ICCJ. Decizia nr. 1351/2014. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1351/2014
Dosar nr. 721/46/2012
Şedinţa publică de Ia 18 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 357/F-CONT din 12 octombrie 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia a Il-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de revizuire formulată de V.G.C., V.S.G., V.M., P.A.E., P.C. şi C.C., în contradictoriu cu A.N.I. şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 258/F din 27 aprilie 2011, pronunţată de aceeaşi instanţă, prin care a fost a fost admisă în parte sesizarea A.N.I., s-a constatat că dobândirea sumelor de 454.805 euro, 1.580 dolari SUA şi 145.420 RON, precum şi a cotei-părţi de 1.979.392 RON din avere, nu au caracter justificat şi s-a dispus confiscarea acestora de la pârâtul V.G.C.
Instanţa de revizuire a apreciat că cererea de revizuire este tardiv formulată, în raport cu motivul prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. şi nefondată, în raport cu motivele prevăzute de art. 322 pct. 2 şi pct. 5 din acelaşi cod.
În motivarea hotărârii pronunţate, instanţa de revizuire a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 190 din 4 noiembrie 2009, Curtea de Apel Piteşti a admis în parte sesizarea reclamantei A.N.I. în contradictoriu cu V.G.C., V.S.G., P.A.E., P.C. şi a dispus confiscarea sumelor de 458.805 euro, 1.580 dolari SUA, 29.345 RON din averea pârâtului V.G.C.
Prin decizia nr. 1151 din 3 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile formulate de A.N.I., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pârâtul V.G.C. şi intervenienţii V.S.G., P.A.E., P.C., a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că în cauză trebuiau să fie conceptate şi citate soţia pârâtului, V.M. şi soacra acestuia C.C.
În rejudecare, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti, sub nr. 1476/46/2010, prin sentinţa nr. 258 din 27 aprilie 2011, constatându-se că V.S.G., V.M., P.A.E., P.C. şi C.C. au calitatea de pârâţi, iar nu de intervenienţi forţaţi, chiar dacă eventuala confiscare a unei sume de bani se dispune doar în raport cu pârâtul V.G.C.
Prin sentinţa nr. 258/F din 27 aprilie 2011, a fost admisă în parte sesizarea A.N.I. în contradictoriu cu pârâţii, constatându-se că dobândirea sumei menţionate în actul de sesizare nu este justificată, dispunându-se confiscarea acestora de la V.G.C.
Prin decizia nr. 6175 din 20 decembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondate recursurile declarate de Statul Român prin M.F.P. şi de V.G.C., V.S.G., P.A.E., P.C., V.M. şi C.C. împotriva sentinţei nr. 258/F din 27 aprilie 2011 a Curţii de Apel Piteşti.
În ce priveşte revizuirea întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 1 C. proc. civ., referitor la faptul că dispozitivul hotărârii ar cuprinde dispoziţii potrivnice care nu se pot aduce la îndeplinire, se constată că o asemenea critică nu a fost formulată pe calea recursului exercitat împotriva sentinţei atacate cu prezenta cerere.
În acest context, faţă de dispoziţiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc că obiectul revizuirii pentru acest motiv este reprezentat de o hotărâre rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, faţă de excepţiile invocate, se constată că se impune analizarea termenului în care poate fi formulată cererea de revizuire.
Se reţine că, de vreme ce, persoana interesată are alegerea între exercitarea căii extraordinare de atac a recursului împotriva unei hotărâri definitive în sensul art. 377 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi a căii extraordinare de atac a revizuirii împotriva aceleiaşi hotărâri, fiecare din aceste căi de atac va fi supusă propriilor reguli relative la termenul de exercitare.
În ce priveşte revizuirea, se reţine că art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti în cazul prevăzut de art. 322 pct. 1, de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare.
Or, în cauză, sentinţa nr. 258/F din 27 aprilie 2011 a fost comunicată către părţi la 2 iunie 2011, potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar, fără ca acestea să înţeleagă să formuleze cerere de revizuire, cu respectarea termenului de o lună reglementat de art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Subsidiar, chiar considerând fondate susţinerile făcute de revizuent în faţă instanţei, potrivit cu care sentinţa nr. 258/F din 27 aprilie 2011 nu i-a fost comunicată acestuia potrivit legii, deoarece nu mai avea aceeaşi adresă, pe parcursul derulării procesului penal fiind şi arestat, se reţine că împotriva sentinţei, necomunicate, V.G.C. a formulat recurs motivat la 10 iunie 2011.
Or, potrivit art. 301 coroborat cu art. 284 alin. (3) C. proc. civ., exercitarea recursului înainte de comunicarea hotărârii are, în temeiul echipolenţei, valoarea unei comunicări a sentinţei atacate.
Prin urmare, cel mai târziu la data exercitării recursului motivat împotriva sentinţei nr. 258/2011, revizuentul a cunoscut sentinţa, termenul de o lună pentru exercitarea revizuirii împotriva acesteia curgând de la data la care sentinţa s-a considerat comunicată, respectiv 10 iunie 2011.
Ca atare, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ., pentru care revizuenţii nu au înţeles să formuleze recurs, este tardiv formulată şi va fi respinsă ca atare.
În ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se reţine că, dincolo de aspectele de tardivitate determinate de aplicarea art. 324 pct. 1 C. proc. civ., aceleaşi motive au fost formulate şi pe calea recursului.
Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Ipotezele textului au în vedere situaţia în care în cererea de chemare în judecată au fost formulate capete de cerere, lăsate nesoluţionate de către instanţă, respectiv situaţia în care deşi reclamantul nu a solicitat, instanţa a obligat pârâtul la anumite prestaţii, ori a acordat un cuantum mai ridicat faţă de ceea ce s-a solicitat în cerere.
Critica formulată şi încadrată în art. 322 pct. 2 C. proc. civ., vizează practic greşita constituire a cadrului procesual subiectiv, prin participarea în faţa instanţei de contencios administrativ a unor persoane care nu puteau avea calitate procesuală pasivă, deoarece legea s-a modificat pe parcursul derulării procesului, limitând cadrul procesual subiectiv strict la soţ, soţie şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora.
Revizuirea întemeiată pe art. 322 pct. 2 C. proc. civ., nu are în vedere modificările consecutive ale unei reglementări procesuale, ci corespondenţa între cererea de chemare în judecată şi soluţia pronunţată, eventuala greşită aplicare a legii constituind motiv de recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Într-adevăr, decizia nr. 1151 din 2 martie 2010, prin care au fost admise recursurile declarate de reclamanta A.N.I., pârâtul V.G.C. şi intervenienţii V.S., P.A. şi P.C., a fost pronunţată anterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415/2010.
Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că în rejudecare urmează să fie conceptate şi citate soţia şi soacra pârâtului, faţă de care reclamanta a dispus în mod legal extinderea verificărilor, deoarece faţă de conţinutul actului de sesizare al A.N.I. trebuia constituit cadrul procesual subiectiv faţă de toate persoanele vizate de cercetare.
Însă, la adoptarea Legii nr. 176/2010, care în art. 14 alin. (5) arată care sunt persoanele asupra cărora se poate extinde evaluarea, legiuitorul a prevăzut că actele întocmite anterior de către agenţie rămân valabile.
Mai mult, în rejudecare, cu ocazia soluţionării sesizării, Curtea de Apel a reţinut că art. 34 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 176/2010, prevede că actele şi lucrările efectuate în cadrul agenţiei, rămase definitive până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415/2010 în M. Of. al României, Partea I, nr. 294/5.05.2010, rămân valabile, iar probele administrate şi actele procesuale efectuate la instanţe şi organe de urmărire penală înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, se menţin.
Instanţa de rejudecare a constatat şi caracterul obligatoriu al dispoziţiilor deciziei de casare, astfel că a considerat că are competenţă legală să continue soluţionarea cauzei, deşi A.N.I. nu mai are competenţa, de lege lata, de a sesiza direct instanţa, iar V.M. şi C.C. au calitate procesuală pasivă, fiind pârâţi iar nu intervenienţi forţaţi, chiar dacă confiscarea unor sume de bani sau părţi din avere se va dispune doar în raport cu pârâtul V.G.C.
Cadrul procesul subiectiv astfel constituit a fost menţinut şi în faţa instanţei de recurs, deşi recurenţii V.G.C., V.S.G., V.M., P.A.E., P.C. şi C.C. au criticat sentinţa, arătând că Legea nr. 176/2010 restrânge sfera de aplicare a controlului averii la o categorie mai mică de persoane.
Calitatea procesuală pasivă a pârâţilor persoane fizice a fost stabilită încă din primul ciclu procesual, prin decizia nr. 1151 din 2 martie 2010, fiind casată cu trimitere spre rejudecare sentinţa nr. 190 din 4 noiembrie 2009, tocmai pentru constituirea corectă a cadrului procesual subiectiv pasiv.
Prin decizia din 20 decembrie 2011, instanţa supremă a constatat că legea aplicabilă este Legea nr. 176/2010, dar nu în privinţa dispoziţiilor care restrâng sfera de aplicare a controlului averii în privinţa anumitor persoane, fiind aplicabile prevederile art. 34 din acest act normativ, care dispune asupra menţinerii actelor efectuate anterior intrării în vigoare a acestei legi.
De asemenea, instanţa supremă a reţinut că deşi Legea nr. 176/2010 a schimbat procedura de verificare a averilor prin evaluarea acestora de către inspectorul de integritate, rapoartele de evaluare fiind înaintate unei comisii de cercetare a averilor, aceasta nu înseamnă că actele de sesizare ale A.N.I. încheiate anterior legii noi, se supun regulilor de competenţă instituite de aceasta.
Prin urmare, prin cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 2 C. proc. civ., susţinându-se că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut, se tinde să se reitereze critica adusă în recursul formulat împotriva sentinţei nr. 258/F din 27 aprilie 2011, care a fost analizată detaliat în decizia instanţei supreme nr. 6175 din 20 decembrie 2011, fiind respinsă irevocabil.
Or, principiul unicităţii căii de atac şi regula fundamentală care stabileşte ordinea soluţionării căilor extraordinare de atac, se opune ca una şi aceeaşi critică să fie reiterată pe calea unor căi de atac extraordinare diferite, consecutive, iar pe de altă parte, deşi C. proc. civ. permite exercitarea concomitentă a revizuirii şi a recursului împotriva unei hotărâri de fond, exercitarea prioritară a recursului înlătură posibilitatea exercitării revizuirii pentru exact aceleaşi critici.
Ca atare, extinderea evaluării, în procedura de confiscare a averii numai asupra averii soţului/soţiei şi, după caz, asupra averii copiilor aflaţi în întreţinere, prevăzută în Legea nr. 176/2010, analizată de instanţa de recurs în decizia nr. 6175 din 20 decembrie 2011, nu mai poate fi discutată pe această cale.
Aceeaşi soluţie se impune şi în ce priveşte criticile relative la faptul că instanţa civilă nu putea dispune confiscarea bunurilor care au format obiectul indisponibilizării dispuse de către instanţa penală, deoarece o asemenea critică a fost formulată pe calea recursului formulat împotriva sentinţei nr. 258/F din 27 aprilie 2011, instanţa supremă reţinând că posibilitatea confiscării unui bun sau a unei părţi din avere este reglementată de o lege specială, hotărârea nefiind dată sub condiţie în funcţie de soluţia ce se va pronunţa în dosarul penal.
În ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., se constată că nici aceasta nu poate fi primită.
Astfel, potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri definitive, care evocă fondul, se poate cere dacă după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică, care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii ori dacă s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Cerinţele textului menţionat se referă astfel la: existenţa unui înscris nou, care să nu se fi aflat la dosarul de fond; atare lipsă fiind determinată de faptul că acesta a fost reţinut de partea potrivnică sau de faptul că partea interesată în depunere s-a aflat într-o împrejurare mai presus de voinţa sa; existenţa înscrisului la dosar ar fi determinat o soluţie contrară celei care a fost pronunţată, actul fiind astfel determinant asupra soluţiei.
În speţă, se invocă faptul că la Dosarul nr. 1476/46/2010 nu a putut fi depus un înscris doveditor hotărâtor care ar fi determinat o soluţie contrară în raport de sesizarea A.N.I., respectiv actul care atestă convenţia încheiată între C.C. şi promitentul cumpărător al unui teren proprietatea acesteia, potrivit căreia soacra pârâtului V.G.C. ar fi primit o sumă considerabilă, de 500.000 euro, cu titlu de avans pentru vânzarea care urma să se încheie ulterior.
Nedepunerea înscrisului la dosar s-ar fi datorat faptului că, deşi acesta a existat la data judecării Dosarului nr. 1476/46/2010, a fost ridicat de către procurorii D.N.A. la percheziţia domiciliată la 13 iunie 2008, fiind menţionat în procesul-verbal de percheziţie domiciliară.
Într-adevăr, se constată că în procesul-verbal de percheziţie domiciliară din 13 iunie 2008, se menţionează generic printre altele şi o agendă pe anul 2008, o dovadă, acte de proprietate.
Revizuentul susţine că printre aceste acte de proprietate se afla şi chitanţa din 9 mai 2008, în care se atestă că G.C. a achitat numitei C.C. suma de 500.000 euro, reprezentând o parte din valoarea unui pământ teren din comuna B., judeţul Argeş, lângă autostrada Bucureşti-Piteşti, tarlaua II în suprafaţă de 4.800 mp, urmând ca diferenţa să se achite în timp şi actele să se efectueze ulterior. Se face menţiunea şi despre martorul V.M. şi despre faptul că banii proveneau de la fiul plătitorului plecat de mulţi ani în străinătate.
Înscrisul menţionat, întocmit între o parte din dosar şi o terţă persoană, care atestă o convenţie încheiată între acestea, cu posibile efecte juridice în ce priveşte cauza de faţă, trebuie să îndeplinească anumite cerinţe pentru a primi valoare probatorie în raport cu autoritatea terţă, care a sesizat instanţa în Dosarul nr. 1476/46/2010.
Văzând că acesta nu se află la dosarul în care a fost pronunţată sentinţa atacată, Curtea constată că ridicarea actului la percheziţia domiciliară în iunie 2008 nu a fost dovedită, în primul rând, deoarece nu există dovada că înscrisul ar fi fost restituit de către organele penale revizuentului după ridicare, pentru a se putea efectua fotocopia depusă la dosar, susţinerile din faţa instanţei cu privire la lăsarea agendei împreună cu înscrisurile în cutia poştală de către o persoană necunoscută, nefiind dovedită, fiind nedeterminată. Totodată, agenda depusă şi în fotocopie la dosar poartă doar ştampila Instituţiei Prefectului, fără nicio menţiune din partea autorităţii care a ridicat-o la percheziţie.
În al doilea rând, se reţine că în procesul-verbal de percheziţie nu se face menţiune exactă despre existenţa acestui act, pentru a se putea vorbi despre acordarea datei certe acestui înscris prin ridicarea lui la percheziţia domiciliară.
Subsidiar, şi dacă înscrisul nu ar fi fost prezentat la dosar din cauza altor împrejurări mai presus de voinţa părţii, se constată că acesta nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a avea valoare probatorie în cauză şi a determina o soluţie contrară celei pronunţate.
Astfel, înscrisul întocmit între o parte din dosar şi un terţ, poate primi efecte juridice probatorii în raport cu reclamanta dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1182 C. civ. anterior, respectiv dacă are dată certă. Textul arată că „Data scripturii private nu face credinţă în contra persoanelor a treia interesate, decât din ziua în care s-a înfăţişat la o dregătorie publică, din ziua în care s-a înscris într-un registru public, din ziua morţii aceluia sau unui din acei care l-au subscris, sau din ziua în care va fi fost trecut fie şi în prescurtare în acte făcute de ofiţeri publici, precum procese-verbale pentru punerea peceţii sau pentru facerea de inventare”.
Cu alte cuvinte, lipsa datei, în modalităţile arătate în textul art. 1182 C. civ. anterior, înlătură valoarea probatorie a acestui înscris chiar dacă se pretinde că acesta exista anterior pronunţării soluţiei.
Chiar trecând peste acest aspect, considerând data de 9 mai 2008 ca fiind reală, Curtea constată că o asemenea apărare, bazată pe preexistenta înscrisului şi ridicarea lui de către organele de percheziţie cu consecinţa imposibilităţii depunerii sale la dosarul de fond, nu a fost formulată în cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Piteşti în care a fost pronunţată sentinţa nr. 258/F din 27 aprilie 2011.
Chiar în Dosarul penal nr. 614/43/2008 în care au fost depuse memorii în probaţiune, inculpatul invocă agenda sa de lucru din anul 2008, fără a se arăta concret existenţa acestui act întocmit cu G.C., care faţă de susţinerile din prezenta cerere are un conţinut precis, fiind determinant asupra dovedirii provenienţei sumelor găsite la adresa de domiciliu, în act făcându-se menţiune şi despre provenienţa sumei de 500.000 euro în mâinile viitorului cumpărător.
Nici în Dosarul de fond nr. 1476/46/2012 nu s-a invocat existenţa acestui înscris, vorbindu-se generic despre actele ridicate cu ocazia percheziţiei, care justifică provenienţa sumelor găsite şi ridicate la percheziţia domiciliară.
Or, se constată că un antecontract de vânzare-cumpărare cu consecinţa achitării avansului de 500.000 euro, se încheie în cvasimajoritatea cazurilor în formă autentică, urmând ca părţile să autentifice ulterior contractul de vânzare, ceea ce nu este cazul în speţă.
Schimbarea integrală a apărării pe calea cererii de revizuire invocându-se un înscris esenţial, care ar fi justificat la momentul judecării cauzei, provenienţa sumei identificată la percheziţia domiciliară, nu poate fi primită în contextul în care acest înscris este cel de la dosar, încheiat în forma şi condiţiile menţionate.
În ce priveşte celelalte înscrisuri doveditoare care au fost depuse în prezenta cauză, referitoare la adresele emise de Primăria Piteşti (din 21 septembrie 2012 din 13 septembrie 2012), Curtea constată că acestea nu pot fi primite ca înscrisuri noi în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., de vreme ce, din chiar aceste înscrisuri rezultă că solicitarea a fost formulată la Primăria Municipiului Piteşti la 17 septembrie 2012, 4 septembrie 2012 şi 11 septembrie 2012, ulterior pronunţării sentinţei atacate, deşi o asemenea cerere era posibilă pe parcursul derulării dosarului în care a fost pronunţată soluţia.
Pe de altă parte, în motivele de recurs nu s-a invocat faptul că, urmare a erorii asupra codului numeric personal al pârâtului-recurent, conţinutul adresei-răspuns date de Primăria Piteşti ar fi fost diferit sau incomplet.
Mai mult, se constată că mijlocul de transport, autoturism D., menţionat în adresa emisă de Primărie, a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit încheiat la 20 ianuarie 2003, între V.M. şi F.M., contractul fiind depus la dosarul de fond, fiind astfel la dispoziţia instanţei care a pronunţat soluţia atacată.
De asemenea, autoturismul C., menţionat în adresa de la Primăria Piteşti a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit încheiat la 19 iunie 2000, între V.M. şi I.V., contractul fiind depus la dosarul de fond, aflându-se la dispoziţia instanţei ca şi înscrisul menţionat mai sus.
În ce priveşte înscrisurile referitoare la veniturile numitului V.S.G., provenite de la V.E. şi V.I., în lipsa unei precizări cu privire la valoarea de înscrisuri noi a acestora, Curtea constată că nu pot fi reţinute ca înscrisuri noi de vreme ce, pe de o parte, adeverinţele de venit nu existau la data pronunţării sentinţei atacate, putând fi procurate la o simplă cerere de la C.N.P.A.S., iar pe de altă parte, actele atestând vânzarea-cumpărarea unor produse din gospodărie respectiv a unor terenuri nu au dată certă, nu s-au materializat ulterior prin acte autentice şi asemenea apărări nu au fost cel puţin invocate în dosarul de fond.
Contractele de vânzare-cumpărare autentificate, prin care V.I. transmite unor persoane diverse suprafeţe de teren, încheiate în 2006, vizează un preţ de 10.000 RON total, nerezultând că acesta ar fi fost ulterior transmis către V.S. Donaţia datată 29 aprilie 2007, pe lângă că se referă la o sumă considerabil mai mare, nu are forma cerută de art. 813 C. civ. anterior, în vigoare la data facerii actului, iar pe de altă parte, acest înscris, chitanţă olografă donaţie din 29 aprilie 2007 a fost reţinut şi analizat în sentinţa nr. 258 din 27 aprilie 2011 atacată (Dosar iniţial nr. 165/46/2009), instanţa înlăturând-o ca probă.
Contractele de vânzare-cumpărare autovehicule folosite şi certificatele de radiere depuse alăturat prezentei cereri de revizuire şi a precizărilor ulterioare ale acesteia se regăsesc şi la Dosarul de fond iniţial nr. 165/46/1990, neîndeplinind astfel cerinţa de a fi înscrisuri noi în probaţiune.
În mod similar, adeverinţele depuse de SC A.C. SRL, SC E.E.I. SRL au fost depuse la dosarul de fond, ca şi decizia atestând acordarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului pentru P.E., fişe fiscale.
Motivele relative la faptul că cercetarea nu putea avea ca obiect decât perioada 2005-iunie 2008, când pârâtul a avut calitatea de funcţionar public, că la veniturile realizate de V.G.C. nu au fost avute în vedere sume provenite din banii de haine, de hrană, al 13-lea salariu, sunt motive noi, neinvocate în faţa fondului şi care în prezenta cerere nu se întemeiază pe înscrisuri, fiind vorba doar despre o apărare prin care revizuentul tinde să schimbe soluţia prin majorarea sumelor de bani, obţinute cu titlu de venit.
De asemenea, faptul că terenul şi casa în valoare de 192.080 RON, nu ar fi fost scăzute din suma de 603.981 RON, deşi bunul provenise de la părinţii lui V.S.G., respectiv că suma de 25.000 euro contravaloarea apartamentului cumpărat de C.C. nepotului său V.S.G. a fost calculată de două ori, fiind inclusă şi în averea dobândită de nepot, au făcut obiectul analizei în faţa instanţei de fond, o eventuală greşeală de judecată putând fi cenzurată pe calea recursului, aspectul învederat neputându-se încadra în motivele limitativ şi expres prevăzute la art. 322 C. proc. civ.
Acelaşi argument se reţine şi pentru ipoteza învederată instanţei, potrivit căreia contravaloarea apartamentului donat de C.C. nepotului său, a fost dublată, fiind inclusă atât la C.C., cât şi la V.S.G.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs revizuenţii, invocând prevederile de art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului formulat, recurenţii, susţin că le-a fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, întrucât instanţa de judecată s-a pronunţat asupra fondului cererii de revizuire, cu nesocotirea principiului contradictorialităţii, fără să le acorde cuvântul în acest sens, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi că instanţa de fond a interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii şi nu a procedat la judecarea fondului şi punerea în discuţie a necesităţii administrării tuturor probelor invocate în susţinerea cererii de revizuire.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele şi criticile invocate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Temeiul cererii de revizuire formulate în cauză îl constituie prevederile art. 322 pct. 1, pct. 2 şi pct. 5 teza I C. proc. civ.
Potrivit prevederilor art. 322 pct. 1 C. proc. civ., revizuirea se poate cere „dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”.
Referindu-se la termenul de revizuire, art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că acesta este de o lună şi se socoteşte, în cazul prevăzut de 322 pct. 1 din acelaşi cod, de la comunicarea hotărârii definitive.
Raportat la aceste dispoziţii legale, corect a reţinut prima instanţă că cererea de revizuire, în privinţa motivului prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ., este tardiv formulată, la data de 6 iulie 2012, faţă de data de 2 iunie 2011, când revizuenţilor le-a fost comunicată hotărârea contestată; de altfel, soluţia instanţei de revizuire nici nu este criticată sub acest aspect.
De asemenea, corect a reţinut instanţa de judecată că cererea de revizuire este nefondată în ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., de vreme ce argumentul invocat de revizuenţi în acest sens nu se încadrează în respectivul text de lege.
Astfel, conform art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuirea se poate cere „dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”; conform acestei norme procedurale, admiterea cererii de revizuire este condiţionată de omisiunea instanţei de a soluţiona integral obiectul cererilor deduse judecăţii, de reclamant, prin acţiunea principală formulată, de pârât, prin cererea reconvenţională, precum şi de oricare din părţile promotoare ale cererilor de intervenţie ori de chemare în garanţie.
Or, în cauză, revizuenţii invocă aprecierea, greşită în opinia lor, a instanţei de judecată cu privire la calitatea procesuală a unor persoane, ceea ce nu se încadrează în noţiunea de „plus petita”, „minus petita”, prevăzută de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., aşa cum corect a reţinut şi instanţa de revizuire.
Tot astfel, conform art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., revizuirea se poate cere „dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor (...)”.
Prevederile legale citate stabilesc, aşadar, condiţiile de exercitare a cererii de revizuire, printre acestea regăsindu-se şi următoarele două: înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se solicită şi înscrisul să nu fi putut fi invocat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
În cauză, înscrisurile invocate de revizuenţi, aşa cum corect şi îndestulător argumentat a reţinut şi instanţa de revizuire, nu îndeplinesc condiţiile susmenţionate, fie pentru că sunt emise după data pronunţării hotărârii a cărei revizuire a fost cerută, fie pentru că se aflau, deja, la dosar, neconstituind un element de noutate, fie pentru că îi privesc, direct sau indirect, pe revizuenţi care puteau să le invoce oricând în recurs, ceea ce, însă, nu au făcut.
Nu este fondat nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., neputând fi primită susţinerea recurenţilor-revizuenţi, potrivit căreia le-a fost încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, întrucât instanţa de judecată s-ar fi pronunţat asupra fondului cererii de revizuire, cu nesocotirea principiului contradictorialităţii, fără să le acorde cuvântul în acest sens.
Dimpotrivă, aşa cum rezultă, în mod explicit, din practicaua sentinţei recurate, avocatul revizuenţilor şi însuşi revizuentul V.G. au pus concluzii cu privire la fondul cererii de revizuire, solicitând admiterea acesteia.
Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia instanţa de fond ar fi interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii şi nu ar fi procedat la judecarea fondului şi punerea în discuţie a necesităţii administrării tuturor probelor invocate în susţinerea cererii de revizuire.
Astfel, din considerentele sentinţei recurate rezultă cu prisosinţă că instanţa de judecată a dat o justă interpretare tuturor actelor juridice deduse judecăţii, făcând o analiză completă şi individuală a acestora, în raport cu dispoziţiile procedurale legale aplicabile cererii de revizuire, şi constatând că nu îndeplinesc condiţiile pentru a fi considerate „înscrisuri doveditoare”, în sensul dispoziţiilor art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ.
De asemenea, contrar susţinerii recurenţilor, instanţa de revizuire a pus în vedere avocatului revizuenţilor să precizeze care dintre actele depuse la dosar simt considerate înscrisuri noi şi sunt invocate în susţinerea cererii de revizuire, ceea ce s-a şi întâmplat, aşa cum rezultă din menţiunile existente în practicaua sentinţei recurate.
În consecinţă, faţă de considerentele arătate, constatându-se că hotărârea recurată este temeinică şi legală şi că nu este incident nici unul din cazurile de casare invocate de recurenţi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de V.G.C., V.S.G., V.M., P.A.E., P.C. şi C.C. împotriva sentinţei nr. 357/F-CONT din 12 octombrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1312/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1353/2014. Contencios → |
|---|
