ICCJ. Decizia nr. 1214/2014. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1214/2014
Dosar nr. 408/44/2012
Şedinţa publică de la 11 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul B.P., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Universitatea S.H. Bucureşti, a solicitat obligarea primei pârâte să aprobe tipărirea formularelor tipizate pentru diploma de licenţă, iar ce a de-a doua pârâtă să dispună eliberarea efectivă a diplomei de licenţă promoţia 2009.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că este absolvent al Facultăţii S.H. Bucureşti promoţia 2009, forma de învăţământ I.D. aşa cum rezultă din adeverinţa din 9 iulie 2009, eliberată de pârâta Universitatea S.H. Bucureşti.
A arătat că Universitatea S.H. Bucureşti este o instituţie de învăţământ superior acreditată prin Legea nr. 443/2002, ca persoana juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ, iar prin H.G. nr. 693/2003 şi H.G. nr. 676/2007 a fost acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu, pentru domeniile de licenţă precum drept, psihologie, management, ştiinţe ale educaţiei şi altele.
La finalizarea studiilor absolvite, reclamantul a susţinut şi promovat examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009, examen în urma căruia i-a fost eliberată numai o adeverinţă de absolvire a studiilor de către Universitatea S.H. Bucureşti, Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, specializarea drept, din 9 iulie 2009.
A mai arătat că pârâta Universitatea S.H. Bucureşti refuză în mod sistematic eliberarea diplomei de licenţă promoţia 2009, motivând că, deşi a întreprins toate demersurile necesare, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nu a dat aprobările legale pentru tipărirea formularelor de diploma de licenţă, pentru absolvenţii promoţiei 2009.
Pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantului, motivat de faptul că procedura de eliberare a avizelor necesare pentru formularele tipizate implică numai instituţiile de învăţământ superior particulare, acreditate Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi SC R. SA şi nicidecum absolvenţii universităţilor respective.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii reclamantului, motivat de faptul că universităţile nu au dreptul să elibereze diplome pentru absolvenţii unor programe de studii şi forme de învăţământ neautorizate sau neacreditate.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 445 din 9 octombrie 2012, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului Bucureşti; a admis acţiunea reclamantului B.P., în contradictoriu cu pârâţii Universitatea S.H. şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, având ca obiect, obligaţia de a face şi, în consecinţă, a obligat pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate pentru diploma de licenţa, iar pârâta Universitatea S.H. să elibereze reclamantului B.P. diploma de licenţă promoţia 2009.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, instanţa de fond a reţinut că pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului Bucureşti refuză în mod constant să îşi dea avizul pentru tipărirea diplomelor de licenţă, astfel că reclamantul, absolvent al facultăţii de drept, promovând examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009, este îndreptăţit să solicite obligarea acestei instituţii la emiterea acestui aviz, fiind direct interesat în soluţionarea acestui litigiu.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a constatat, referitor la specializarea urmată de reclamant, pentru care instituţia de învăţământ nu avea autorizare sau acreditare provizorie, că prin metodologia organizării şi desfăşurării examenelor de finalizare a studiilor din 21 mai 2009, aceasta informează opinia publică despre faptul că „Universitatea S.H. are acreditate sau autorizate toate specializările din cadrul facultăţilor sale”.
Din dispoziţiile art. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare emis de universitate, rezultă că Universitatea S.H. organizează formele de învăţământ la distanţă şi cu frecvenţă redusă, respectând prevederile din Legea învăţământului nr. 84/1995.
În art. 4 din Regulament se defineşte noţiunea învăţământului la distanţă, formă de învăţământ absolvită de reclamantul din prezenta cauză.
Judecătorul fondului, analizând probele administrate în cauză, a constatat că reclamantul a urmat cursurile organizate de pârâtă şi este licenţiat în drept, motiv pentru care este îndreptăţit să i se elibereze diploma de licenţă.
Instanţa de fond a considerat întemeiat şi al doilea capăt de cerere, având în vedere că pentru tipărirea diplomelor de licenţă instituţia de învăţământ are nevoie de avizul Ministerului Educaţiei şi Cercetărilor.
Recursul
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, recurentul, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., a arătat, în esenţă, că instanţa de fond nu a analizat hotărârile de Guvern prin care sunt acreditate, autorizate să funcţioneze provizoriu structurile şi specializările universitare cu formele de învăţământ respective, luând în considerare numai un comunicat al conducerii Universităţii S.H. şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al universităţii, documente care nu sunt opozabile ministerului.
A mai arătat că Facultatea de Drept şi Administraţie Publică din Bucureşti, specializarea drept, nu figurează în cuprinsul H.G. nr. 410/2002 privind structurile şi specializările universitare acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu din instituţiile de învăţământ superior şi nici în cuprinsul H.G. nr. 1609/2004 şi H.G. nr. 940/2004.
Apărările formulate în faţa instanţei de recurs.
Intimata-pârâtă Universitatea S.H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vrancea, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea diplomei de licenţă şi a altor acte de studii reclamanţilor, absolvenţi al Universităţii S.H.
Nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în cauza de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea S.H., ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ pe acelaşi palier cu Ministerul Educaţiei Naţionale, neavând aceleaşi competenţe şi responsabilităţi ca instituţie publică, responsabilă de fundamentarea şi aplicarea strategiei globale a învăţământului.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
Universitatea S.H. nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În alţi termeni, Universitatea S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conţine o asemenea dispoziţie cu privire la universitatea pârâtă.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorităţi publice locale.
Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte reţine că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanţei competente material, două criterii, şi anume: (i) rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice; (ii) criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat, astfel că, raportat la rangul local al autorităţii publice pârâte, Universitatea S.H., competenţa de soluţionare a litigiului revine tribunalului.
De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Reţinând în mod greşit că este competentă să soluţioneze cauza de faţă în raport cu obiectul acţiunii şi cu dispoziţiile legale citate mai sus, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre casabilă în condiţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Vrancea, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei Naţionale împotriva sentinţei nr. 445 din 9 octombrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vrancea, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1203/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1215/2014. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
