ICCJ. Decizia nr. 1056/2014. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1056/2014
Dosar nr. 4491/2/2012
Şedinţa publică de la 4 martie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura derulată în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 4491/2/2012, reclamanta SC R.R. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună anularea deciziei din 10 mai 2012 şi revocarea sancţiunii aplicate, iar în temeiul art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, art. 2 coroborat cu art. 32 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, suspendarea executării deciziei atacate.
La data de 30 august 2012, M.R.T.Z. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului C.N.A., prin care a prezentat situaţia de fapt şi a precizat că C.N.A. a constatat că nu mai există acordul său pentru retransmiterea programului R.K. de către SC R.R. SA, avizul de retransmisie fiind expirat şi obţinut oricum prin utilizarea unor mijloace frauduloase, cu inducerea în eroare a C.N.A.
Cererea de intervenţie accesorie a fost încuviinţată în principiu la data de 17 septembrie 2012, pentru considerentele arătate în cuprinsul acelei încheieri.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 5219 din 24 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus admiterea acţiunii promovată de reclamanta SC R.R. SA, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., anularea deciziei din 10 mai 2012 emisă de C.N.A., suspendarea executării deciziei din 10 mai 2012 până la soluţionarea irevocabilă a cauzei şi respingerea cererii de intervenţie voluntară accesorie formulată în interesul pârâtului de intervenienta M.R.T.Z.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin decizia din 10 mai 2012 emisă de C.N.A., distribuitorul de servicii SC R.R. SA a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
În speţă, din actele dosarului şi din susţinerile părţilor rezultă că nu se realizează conţinutul constitutiv al faptei reţinute în sarcina reclamantei, respectiv nu este vorba de o modificare a structurii ofertei de servicii de programe fără acordul Consiliului.
Reclamanta nu a modificat structura ofertei de servicii pentru a se afla în ipoteza aplicării prevederilor art. 74 alin. (3) din Legea nr. nr. 504/2002, aceasta având aprobată retransmisia postului R.K. în anumite zone geografice ale României, C.N.A. eliberând în acest sens anexele la avizele de retransmisie enumerate în decizia de sancţionare. Potrivit raportului serviciului inspecţie din data de 9 mai 2012, reclamanta retransmite postul R.K. conform acordului de retransmisie acordat, aşadar, fără a exista o modificare a grilei de programe care să atragă modificarea structurii ofertei de servicii şi implicit solicitarea acordului C.N.A. privind această modificare.
Aşa cum reiese din însăşi decizia de sancţionare contestată, între SC R.R. SA şi M.R.T.Z. a fost încheiat la data de 29 septembrie 2010 un contract intitulat „T.S.” în care au fost stabilite condiţiile de retransmitere a programului R.K. de către reclamantă, părţile convenind prin acest antecontract ca în termen de 30 de zile, respectiv până la data de 28 octombrie 2010, să încheie contractul final de retransmitere a programului în reţelele de comunicaţii electronice aparţinând reclamantei.
Deşi cele două societăţii se aflau în stadiul de negocieri privind retransmiterea programului R.K. de către SC R.R. SA, totuşi M.R.T.Z. şi-a dat acordul ca reclamanta să retransmită începând cu data de 1 ianuarie 2011 şi până la data de 30 iunie 2011 programul R.K. în unele reţele de comunicaţii electrice ce-i aparţin distribuitorului.
Dacă SC R.R. SA, în fapt, în prezent, realizează o retransmisie a programului R.K. fără acordul radiodifuzorului M.R.T.Z., aceasta constituie o problemă distinctă, neconstituind conţinutul constitutiv al faptei prevăzute de art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului.
Decizia de sancţionare este nelegală şi pentru faptul că pârâtul a încălcat principiul non bis in idem, sancţionând reclamanta de două ori pentru aceeaşi faptă.
Astfel, prin decizia din 29 martie 2012, reclamanta a fost sancţionată, printre alte fapte, şi pentru lipsa acordului radiodifuzorului M.R.T.Z. de a retransmite programul R.K. ce-i aparţine prin reţelele de comunicaţii electronice pe care SC R.R. SA le deţine, astfel încât, conform art. 74 din Legea audiovizualului, distribuitorul de servicii era obligat să solicite Consiliului acordul pentru modificarea structurii de servicii de programe puse la dispoziţia publicului.
În consecinţă, distribuitorul de servicii a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 50.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 74 alin. (3), precum şi art. 82 alin. (1), alin. (2) şi alin. (4) din Legea nr. 504/2002.
Nu există un element de diferenţă între cele două fapte ale reclamantei pentru a fi justificat tratamentul sancţionator aplicat de către pârât, respectiv emiterea a două decizii de sancţionare şi prin aceasta aplicarea a două amenzi.
Nu va fi însă reţinut motivul reclamantei referitor la nelegalitatea sancţiunii, întrucât aplicarea art. 90 alin. (1) lit. j) presupune încălcarea cumulativă a art. 74 şi art. 82 din Legea audiovizualului, iar nu numai a dispoziţiilor art. 74.
Aceasta întrucât art. 90 califică anumite fapte ca şi contravenţii, iar la lit. j) au fost avute în vedere două fapte distincte (cele de la art. 74, pe de o parte, şi cele de la art. 82, pe de altă parte) fără a se pune problema săvârşirii amândurora deodată, tocmai întrucât norma juridică protejează valori sociale diferite, unicul element de legătură fiind reprezentat de subiectul activ al contravenţiei, respectiv săvârşirea faptelor de către distribuitorii de servicii, iar nu de radiodifuzori, cum corect arată pârâtul.
În consecinţă, prima instanţă a apreciat că decizia contestată este nelegală şi a dispus anularea acesteia, în temeiul art. 93 din Legea nr. 504/2002, coroborat cu dispoziţiile art. 1, art. 8 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 5219 din 24 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs, în termen legal, pârâtul C.N.A. şi recurenta M.R.T.Z.
De asemenea, reclamanta SC R.R. SA a declarat recurs împotriva considerentelor aceleiaşi sentinţe, solicitând modificarea considerentelor prin care prima instanţă a calificat actul juridic denumit „T.S.” încheiat la 29 septembrie 2010 ca fiind un simplu antecontract, precum şi a celor prin care s-a reţinut că dreptul SC R.R. SA de a retransmite postul R.K. ar izvorî dintr-un acord unilateral emis de R.T. având valabilitate până la 30 iunie 2011.
Recurenta-reclamantă a solicitat astfel, fie eliminarea acestor considerente, fie înlocuirea lor, reţinând că actul juridic denumit „T.S.” are valoarea de contract de retransmisie în baza căruia SC R.R. SA a dobândit dreptul de a retransmite postul R.K. până la 31 decembrie 2014.
3.1. În motivarea recursului său, reclamanta a susţinut, în esenţă, următoarele:
Dreptul de retransmisie a postului R.K. de către SC R.R. SA a fost acordat prin contractul în formă scurtă (T.S.), iar nu printr-un acord unilateral emis de către R.T.
Prima instanţă a preluat în mod greşit motivarea superficială din cadrul deciziei contestate, conform căreia dreptul de retransmisie ar fi izvorât dintr-un acord unilateral emis de radiodifuzorul R.T., iar nu din actul denumit „T.S.”.
Este evident că avizele de retransmisie eliberate de C.N.A. au avut la bază contractul în formă scurtă, întrucât în aceste avize se menţionează expres atât data acordului de retransmisie avut în vedere (29 septembrie 2010), cât şi data expirării acestuia (31 decembrie 2014).
Chiar consiliul recunoaşte prin întâmpinarea sa că „a acordat avize de retransmisie reclamantei, inclusiv pentru programul R.K., în baza documentelor prezentate de aceasta, respectiv înţelegerea dintre părţi din 29 septembrie 2010 (n.n., contractul în formă scurtă)”.
De asemenea, prima instanţă a preluat în mod greşit motivarea superficială din decizia atacată cu privire la natura juridică a actului denumit „T.S.”. Acest act nu este un simplu antecontract. Din interpretarea gramaticală a textului contractului în forma scurtă rezultă că prin acesta R.T. s-a angajat în mod ferm să permită retransmiterea postului R.K. de către SC R.R. SA până în 31 decembrie 2014 (în cazul în care nu ar interveni un caz de încetare a contractului înainte de termen).
Prin clauza 10 din acest act s-a prevăzut expres că dreptul SC R.R. SA de a retransmite postul R.K. s-a acordat chiar prin „T.S.”, iar forţa juridică obligatorie a acestui act a fost stipulată expres în clauza finală.
Singura interpretare a clauzei 10 ce are sens din punct de vedere logic este că din contractul în formă scurtă izvorăsc în mod direct drepturi şi obligaţii privind retransmiterea R.K., ce au valabilitate în perioada 29 septembrie 2010-31 decembrie 2014. În cazul în care singura obligaţie rezultând din contractul în formă scurtă ar fi fost de a încheia în viitor contractul în formă lungă, iar termenul din clauza 10 ar fi privit această obligaţie din contractul în formă scurtă, valabilitatea ei trebuia să înceteze pe 28 octombrie 2010 (data expirării celor 30 de zile în care ar fi trebuit să se încheie contractul în formă lungă), iar nu pe 31 decembrie 2014.
În cazul în care perioada menţionată în clauza 10 din „T.S.” ar fi privit numai obligaţiile ce vor rezulta din contractul în formă lungă, iar nu şi obligaţia din „T.S.”, perioada nu trebuia să înceapă de la momentul semnării acestui din urmă act (29 septembrie 2010), ci de la momentul ulterior al încheierii contractului în formă lungă.
Dreptul de retransmisie rezultând din contractul în formă scurtă continuă să producă efecte. Neîncheierea formei lungi a contractului nu afectează în niciun mod valabilitatea contractului în formă scurtă. Din contră, încheierea formei lungi ar fi dus la încetarea efectelor generate de contractul în formă scurtă. În lipsa încheierii formei lungi şi în lipsa unei rezilieri, contractul în formă scurtă va produce efecte obligatorii pentru părţi până în 31 decembrie 2014. În condiţiile în care este necontestat că părţile nu au încheiat un contract în formă lungă şi nu există vreo hotărâre emisă de instanţele competente (din Ungaria, clauza 14) referitoare la o eventuală reziliere a contractului în formă scurtă, părţile trebuie să respecte prevederile acestui contract.
În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului susţinând că nu există niciun temei care să fi permis primei instanţe să constate: (i) faptul că dreptul de retransmisie a postului R.K. de care a beneficiat (sau beneficiază în continuare) ar fi izvorât dintr-un „acord unilateral” emis de către radiodifuzorul R.T., iar nu din „T.S.”; (ii) faptul că acest „T.S.” trebuie calificat ca antecontract.
3.2. În motivarea cererii sale de recurs, pârâtul C.N.A. a arătat că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele considerente:
În motivarea soluţiei pronunţate pe capătul de cerere referitor la anularea actului administrativ, instanţa a reţinut, pe de o parte, că nu se realizează conţinutul constitutiv al faptei reţinute de C.N.A. în sarcina reclamantei, iar, pe de altă parte, că C.N.A. ar fi încălcat principiul non bis in idem, sancţionând de două ori reclamanta pentru aceeaşi faptă.
Prevederile art. 74 din Legea audiovizualului au fost aplicate greşit de prima instanţă, întrucât nu poate fi interpretat stricto sensu înţelesul normei de la alin. (3) al art. 74. Această faptă poate îmbrăca diverse forme, iar legiuitorul nu poate reglementa, punctual, fiecare situaţie ivită în practică, aşa cum este în prezenta speţă.
Prima instanţă a ignorat faptul că, prin legea sa de organizare şi funcţionare, C.N.A. este chemat să apere interesul public.
Desigur că, la o apreciere superficială a aplicabilităţii art. 74 alin. (4) din Legea audiovizualului, Consiliul putea proceda la retragerea avizului reclamantei.
Consecinţa acestui demers ar fi fost ca în toate localităţile cuprinse în avizele de retransmisie eliberate de Consiliu, populaţia să nu mai beneficieze de programe de televiziune (nu numai de programul R.K.), fiind de notorietate că pe piaţa distribuitorilor de servicii sunt câţiva „actori importanţi”, care îşi împart această piaţă.
În acest context, Consiliul a sancţionat intimata-reclamantă pentru o faptă care, chiar dacă nu este expres enunţată în textul art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului, decurge din interpretarea şi aplicarea lui în practica din domeniul audiovizualului.
Textul alin. (3) al art. 74 din Legea audiovizualului prevede că distribuitorii de servicii pot modifica structura ofertei de servicii de programe retransmise numai cu acordul Consiliului.
Reclamanta deţinea o serie de avize de retransmisie pentru postul R.K. cu un termen ce nu mai era valabil, respectiv 31 decembrie 2014, astfel încât, practic, acest post de televiziune, prezent faptic în avize, nu mai era reconfirmat juridic printr-un act valabil încheiat între părţi.
În consecinţă, acest post de televiziune nu mai trebuia să fie retransmis de reclamantă în reţelele sale de comunicaţii electronice prevăzute în decizia contestată. Această situaţie presupunea o modificare a avizelor emise de C.N.A., în sensul scoaterii lor din grila de programe şi prezentarea noilor avize la C.N.A. pentru obţinerea acordului Consiliului.
Or, reclamanta a continuat să retransmită postul R.K. cu încălcarea prevederilor legale, respectiv a Legii audiovizualului şi a deciziei din 2012 privind condiţiile de eliberare şi modificare a avizului de retransmisie.
În acest context, modificarea grilei de programe trebuia solicitată C.N.A. de către reclamantă, deţinătorul legal al avizelor de retransmisie, deţinător despre care face vorbire şi art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului, ca subiect unic şi clar identificat de legiuitor al acţiunii de modificare a structurii ofertei de servicii de programe.
Cu privire la argumentele avute în vedere de prima instanţă raportat la dispoziţiile deciziei din 2012 privind condiţiile de eliberare şi modificare a avizului de retransmisie, se impune a se constata că au fost interpretate şi aplicate eronat prevederile art. 2 alin. (2) lit. d) şi art. 5 din această decizie.
Pe de o parte, instanţa a considerat că la data emiterii deciziei contestate, intimata-reclamanta avea avizul de retransmisie eliberat în condiţiile legii, iar, pe de altă parte, că retragerea avizului radiodifuzorului nu antrenează automat modificarea ofertei de servicii a distribuitorului.
În privinţa faptului că la data emiterii deciziei contestate, avizul de retransmisie era eliberat în condiţiile legii, este necesar a se constata că o astfel de faptă nu a fost reţinută de Consiliu ca şi încălcare a legislaţiei audiovizuale.
Problema în discuţie în prezenta speţă este că, după eliberarea avizelor, pe parcursul deţinerii lor în mod legal de către reclamantă, au intervenit modificări pe care aceasta, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din decizia nr. 72/2012, ar fi fost obligată să le aducă la cunoştinţa Consiliului, demers pe care aceasta nu l-a întreprins.
Opinia primei instanţe, în sensul că retragerea acordului radiodifuzorului nu antrenează în mod automat modificarea ofertei de servicii a distribuitorului, contrazice dispoziţiile art. 5 alin. (2) din decizia nr. 72/2012, întrucât, în speţă, modificarea ofertei de servicii s-a produs din momentul încetării acordului pe care radiodifuzorul M.R.T.Z. l-a dat intimatei-reclamante pentru retransmiterea postului R.K., aşa încât modificarea grilei de programe ar fi fost tocmai consecinţa imposibilităţii reclamantei de a prezenta Consiliului documentul prevăzut la art. 5 alin. (2) lit. c) din decizia menţionată.
În mod eronat prima instanţă a considerat că decizia contestată este nelegală, pe motiv că C.N.A. ar fi încălcat principiul non bis in idem, sancţionând de două ori reclamanta pentru aceeaşi faptă.
Astfel, Legea audiovizualului prevede, ca problemă de principiu, că în cazul în care distribuitorul sau furnizorul de servicii care a primit o somaţie nu intră în legalitate în termenul şi în condiţiile stabilite prin aceasta sau încalcă din nou aceste prevederi [art. 91 alin. (3)], Consiliul va aplica sancţiunea amenzii.
Reclamanta s-a aflat în situaţia în care, deşi sancţionată prin decizia din 29 martie 2012 pentru încălcarea mai multor prevederi din legislaţia audiovizualului, între care şi art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, nu a înţeles să intre în legalitate şi a continuat să încalce din nou aceste prevederi, respectiv pe cele ale art. 74 alin. (3).
La aplicarea sancţiunii prin decizia contestată, Consiliul a avut în vedere prevederile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, care prevăd că individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute în legea audiovizualului se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an.
În consecinţă, nu se poate vorbi despre ipoteza nefondată prezentată de reclamantă şi acceptată de prima instanţă potrivit căreia ar fi fost sancţionată de două ori pentru aceeaşi faptă, având în vedere că ne aflăm în situaţia săvârşirii repetate a unei fapte ce constituie contravenţie, fapta contestată prin rapoarte de monitorizare diferite şi raportate la perioade diferite de timp, astfel că principiul „non bis in idem” nu are cum să-şi găsească aplicabilitatea.
Recurentul-pârât a criticat hotărârea primei instanţe şi în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect suspendarea executării deciziei C.N.A. din 10 mai 2012, susţinând, în special, următoarele:
În motivarea soluţiei de admitere a cererii reclamantei sub aspectul suspendării executării deciziei contestate, prima instanţă a reţinut că, în condiţiile în care actul contestat este nelegal „se deduce cu prisosinţă îndeplinirea cumulativă a condiţiilor existenţei pagubei iminente şi a cazului bine justificat”, considerând că un act administrativ contrar legii nu trebuie să îşi producă efecte.
În mod greşit instanţa „a dedus” că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, în condiţiile în care măsura suspendării nu poate decurge ca o măsură dependentă exclusiv de soluţia instanţei în sensul anulării actului administrativ, ci ca una independentă.
În prezenta cauză, prima instanţă se raportează la o certitudine şi nicidecum la o „îndoială serioasă”, respectiv la certitudinea că actul contestat este, în opinia sa, nelegal în considerarea motivelor pe care le-a reţinut pentru anularea deciziei contestate.
Or, existenţa cazului bine justificat nu poate fi dovedită prin motivele de nelegalitate ale actului administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată, jurisprudenţa Înaltei Curţi fiind constantă în acest sens.
De asemenea, reclamanta nu a dovedit nici îndeplinirea condiţiei privind paguba iminentă, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.
Prin raportare la efectele deciziei contestate, reclamanta nu a prezentat niciun argument de natură a fundamenta concluzia că executarea sancţiunii amenzii a fost susceptibilă să-i cauzeze o pagubă greu de reparat, în condiţiile în care amenda a fost executată.
În ceea ce priveşte ştirbirea reputaţiei reclamantei, ca urmare a publicării în propria reţea de comunicaţii a sancţiunii aplicate, aceasta nu constituie un argument pentru a demonstra îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, întrucât intenţia avută în vedere de legiuitor cu prilejul reglementării suspendării executării actului administrativ a fost aceea de a conferi subiectului de sezină protecţie provizorie împotriva consecinţelor greu sau imposibil de reparat, cauzate prin executarea actului administrativ, ipoteză care nu regăseşte în cauza dedusă judecăţii.
În concluzie, pentru motivele evidenţiate, recurentul-pârât C.N.A. a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei civile nr. 5219 din 24 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în sensul respingerii cererii reclamantei, ca neîntemeiată, în privinţa capătului de cerere ce viza anularea deciziei C.N.A. din 10 mai 2012, şi ca neîntemeiată sau rămasă fără obiect, sub aspectul solicitării de suspendare a executării deciziei contestate.
3.3. Recurenta-intervenientă M.R.T.Z. şi-a motivat recursul, invocând, în esenţă, următoarele aspecte de nelegalitate şi netemeinicie privind hotărârea primei instanţe:
Motivele pentru care prima instanţă a anulat decizia C.N.A. se bazează pe interpretarea greşită a normelor legale aplicabile în cauză şi pe ignorarea unor evidenţe de fapt, care demonstrează reaua voinţă a reclamantei cu ocazia obţinerii avizelor de retransmisie şi continuarea retransmiterii postului de televiziune R.K. în reţelele sale de cablu, în ciuda tuturor opoziţiilor manifestate de intervenienta M.R.T.Z.
În primul rând, avizele de retransmisie acordate reclamantei au fost obţinute de aceasta pe cale frauduloasă, prin inducerea în eroare a recurentului-pârât cu privire la existenţa unui contract de retransmitere, valabil până la data de 31 decembrie 2004, sens în care au fost depuse şi plângeri penale împotriva reclamantei.
Actul încheiat la data de 29 septembrie 2010 nu a fost decât un acord de principiu pentru retransmiterea postului de televiziune R.K. până la data încheierii contractului de retransmisie, care trebuia să aibă loc în termen de 30 de zile, adică până la data de 31 octombrie 2010. Acest act juridic a fost tradus parţial şi intitulat „Înţelegere” de către reclamantă şi conţine numai traducerea acelor prevederi esenţiale care erau de natură să inducă în eroare recurentul-pârât cu privire la existenţa unui contract valabil de retransmisie.
În al doilea rând, întrucât actul juridic încheiat la data de 29 septembrie 2010 a fost subordonat legii ungare, reclamanta nu era în măsură, fără o opinie legală, expertiză obţinută de la entităţi competente din Ungaria sau o hotărâre judecătorească pronunţată de instanţele ungureşti, să susţină că acest document produce efecte până la data de 31 decembrie 2014. În acest caz, instanţa de fond nu putea decât să verifice dacă există cealaltă cerinţa legală prevăzută de art. 2 alin. (2) lit. d) din decizia normativă a C.N.A. nr. 72/2012, respectiv existenţa acordului de retransmisie din partea M.R.T.Z.
Mai mult, conform legii maghiare, actul juridic încheiat la data de 29 septembrie 2010, sub condiţia rezolutorie a încheierii în termen de 30 de zile a contractului de retransmisie şi-a pierdut valabilitatea şi efectul obligatoriu între părţi cu efect retroactiv, fapt adus la cunoştinţa reclamantei şi prin notificarea privind caducitatea tuturor înţelegerilor anterioare din data de 7 septembrie 2011.
În concluzie, recurenta-intervenientă a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei civile nr. 5219/2012, în sensul respingerii cererii de anulare ca neîntemeiată.
4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi
Recurenta-reclamantă SC R.R. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de pârâtul C.N.A. şi intervenienta M.R.T.Z., susţinând că sunt integral neîntemeiate şi parţial lipsite de interes (recursul asupra suspendării executării deciziei C.N.A.), în special, pentru următoarele motive:
Decizia C.N.A. din 2012 este nulă, întrucât încalcă principiul legalităţii incriminării, neexistând identitate între ipoteza textului legal sancţionator şi fapta reţinută în sarcina reclamantei.
C.N.A. recunoaşte încălcarea principiului legalităţii prin recursul formulat împotriva hotărârii primei instanţe în care afirmă că a sancţionat SC R.R. SA în urma interpretării şi aplicării normei contravenţionale în mod excesiv. În viziunea Consiliului, „interesul public” ar justifica aplicarea sancţiuni, deşi fapta nu se încadrează în norma incriminatorie.
Există putere de lucru judecat asupra nelegalităţii deciziei C.N.A., în condiţiile în care Înalta Curte s-a pronunţat irevocabil asupra uneia dintre cele trei sancţiuni, confirmând decizia Curţii de Apel de anulare a deciziei C.N.A., pe motiv că fapta reţinută nu se încadrează în textul legal incriminator. Decizia Înaltei Curţi a fost pronunţată în Dosarul nr. 4911/2/2012, având acelaşi părţi.
Decizia Consiliului este şi netemeinică, întrucât SC R.R. SA deţine dreptul de retransmisie a postului R.K. prin încheierea unui contract ferm cu M.R.T.Z., având valabilitate până la sfârşitul anului 2014. Părţile au convenit să încheie în 30 de zile un contract mai detaliat, care ar fi trebuit să înlocuiască contractul iniţial. Negocierile asupra contractului detaliat au eşuat, contractul iniţial rămânând în vigoare până la expirarea termenului convenit. La rândul său, C.N.A. a emis avize de retransmisie pentru fiecare localitate relevantă, în baza singurului contract însuşit de părţi, până la sfârşitul anului 2014. Cu toate acestea, la sesizarea M.R.T.Z., fără a ţine cont de forţa obligatorie a contractului şi de propriile avize de retransmisie, C.N.A. a sancţionat SC R.R. SA.
Reclamanta a fost sancţionată de mai multe ori pentru aceeaşi faptă. Programul R.K. este difuzat în reţeaua SC R.R. SA în mod neîntrerupt, de la momentul obţinerii avizelor de retransmisie. Această conduită a fost sancţionată iniţial prin decizia din 29 martie 2012, iar apoi prin decizia din 10 mai 2012. Principiul non bis in idem se opune unei asemenea practici sancţionatorii.
Recursul declarat de pârâtul C.N.A. este lipsit de interes în ceea ce priveşte soluţia primei instanţe de admitere a capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării deciziei C.N.A.
Astfel, prin cererea de recurs, Consiliul afirmă: „în condiţiile anulării deciziei contestate, efectele acesteia nu au cum să se mai producă, punându-se întrebarea retorică, ce efecte se mai pot suspenda ca urmare a admiterii acestui capăt de cerere”. Se observă că pârâtul nu face decât să afirme lipsa de interes a propriului recurs contra măsurii suspendării.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri noi, potrivit art. 305 C. proc. civ., şi au fost prezentate extrase din doctrină şi jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1. Asupra recursului declarat de pârâtul C.N.A.
Soluţia pronunţată de prima instanţă, în sensul anulării deciziei C.N.A. din 10 mai 2012 şi suspendării executării acestei decizii până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, se bazează pe interpretarea corectă atât a dispoziţiilor legale aplicabile, cât şi a probei cu înscrisuri administrată în cauză.
Astfel, prin decizia contestată, C.N.A. a reţinut încălcarea de către reclamanta SC R.R. SA a prevederilor art. 74 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 potrivit căruia, distribuitorii de servicii pot modifica structura ofertei de servicii de programe retransmise numai cu acordul Consiliului.
Incidenţa acestei norme legale impune a se constata, pe de o parte, efectuarea unei modificări a structurii ofertei de servicii de programe retransmise, iar, pe de altă parte, inexistenţa acordului Consiliului pentru o astfel de modificare.
În speţa supusă judecăţii, fapta reţinută de Consiliu în sarcina reclamantei a constat în retransmiterea, în unele reţele de comunicaţii electronice pe care le deţine, a programului R.K. ce aparţine M.R.T.Z., fără a mai avea acordul acestui radiodifuzor, titular de drepturi cu privire la acest program.
Modificarea structurii ofertei de servicii presupune adăugarea sau eliminarea unui program de pe lista programelor retransmise aprobate de C.N.A.
Or, reclamanta nu a eliminat din structura sa de programe aprobată de C.N.A. programul R.K., pentru a se constata că a operat o modificare a structurii ofertei de servicii pentru care ar fi fost necesar acordul Consiliului, ci a continuat retransmiterea acestui program în baza avizelor de retransmisie eliberate de C.N.A., enumerate în decizia de sancţionare contestată.
În aceste circumstanţe, în mod legal, prima instanţă a interpretat şi aplicat prevederile art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, reţinând că reclamanta nu a modificat structura ofertei de servicii pentru a se afla în ipoteza normei legale reţinute ca temei al sancţiunii ce i-a fost aplicată prin decizia contestată.
Prin cererea sa de recurs, C.N.A. admite faptul că a procedat la sancţionarea reclamantei pentru o faptă care nu este enunţată expres în textul art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 şi invocă necesitatea ocrotirii interesului public pentru a justifica refuzul său de a face aplicarea art. 74 alin. (4) din acelaşi act normativ, în sensul retragerii avizului distribuitorului de servicii pentru redistribuirea fără drept a unui serviciu de programe.
Cum în prezenta cauză instanţa este investită cu examinarea legalităţii sancţiunii aplicate în temeiul art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 şi nu a refuzului C.N.A. de a face aplicarea art. 74 alin. (4) din acest act normativ, Înalta Curte observă că poziţia procesuală exprimată de Consiliu vine să confirme emiterea deciziei de sancţionare cu încălcarea principiului legalităţii, principiu fundamental al statului de drept, consacrat în însăşi legea fundamentală, art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie.
În sensul celor statuate de prima instanţă s-a decis, cu putere de lucru judecat, şi prin sentinţa civilă nr. 5739 din 12 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 4911/2/2012, rămasă irevocabilă, în care controlul de legalitate a vizat o altă decizie emisă de C.N.A., respectiv decizia din 24 mai 2012, prin care reclamanta SC R.R. SA a fost sancţionată pentru aceeaşi faptă.
Or, în manifestarea sa procesuală, de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, puterea de lucru judecat se impune în acest al doilea proces, care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Aşadar, Înalta Curte va respinge excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de recurenta-reclamantă, faţă de neîndeplinirea triplei identităţi de obiect, părţi şi cauză, şi va da eficienţă prezumţiei puterii lucrului judecat, întrucât a fost deja dezlegată chestiunea litigioasă vizând neîncadrarea faptei reţinute în conţinutul normativ al art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002.
Referitor la critica ce vizează interpretarea şi aplicarea eronată de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. d) şi art. 5 din decizia C.N.A. nr. 72/2012 privind condiţiile de eliberare şi modificare a avizului de retransmisie, Înalta Curte constată, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, că susţinerile recurentului-pârât sunt neîntemeiate, întrucât reclamanta nu se află în situaţia solicitării avizului de retransmisie, pentru a avea obligaţia prezentării documentelor prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. a)-lit. e) din decizia C.N.A. nr. 72/2012, şi nici nu a procedat la modificarea structurii ofertei de servicii, pentru a fi aplicabile prevederile art. 5 alin. (2) şi alin. (3) din aceeaşi decizie.
În plus, Înalta Curte reţine că amenda în valoare de 10.000 RON i-a fost aplicată reclamantei pentru încălcarea prevederilor art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, în temeiul art. 90 alin. (1) lit. j) alin. (2) şi alin. (4) din acest act normativ, şi nu pentru nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 5 alin. (1) din decizia C.N.A. nr. 72/2012 privind condiţiile de eliberare şi modificare a avizului de retransmisie.
Încălcarea principiului non bis in idem la emiterea deciziei contestate a fost în mod corect reţinută de prima instanţă, atât timp cât anterior, prin decizia din 27 martie 2012, C.N.A. a dispus sancţionarea reclamantei pentru încălcarea, printre altele, a prevederilor art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, fapta reţinută fiind aceeaşi, respectiv, retransmiterea programului R.K. ce aparţine M.R.T.Z., fără a mai avea acordul acestui radiodifuzor.
Prevederile Legii audiovizualului nr. 504/2002 reglementează posibilitatea C.N.A. de a proceda la sancţionarea distribuitorului de servicii pentru încălcarea repetată a prevederilor art. 90 alin. (1) din acest act normativ, însă nu cu amendă şi nu în temeiul art. 90 alin. (2), ci în temeiul art. 95 alin. (1), cu sancţiunile prevăzute la lit. a)-lit. c), altele decât amenda.
Prin urmare, şi sub acest aspect, sunt neîntemeiate susţinerile recurentului-pârât.
În privinţa soluţiei primei instanţe, în sensul suspendării executării deciziei contestate până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, Înalta Curte constată că solicitarea recurentului-pârât de modificare a hotărârii primei instanţe este lipsită de interes, având în vedere, pe de o parte, admiterea capătului de cerere privind anularea deciziei de sancţionare, iar, pe de altă parte, faptul că suspendarea executării dispusă de instanţă şi-a încetat efectele la data pronunţării prezentei decizii de către instanţa de recurs.
2. Asupra recursului declarat de intervenienta M.R.T.Z.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă că intervenienta a sesizat instanţa cu o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului C.N.A., solicitând respingerea în integralitate a cererii reclamantei, pe motiv că C.N.A. a procedat legal la emiterea deciziei de sancţionare contestată în cauză.
În privinţa cererii de intervenţie accesorie, dată fiind natura acesteia de simplă apărare, legea stabileşte că terţul are o poziţie procesuală subordonată părţii în favoarea căreia intervine, astfel că în mod corect prima instanţă a respins această cerere având în vedere soluţia de admitere a cererii reclamantei SC R.R. SA.
Similar, Înalta Curte va respinge recursul declarat de intervenienta M.R.T.Z., ca o consecinţă a respingerii recursului declarat de pârâtul C.N.A., ca nefondat.
3. Asupra recursului declarat de reclamanta SC R.R. SA împotriva considerentelor hotărârii primei instanţe
Pentru a dispune anularea deciziei C.N.A. din 10 mai 2012, prima instanţă a analizat şi reţinut două motive de nelegalitate invocate de reclamanta SC R.R. SA, respectiv:
(i) pretinsa faptă reţinută de C.N.A. nu întruneşte conţinutul constitutiv al contravenţiei prevăzute de art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, întrucât nu a avut loc o modificare a structurii ofertei de programe retransmise;
(ii) încălcarea de către C.N.A. a principiului non bis in idem, prin sancţionarea reclamantei de două ori pentru aceeaşi faptă.
În mod corect prima instanţă a reţinut în considerentele hotărârii pronunţate faptul că la data de 29 septembrie 2010 părţile au încheiat un antecontract intitulat „T.S.”, raportat la clauza înscrisă la pct. 12 din această înţelegere, prin care părţile au convenit ca în termen de 30 de zile de la data acestui act să semneze un contract pe termen lung.
De asemenea, în mod corect instanţa a reţinut că în perioada renegocierilor pentru încheierea contractului pe termen lung a existat acordul de retransmisie acordat reclamantei, începând cu data de 1 ianuarie 2011 şi până la data de 30 iunie 2011.
Prin hotărârea pronunţată, prima instanţă nu a examinat şi motivul de nelegalitate ce viza inexistenţa faptei reţinute în sarcina reclamantei, apreciind în mod corect că o astfel de analiză nu prezintă relevanţă faţă de constatarea că nu a existat o modificare a structurii ofertei de servicii pentru a fi întrunite elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 74 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 şi reţinute prin decizia de sancţionare contestată.
Cererea recurentei-reclamante de înlocuire a considerentelor criticate, în sensul de a se reţine că actul intitulat „T.S.” reprezintă un contract ferm de retransmisie şi că dreptul de retransmisie al SC R.R. SA izvorăşte din acest contract ce are valabilitate până la 31 decembrie 2014, excede controlului de legalitate privind decizia de sancţionare emisă de C.N.A., control ce revine în competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât vizează soluţionarea unei dispute de natură comercială dintre părţi.
În acest sens, este relevantă clauza înscrisă la pct. 14 din actul încheiat la 29 septembrie 2010 conform căreia, competenţa exclusivă de a hotărî asupra oricărui litigiu apărut din sau în legătură cu această înţelegere revine instanţelor de judecată ungare.
Prin urmare, criticile aduse de recurenta-reclamantă considerentelor hotărârii primei instanţe sunt neîntemeiate, astfel că nu vor fi reţinute de instanţa de recurs.
În concluzie, pentru toate considerentele de fapt şi de drept evidenţiate, Înalta Curte va dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, respingerea recursurilor declarate împotriva sentinţei civile nr. 5219 din 24 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia autorităţii de lucru judecat.
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC R.R. SA Bucureşti, pârâtul C.N.A. şi intervenienta M.R.T.Z. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 5219 din 24 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1054/2014. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 1061/2014. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
