ICCJ. Decizia nr. 1156/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1156/2014
Dosar nr. 17/64/2011
Şedinţa publică de la 6 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2/F/2012 din 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a hotărât următoarele:
- a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S.S. SRL, prin lichidator judiciar C.I.I., în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F., Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor Bucureşti;
- a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului organelor de inspecţie fiscală de a stabili în sarcina reclamatei obligaţii fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003 şi, în consecinţă, a anulat decizia din 4 noiembrie 2010 emisă de A.N.A.F. şi decizia de impunere din 16 martie 2010, raportul de inspecţie fiscală din 26 februarie 2010 şi dispoziţia din 26 februarie 2010, acte administrativ-fiscale emise de organul de inspecţie fiscală din cadrul D.G.F.P. Braşov.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În perioada 12 octombrie 2004-25 noiembrie 2004, societatea reclamantă a fost supusă unei inspecţii fiscale parţiale, având ca obiect verificarea modului de constituire, declarare şi plată a impozitului pe profit, impozitului pe dividende şi respectiv a taxei pe valoarea adăugată, aferente perioadei 1 octombrie 1999-30 aprilie 2004.
Inspecţia fiscală a fost finalizată prin întocmirea procesului-verbal din 26 noiembrie 2004 şi emiterea deciziei de impunere din 8 decembrie 2004.
Împotriva acestor acte, reclamanta a formulat contestaţie administrativă, care a fost admisă prin decizia din 20 iulie 2006, prin care s-a dispus: desfiinţarea procesului-verbal din 26 noiembrie 2004 şi a deciziei de impunere din 8 decembrie 2004; întocmirea unui nou act de control, în raport de dispoziţiile legale aplicabile şi aspectele reţinute în decizia de soluţionare a contestaţiei.
Prin decizia de reverificare din 23 octombrie 2009 (prin care s-a pus în aplicare a decizia de soluţionare a contestaţiei din 20 iulie 2006), s-a dispus reverificarea aceloraşi obligaţii bugetare care au făcut obiectul inspecţiei desfăşurate în anul 2004.
Noua inspecţie fiscală s-a desfăşurat în intervalul 27 octombrie 2009-26 februarie 2010 şi a fost finalizată prin întocmirea actelor ce fac obiectul prezentei cauze (raportul de inspecţie fiscală din 26 februarie 2010, dispoziţia din 26 februarie 2010, decizia de impunere din 16 martie 2010, decizia de soluţionare a contestaţiei din 4 noiembrie 2010).
Referitor la excepţia prescripţiei extinctive a dreptului organelor de inspecţie fiscală de a mai stabili în sarcina societăţii obligaţii fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003, instanţa a reţinut că, raportat la prevederile de principiu ale art. 231 din O.G. nr. 92/2003, normele legale aplicabile perioadei supuse controlului fiscal se încadrează în două intervale succesive, respectiv:
a) pentru creanţele născute anterior datei de 1 ianuarie 2004, sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 lit. a) din O.G. nr. 70/1997, potrivit cărora termenul special de prescripţie de 5 ani îşi începe cursul de la data la care a expirat termenul de depunere a declaraţiei pentru perioada respectivă;
b) pentru creanţele născute după data de 1 ianuarie 2004, sunt relevante prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003, care însă nu sunt aplicabile creanţelor bugetare aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003.
Instanţa a avut în vedere şi prevederile pct. 1 din decizia comisiei de proceduri fiscale din 2008, aprobată prin Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 1754/2008, conform cărora „întreruperea şi/sau suspendarea termenului de prescripţie se supun normelor în vigoare la data când acestea s-au produs”.
Întrucât evenimentele care, în opinia pârâtelor, ar fi constituit cauze de suspendare şi întrerupere a prescripţiei se situează în timp ulterior datei de 1 ianuarie 2004, nu este necesară analizarea reglementării anterioare, reprezentate de prevederile art. 22 şi art. 23 din O.G. nr. 70/1997. Deşi A.N.A.F. a invocat în mod expres şi aceste texte legale, ele nu au relevanţă în cauză.
Totodată, a reţinut curtea de apel că, în raport cu prevederile art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, cursul prescripţiei a fost suspendat între data de 12 octombrie 2004 şi 8 decembrie 2004, respectiv în intervalul cuprins între momentul începerii inspecţiei fiscale şi cel al emiterii primei decizii de impunere (din 8 decembrie 2004), care şi-a reluat cursul odată cu încetarea cauzei speciale de suspendare.
Susţinerile pârâtelor în sensul că, la data de 8 decembrie 2004, a intervenit întreruperea cursului prescripţiei nu sunt confirmate de niciun text normativ, în condiţiile în care dispoziţiile incidente, respectiv cele ale art. 92 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, fac trimitere expresă la prevederile de drept comun în privinţa cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei.
Sub acest aspect, legea specială conţine o ipoteză distinctă doar în situaţia suspendării [conform prevederilor art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003], iar nu şi în situaţia întreruperii curgerii termenului prescripţiei.
Pentru toate celelalte cazuri posibile, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, fiind relevante prevederile art. 16 alin. (1) lit. a)-lit. c), a stfel că emiterea, la data de 8 decembrie 2004, a deciziei de impunere nu poate fi asimilată nici cu o recunoaştere a obligaţiilor fiscale care au fost reţinute în sarcină, nici cu introducerea împotriva reclamantei a unei cereri de chemare în judecată şi, în fine, nici cu întocmirea unui act începător de executare.
A reţinut instanţa că simpla redactare a deciziei de impunere (care nu a fost niciodată pusă în executare) nu poate să conducă la întreruperea termenului de prescripţie extinctivă, ci, dimpotrivă, acest eveniment marchează momentul încetării suspendării care operase în temeiul art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.
Instanţa a avut în vedere şi prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora „prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea”, text de lege prin care legiuitorul a intenţionat să atribuie efecte întrerupătoare de prescripţie doar demersurilor legale care îndeplinesc două condiţii esenţiale: (i) să fie duse la bun sfârşit şi (ii) să dea satisfacţie, pe tărâm juridic, pretenţiilor reclamantului, creditorului. per a contrario, în măsura în care demersul care iniţial a declanşat întreruperea cursului prescripţiei nu este încununat de succes, derularea termenului cu efecte extinctive în ceea ce priveşte dreptul la acţiune nu este nicidecum afectată.
În speţă, faţă de prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, emiterea deciziei de impunere din 8 decembrie 2004 nu numai că nu a fost în măsură să producă întreruperea prescripţiei extinctive, dar, chiar dacă ar fi făcut-o, această întrerupere ar fi rămas oricum fără efecte odată ce acest act administrativ a fost desfiinţat în întregime, prin decizia de soluţionare a contestaţiei din 20 iulie 2006.
Curtea de apel a reţinut că data de 8 decembrie 2004 reprezintă doar încetarea perioadei de suspendare a cursului prescripţiei [care a operat în temeiul art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003], termenul special de 5 ani reglementat în materie fiscală urmându-şi mai departe cursul, potrivit art. 15 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În raport cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripţiei dreptului organului de inspecţie de a stabili obligaţii fiscale în sarcina reclamantei (care, spre exemplu, ar fi expirat la data de 26 noiembrie 2004, în ce priveşte creanţele aferente lunii octombrie 1999), s-a prelungit cu o perioadă de 6 luni, începând de la data încetării suspendării. Aceleaşi raţionamente sunt pe deplin valide şi în privinţa restului intervalului supus verificării, sens în care există certitudinea că, la data începerii noii inspecţii fiscale de reverificare (respectiv la data de 27 octombrie 2009), termenul de prescripţie era împlinit pentru întreaga perioadă cuprinsă între 1 octombrie 1999 şi 31 decembrie 2003. Sub acest aspect, instanţa a observat faptul că, ulterior datei de 8 decembrie 2004, organul fiscal nu a mai întreprins niciun demers legal care să conducă la suspendarea cursului prescripţiei sau (cu atât mai puţin) la întreruperea acestuia.
În cauză, curtea de apel a apreciat că nu se poate reţine faptul că inspecţia fiscală de reverificare a perioadei în litigiu ar fi debutat la data de 25 septembrie 2006, deoarece, conform actelor de la dosar, abia la data de 23 octombrie 2009, a fost emisă decizia de reverificare, prin care s-a dispus punerea în aplicare a deciziei din 20 iulie 2006. Însă, la data de 23 octombrie 2009, termenul de prescripţie era deja împlinit pentru întreaga perioadă supusă controlului.
În cauză, instanţa a apreciat că nu prezintă relevanţă nici dispoziţiile art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, care permit a se dispune reverificarea unei anumite perioade, pentru care s-a desfăşurat deja un control fiscal, în măsura în care, ulterior acestei prime verificări, sunt identificate date suplimentare necunoscute iniţial organelor de inspecţie fiscală, însă acest lucru nu a fost probat de către pârâtă. Condiţia esenţială a incidenţei a acestui text este aceea ca apariţia de date suplimentare să aibă loc în interiorul termenului de prescripţie extinctivă, pentru a deveni posibilă stabilirea eventualelor obligaţii suplimentare fără încălcarea intervalului de 5 ani în care aceste proceduri sunt legale.
Împotriva sentinţei nr. 2/F/2012 din data de 16 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs în termen legal pârâtele D.G.F.P. Braşov (având în prezent ca succesor D.G.R.F.P. Braşov), în nume propriu şi pentru A.N.A.F., prin care s-a solicitat, de către D.G.F.P. Braşov, admiterea recursului promovat în numele celor două pârâte şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului organelor de inspecţie fiscală de a stabili în sarcina reclamantei obligaţii fiscale aferente perioadei ce formează obiectul dosarului, şi, de către A.N.A.F., admiterea căii extraordinare de atac formulate cu consecinţa modificării sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii în contencios administrativ ca neîntemeiată.
S-a învederat, prin motivele de recurs, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, instanţa de fond reţinând în mod greşit că actele administrativ fiscale contestate au fost emise în mod nelegal, adică după îndeplinirea termenului legal în care organele de inspecţie fiscală ar mai fi avut posibilitatea de a stabili în sarcina reclamantei noi obligaţii bugetare.
Recurentele au considerat, în cauză, că nu este prescris dreptul organelor fiscale a stabili în sarcina intimatei reclamante obligaţii fiscale şi că actele administrativ fiscale, anume decizia din data de 4 noiembrie 2010 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul A.N.A.F., decizia de impunere din data de 16 martie 2010, raportul de inspecţie fiscală din data de 26 februarie 2010 şi dispoziţia din data de 26 februarie 2010, toate emise de D.G.F.P. a judeţului Braşov, au fost emise în mod corect, fiind eronată reţinerea judecătorului fondului în sensul că, prin raportare la data începerii inspecţiei fiscale (27 octombrie 2009), termenul de prescripţie era împlinit pentru întreaga perioadă cuprinsă între 1 octombrie 1999 şi 31 decembrie 2003.
S-a susţinut că sunt incidente în speţă prevederile art. 231 (fost art. 191) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., care au caracter general şi reglementează situaţia termenelor care au început să curgă sub imperiul legilor anterioare şi pentru care legiuitorul a statuat că rămân supuse legilor vechi, ca excepţie expresă de la principiul neretroactivităţii, astfel că prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se calculează după normele legale în vigoare la data când s-a născut dreptul organului fiscal la acţiune.
Aşa fiind, s-a apreciat de recurente că norma legală în vigoare la data la care a început să curgă prescripţia extinctivă pentru creanţele născute anterior datei de 1 ianuarie 2004 este O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, art. 21 din acest act normativ prevăzând că termenul de prescripţie a dreptului organelor de inspecţie fiscală de a stabili obligaţii fiscale suplimentare de plată pentru perioada verificată este de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declaraţiei pentru perioada respectivă.
În ceea ce priveşte cauzele de întrerupere şi suspendare a termenului de prescripţie care a început să curgă sub imperiul legii vechi şi se calculează potrivit normelor în vigoare la acea dată, au precizat recurentele că în aplicarea art. 231 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. a fost emisă decizia comisiei de proceduri fiscale aprobată prin Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 1754/2008 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 864/22.12.2008) prin care s-a stabilit că „Termenul în curs la data intrării în vigoare a O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se calculează după normele legale în vigoare la data când acestea au început să curgă. Întreruperea şi/sau suspendarea termenului de prescripţie se supun/supune normelor în vigoare la data când acestea s-au produs”, ceea ce înseamnă că cauzele de întrerupere şi/sau suspendare pot fi atât cele prevăzute de legea veche, cât şi cele prevăzute de noua lege, pentru termenele care au început să curgă sub imperiul legii vechi.
Au solicitat recurentele a se avea în vedere, la soluţionarea litigiului, şi dispoziţiile art. 22 şi art. 23 din O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, privitoare la întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie, dispoziţii legale pe care în mod greşit instanţa de fond a considerat că nu au relevanţă în cauză, precum şi prevederile art. 92 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., ce au intrat în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2004.
S-a relevat că prima instanţă a reţinut în mod eronat că simpla redactare a deciziei de impunere privind obligaţiile de plată suplimentare din 8 decembrie 2004 nu poate să conducă la întreruperea termenului de prescripţie extinctivă, neavând relevanţă, atâta timp cât decizia din 2004 a produs efecte juridice, de la data comunicării acesteia reclamantei, faptul că decizia de impunere a fost desfiinţată prin decizia de soluţionare a contestaţiei administrative din data de 20 iulie 2006.
S-a mai arătat că potrivit adresei din data de 10 mai 2010 a D.G.F.P. a judeţului Braşov inspecţia fiscală de verificare a perioadei 1 octombrie 1999-30 aprilie 2004 a început la data de 25 septembrie 2006 şi nu la data de 27 septembrie 2009 cum eronat susţine intimata, întrucât acţiunea de control a fost suspendată cu data de 5 octombrie 2006, aspect comunicat reclamantei prin adresa din data de 5 octombrie 2006, pentru efectuarea de controale încrucişate potrivit confirmării de primire din data de 12 octombrie 2006, în baza prevederilor art. 2 lit. a) din Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 708/2006 privind condiţiile şi modalităţile de suspendare a inspecţiei fiscale, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia „Inspecţia fiscală poate fi suspendată când este îndeplinită una dintre următoarele condiţii şi numai dacă neîndeplinirea acesteia împiedică finalizarea inspecţiei fiscale: a) necesitatea efectuării unuia sau mai multor controale încrucişate; (...)”.
De asemenea, s-a învederat că în data de 27 octombrie 2009 a fost reluată inspecţia fiscală începută în data de 25 septembrie 2006, întrucât au încetat condiţiile care au generat suspendarea din data de 5 octombrie 2006, comunicarea reluării inspecţiei fiscale fiind efectuată prin adresa din data de 26 octombrie 2009, şi s-a concluzionat că pentru obligaţiile fiscale ale lunii octombrie 1999 termenul de prescripţie a dreptului organului de inspecţie fiscală de a stabili obligaţii suplimentare începe să curgă de la data de 26 noiembrie 1999, se suspendă în data de 12 octombrie 2004 data la care a început inspecţia fiscală în urma căreia s-a întocmit procesul-verbal din 25 noiembrie 2004 şi s-a emis decizia de impunere din 8 decembrie 2004, se întrerupe în data de 8 decembrie 2004 şi se suspendă începând cu data de 25 septembrie 2009, data reluării inspecţiei fiscale.
S-a susţinut că întrucât prin decizia de soluţionare a contestaţiei din 20 iulie 2006 s-a dispus desfiinţarea procesului-verbal de control din 26 noiembrie 2004 şi a deciziei de impunere din 8 decembrie 2004, la data de 25 septembrie 2006 este repusă în situaţia iniţială existentă la data primului control efectuat în perioada 12 octombrie 2004-25 noiembrie 2004, iar în acest sens D.G.F.P. a judeţului Braşov, Activitatea de Inspecţie Fiscală, în baza prevederilor O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, au efectuat la reclamantă o inspecţie fiscală parţială ce a vizat reverificarea aceloraşi obligaţii bugetare pentru perioada 1 octombrie 1999-30 aprilie 2004 în vederea punerii în aplicare a deciziei de soluţionare a contestaţiei din 20 iulie 2006 potrivit deciziei de reverificare din 23 octombrie 2009.
Au fost invocate dispoziţiile art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care dispun că în cazuri de excepţie conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora, precum şi prevederile pct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., reiterate şi la pct. 4 din Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 713/2004 privind aprobarea Cartei drepturilor şi obligaţiilor contribuabililor pe timpul desfăşurării inspecţiei fiscale, apreciindu-se în consecinţă că în mod corect şi legal prin decizia de reverificare din 23 octombrie 2009 s-a dispus reverificarea impozitului pe profit, a taxei pe valoarea adăugată şi a impozitului pe dividende pentru perioada 1 octombrie 1999-30 aprilie 2004 şi că dreptul organelor de inspecţie fiscală de a stabili în sarcina reclamantei obligaţii fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003 nu s-a prescris aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.
Prin concluziile scrise depuse pentru termenul de judecată din 6 februarie 2014 intimata SC S.S. SRL a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, cu consecinţa menţinerii sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală, cu motivarea, în esenţă, că actele administrativ fiscale în litigiu au fost emise în mod nelegal, după împlinirea termenului legal în care organele de inspecţie fiscală ar mai fi avut posibilitatea de a stabili în sarcina reclamantei noi obligaţii bugetare.
Recursurile declarate de D.G.R.F.P. Braşov (în calitate de succesoare a D.G.F.P. Braşov) şi de A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 2/F/2012 din data de 16 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sunt fondate şi urmează a fi admise, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de fond, prin hotărârea recurată, considerând întemeiată excepţia prescripţiei extinctive a dreptului organelor de inspecţie fiscală de a stabili în sarcina reclamantei obligaţii fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003, a dispus admiterea acţiunii formulate de SC S.S. SRL prin lichidator judiciar C.I.I., cu consecinţa anulării deciziei din data de 4 noiembrie 2010 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul A.N.A.F., şi a anulării deciziei de impunere din data de 16 martie 2010, a raportului de inspecţie fiscală din data de 26 februarie 2010 şi a dispoziţiei din data de 26 februarie 2010, toate emise de Activitatea de Inspecţie Fiscală din cadrul D.G.F.P. a judeţului Braşov.
S-a învederat, în considerentele hotărârii pronunţate, prin însuşirea în integralitate a argumentelor reclamantei din contestaţia administrativă şi din cererea de chemare în judecată, că data de 8 decembrie 2004, când s-a emis de către D.G.F.P. a judeţului Braşov, Activitatea de Inspecţie Fiscală decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată din 2004, decizie desfiinţată prin decizia de soluţionare a contestaţiei din data de 20 iulie 2006, care a dispus reverificarea aceloraşi obligaţii bugetare datorate pentru perioada cuprinsă între 1 octombrie 1999 şi 30 aprilie 2004, reprezintă doar încetarea perioadei de suspendare a cursului prescripţiei [care a operat în temeiul art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.], că ulterior datei menţionate organele fiscale nu au mai întreprins niciun demers legal care să conducă la suspendarea cursului şi/sau la întreruperea cursului prescripţiei, şi că prin urmare este cert că la data începerii noii inspecţii fiscale de reverificare (respectiv la data de 23 octombrie 2009 când a fost emisă decizia de reverificare, prin care s-a pus în aplicare decizia din 2006) termenul de prescripţie a dreptului organelor fiscale de a mai stabili în sarcina reclamantei obligaţii fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003 era împlinit.
Se constată, în cauză, că atât prin considerentele deciziei din data de 4 noiembrie 2010 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei, precum şi prin cererile de recurs, pârâtele au susţinut, pe de o parte, că inspecţia fiscală de reverificare a perioadei 1 octombrie 1999-30 aprilie 2004 a început în data de 25 septembrie 2006, că acţiunea de control a fost suspendată cu data de 5 octombrie 2006 pentru efectuarea de controale încrucişate potrivit prevederilor art. 2 lit. a) din Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 708/2006 privind condiţiile şi modalităţile de suspendare a inspecţiei fiscale, cu modificările şi completările ulterioare, şi că inspecţia fiscală începută în data de 25 septembrie 2009 a fost reluată începând cu data de 27 octombrie 2009 în temeiul deciziei de reverificare din 23 octombrie 2009, şi, pe de altă parte, că aceste împrejurări rezultă din adresele din 10 mai 2010, din 5 octombrie 2006 şi din 26 octombrie 2009, toate emise de D.G.F.P. a judeţului Braşov, şi că prin raportare la această situaţie nu putea interveni prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili în sarcina reclamantei obligaţii fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003, având loc o repunere, la 25 septembrie 2006, în situaţia iniţială existentă la data primului control efectuat în perioada 12 octombrie 2004-25 noiembrie 2004.
Prima instanţă nu a analizat aceste importante apărări formulate de pârâte în combaterea excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale aferente perioadei 1 octombrie 1999-31 decembrie 2003, invocată de reclamantă, nu a pus în vedere organelor fiscale să facă dovada existenţei adreselor din 10 mai 2010, din 5 octombrie 2006 şi din 26 octombrie 2009 şi a comunicării acestora către reclamantă, şi nu s-a pronunţat, prin sentinţa recurată, asupra temeiniciei susţinerilor pârâtelor, mai precis asupra aptitudinii împrejurărilor relevate de a constitui, potrivit legii, o eventuală cauză de întrerupere sau de suspendare a termenului de prescripţie.
În mod evident, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul de a prezenta judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, instanţă care are în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor de fapt şi de drept invocate nu numai de reclamant, prin cererea de chemare în judecată, ci şi de către partea sau părţile potrivnice, prin întâmpinare.
Prin urmare, Înalta Curte reţine, în litigiu, că prin omisiunea instanţei de fond de analiza şi cerceta, în mod efectiv şi concret, prin considerentele hotărârii recurate, apărările invocate de pârâte prin întâmpinare, mai sus evocate, au fost nesocotite în litigiu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi a fost încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil. Motivele menţionate, de care s-au prevalat pârâtele în susţinerea netemeiniciei excepţiei prescripţiei dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii bugetare, au caracterul unor mijloace de apărare hotărâtoare pentru soluţia ce se putea pronunţa în cauză şi pentru dezlegarea corespunzătoare a raportului juridic dedus judecăţii, şi ele necesitau, prin urmare, un răspuns specific şi explicit din partea primei instanţe.
Aşa fiind, concluzia care se impune este aceea că recurentelor pârâte li s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.
Prin urmare, constatându-se că este nelegală hotărârea pronunţată în cauză, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 304 pct. 7, art. 312 alin. (1)-alin. (3) şi art. 313 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de D.G.R.F.P. Braşov (în calitate de succesoare a D.G.F.P. Braşov) şi de A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 2/F/2012 din data de 16 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de D.G.R.F.P. Braşov (în calitate de succesoare a D.G.F.P. Braşov) şi de A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 2/F/2012 din 16 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1141/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1193/2014. Contencios. Conflict de... → |
|---|
