ICCJ. Decizia nr. 1358/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1358 /2014
Dosar nr. 11018/2/2011
Şedinţa publică de la 18 martie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârile instanţei de fond. Cadrul procesual
1.1. Prin sentinţa nr. 3132 din 11 mai 2012, astfel cum a fost ulterior completată prin sentinţa nr. 5192 din 21 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată şi modificată de reclamanta Inspecţia Muncii, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, A.F.P. sector 2 şi A.N.A.F., Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, şi drept urmare, (i) a anulat decizia din 19 septembrie 2011 emisă de A.N.A.F., Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, (ii) a anulat decizia de impunere din 28 februarie 2011 emisă de A.F.P. sector 2 şi, (iii) a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 1.582.085 RON, cu titlu de restituire TVA, în condiţiile legale. De asemenea, prima instanţă a suspendat executarea deciziei de impunere anulate, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
În fapt, la data de 1 iulie 2010 Inspecţia Muncii s-a reorganizat prin reducere de personal şi preluarea activităţii Revistei O., instituţie care a fost desfiinţată conform art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 68/2010, privind unele măsuri de reorganizare a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi a activităţii instituţiilor aflate în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea sa. Prin H.G. nr. 968/2010 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 1377/2009 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Muncii, precum şi pentru stabilirea unor măsuri cu caracter organizatoric, activitatea preluată de la Revista O. funcţionează pe lângă Inspecţia Muncii, fiind finanţată integral din venituri proprii.
În data de 2 martie 2011 organul fiscal, respectiv A.F.P. a sectorului 2, Activitatea de Inspecţie Fiscală a comunicat actul administrativ fiscal din 28 februarie 2011, prin care pârâta a dispus obligarea la plată a TVA pentru perioada 1 ianuarie 2006-30 noiembrie 2010 în sumă de 1.582.085 RON precum şi a majorărilor de întârziere pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2006- 28 februarie 2011, în sumă de 1.941.567 RON, act administrativ fiscal ce dispune în mod netemeinic şi nelegal ca reclamanta să fie obligată să plătească sumele indicate, pentru activitatea de Revistă O.
S-a constatat că, în speţă, nu există motive legale pentru impunerea acestor sume şi nu s-a demonstrat de către pârâte o denaturare a concurenţei.
Conform O.U.G. nr. 68/2010, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale preia patrimoniul instituţiilor prevăzute la art. 2 alin. (1) pe baza bilanţului contabil de închidere al instituţiilor care predau, însoţit de balanţa de verificare sintetică, contul de rezultat patrimonial, situaţia fluxurilor de trezorerie şi celelalte anexe ce se întocmesc la finele anului, împreună cu protocolul de predare-preluare, încheiate în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. Protocolul de predare-preluare prevăzut la alin. (1) cuprinde creditele bugetare rămase neutilizate până la data preluării, structurile de personal preluate şi patrimoniul aferent instituţiilor care predau. Inspecţia Muncii preia patrimoniul Revistei O. pe baza bilanţului contabil de închidere al acesteia, însoţit de balanţa de verificare sintetică, contul de rezultat patrimonial, situaţia fluxurilor de trezorerie şi celelalte anexe ce se întocmesc la finele anului, împreună cu protocolul de predare-preluare, încheiate în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
Conform Legii nr. 571/2003, este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi. Nu acţionează de o manieră independentă angajaţii sau oricare alte persoane legate de angajator printr-un contract individual de muncă sau prin orice alte instrumente juridice care creează un raport angajator/angajat în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, remunerarea sau alte obligaţii ale angajatorului. Instituţiile publice nu sunt persoane impozabile pentru activităţile care sunt desfăşurate în calitate de autorităţi publice, chiar dacă pentru desfăşurarea acestor activităţi se percep cotizaţii, onorarii, redevenţe, taxe sau alte plăţi, cu excepţia acelor activităţi care ar produce distorsiuni concurenţiale dacă instituţiile publice ar fi tratate ca persoane neimpozabile.
S-a considerat că nu este demonstrată distorsiunea concurenţială eventuală, în speţă neputându-se vorbi nici de prescripţie, întrucât decizia este din septembrie 2011.
Nici din punct de vedere al dreptului european nu s-a demonstrat o denaturare semnificativă a concurenţei. Conform Directivei nr. 112/2006, Statele, autorităţile regionale şi locale şi alte organisme de drept public nu sunt considerate persoane impozabile pentru activităţile sau operaţiunile în care se angajează ca autorităţi publice, chiar şi atunci când colectează taxe, redevenţe, contribuţii sau plăţi în legătură cu activităţile sau operaţiunile respective.
Cu toate acestea, atunci când se angajează în asemenea activităţi sau operaţiuni, ele sunt considerate persoane impozabile pentru activităţile sau operaţiunile respective în măsura în care calitatea lor de persoane neimpozabile determină denaturări semnificative ale concurenţei.
Deci, apreciază prima instanţă, trebuia să se facă dovada mai multor condiţii pozitive pentru a putea fi stabilite obligaţii fiscale în sarcina petentei, or nici decizia de imputare, nici decizia de soluţionare a contestaţiei nu fac referire la aceste condiţii, ci reproduc texte legale fără să aducă dovezi.
Simpla reproducere a unor texte legale, chiar eventual incidente, nu poate conduce la emiterea unei decizii de imputare care nu se bazează pe probe faptice.
S-a considerat că nefiind temeiuri legale la baza deciziei de imputare emise, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., fiind achitată o cauţiune stabilită de instanţă, în vederea suspendării.
S-a constatat totodată că prin admiterea cererii principale de anulare a actelor fiscale, capătul accesoriu de restituire a TVA devenea admisibil.
Conform art. 135 C. proc. fisc., dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.
1.2. Prin sentinţa nr. 5192 din 21 septembrie 2012, aceeaşi instanţă, la cererea reclamantei Inspecţia Muncii, a admis solicitarea de completare a sentinţei civile nr. 3132 din 11 mai 2012 şi a dispus obligarea pârâtelor citate în cauză la achitarea către reclamantă a sumei de 1.582.085 RON cu titlu de restituire TVA.
2. Cererile de recurs şi motivele înfăţişate
Împotriva celor două sentinţe pronunţate de prima instanţă, considerându-le netemeinice şi nelegale, au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâtele.
2.1. Recursul reclamantei Inspecţia Muncii împotriva sentinţei civile nr. 3132 din 11 mai 2012
În esenţă, prin calea de atac exercitată numai împotriva sentinţei civile nr. 3132 din 11 mai 2012, reclamanta-recurentă a susţinut că instanţa de fond a omis a se pronunţa şi pe capătul de cerere din acţiunea sa, în sensul că nu a obligat A.F.P. sector 2 să-i restituie suma de 1.582.085 RON, cu titlu de TVA, pe care a achitat-o cu ordinul de plată din 4 martie 2011.
2.2. Recursurile A.N.A.F. sentinţelor civile nr. 3132 din 11 mai 2012 şi nr. 5192 din 21 septembrie 2012
Invocând ca temei legal al căii de atac exercitate, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta A.N.A.F. a susţinut în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 3132/2012, că instanţa de fond în mod nelegal a dispus anularea actelor administrative atacate în cauză, ignorând dispoziţiile art. 127 alin. (1), alin. (2), alin. (4), alin. (5) şi alin. (6) C. fisc. potrivit cu care nu este exclus ca o instituţie publică să fie persoană impozabilă în materia TVA, în situaţia în care desfăşoară activităţi în aceleaşi condiţii legale ca şi cele aplicabile operatorilor economici şi dacă aceste activităţi produc distorsiuni concurenţiale.
S-a mai arătat că aprecierea instanţei de fond în sensul că organele fiscale s-ar fi mărginit, în cuprinsul actelor administrativ-fiscale atacate să invoce aceste distorsiuni, fără a demonstra existenţa lor, nu este reală, cu atât mai mult cu cât Normele metodologice de aplicare a C. fisc. fac referire expresă la condiţiile existenţei distorsiunii concurenţiale.
În fine, recurenta A.N.A.F. a mai arătat că în mod neîndoielnic, Revista O. s-a comportat din punct de vedere al taxei ca o persoană impozabilă, o atare opinie fiind exprimată şi de Direcţia Legislaţie în domeniul TVA din Ministerul Finanţelor Publice, conform înscrisului depus la dosar, rămas însă, neanalizat.
Cu referire la cererea de suspendare a executării deciziei de impunere s-a arătat că în cuprinsul hotărârii nici nu au fost analizate condiţiile ce se cer a fi întrunite cumulativ, conform art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, republicată, singura referire a instanţei, în acest sens, vizând plata cauţiunii.
În cuprinsul cererii de recurs, distinct formulată cu privire la sentinţa nr. 5132 din 21 septembrie 2012, prin care instanţa de fond a admis cererea de completare a hotărârii reprezentată de sentinţa civilă nr. 3132 din 11 mai 2012, dispunând obligarea pârâtei la achitarea către reclamantă a sumei de 1.582.085 RON cu titlu de restituire TVA, recurenta A.N.A.F. a susţinut, pe de o parte, inadmisibilitatea respectivei cereri întrucât potrivit art. 117 alin. (6) C. proc. fisc. sumele se restituie numai după o procedură administrativă de efectuare a compensării.
Pe de altă parte, a fost evidenţiată neclaritatea măsurii dispuse prin cea de-a doua hotărâre în sensul că nu rezultă căreia dintre cele două pârâte în contradictoriu cu care a fost pronunţată cererea, îi incumbă obligaţia de a achita suma de 1.582.085 RON reprezentând TVA.
2.3.Recursurile pârâtei D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţelor civile nr. 3132 din 11 mai 2012 şi nr. 5192 din 21 septembrie 2012
La rândul său, pârâta recurentă D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a promovat recurs împotriva celor două hotărâri pronunţate de prima instanţă susţinând netemeinicia şi nelegalitatea acestora, în esenţă, pentru greşita aplicare şi interpretare a prevederilor legale aplicabile în cauză, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a arătat că sunt corecte constatările organelor de inspecţie fiscală cuprinse în actele administrativ fiscale atacate, în sensul că Revista O. a acţionat în calitate de persoană impozabilă, a desfăşurat activitate economică realizând venituri cu caracter de continuitate, fără însă a solicita înregistrarea ca plătitor de TVA.
S-a mai învederat că nu au fost analizate motivele juridice aplicabile situaţiei de fapt concrete, instanţa de fond nefăcând decât aprecieri generale nesusţinute nici de probele administrate şi nici de prevederile C. fisc.
În fine, printr-o cerere de recurs separată s-a susţinut nelegalitatea şi cu privire la hotărârea primei instanţe pronunţată asupra cererii reclamantei-intimate de completare a dispozitivului primei sentinţe, în sensul obligării pârâtei la achitarea către Inspecţia Muncii a sumei de 1.582.085 RON, cu titlu de restituire TVA, în esenţă, pentru aceleaşi consideraţiuni.
3. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
3.1. Prealabil examinării recursului formulat de reclamanta Inspecţia Muncii împotriva sentinţei nr. 3132 din 11 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte constată că, prin declaraţia formulată în şedinţă publică, la termenul din 18 martie 2014, reprezentantul recurentei-reclamante a renunţat la judecata recursului promovat.
Cum, potrivit prevederilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ., se poate renunţa oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă, în temeiul art. 246 alin. (2) din acelaşi cod, urmează a se lua act de declaraţia recurentei-reclamante de renunţare la judecata recursului, nemaifiind necesare consideraţiuni suplimentare cu privire la acest recurs.
3.2. Analizând recursurile declarate de recurentele-pârâte prin prisma motivelor invocate dar şi raportat la prevederile art. 3041 C. proc. civ. , Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate, în sensul şi pentru considerentele în continuare arătate.
Reclamanta-intimată Inspecţia Muncii a investit instanţa de contencios administrativ cu acţiunea în anularea actelor administrativ fiscale emise de pârâtele-recurente prin care s-a reţinut, în esenţă, că datorează suma de 1.5852.085 RON, reprezentând TVA, pe care a şi achitat-o astfel că a solicitat şi restituirea acesteia.
Instanţa de fond, printr-o primă sentinţă (nr. 3132 din 11 mai 2012) a reţinut că în speţă nu există motive legale pentru impunerea, în sarcina reclamantei a sumelor arătate în actele administrativ fiscale atacate, cu titlu de TVA, afirmând că nu s-a demonstrat de către autorităţile pârâte o distorsiune concurenţială.
Făcând referiri generale la C. fisc., fără indicarea expresă şi analiza posibilelor prevederi incidente în cauză, instanţa de fond a reţinut în succintele considerente ale hotărârii atacate, cu referire la conţinutul actelor administrativ fiscale, că simpla reproducere a unor texte legale, chiar eventual aplicabile, nu poate conduce la emiterea unor decizii de imputare care nu se bazează pe probe faptice.
Raportat la actele şi lucrările dosarului dar şi la criticile celor două recurente-pârâte, Înalta Curte constată că afirmaţiile sumare, cu caracter generic ale primei instanţe din cuprinsul considerentelor hotărârii atacate, fără arătarea explicită şi argumentată a motivelor de fapt dar şi a textelor de lege aplicabile care fac ca actele administrativ fiscale atacate să fie nelegale, conturează caracterul insuficient al motivării, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.
Necesitatea motivării hotărârii în sensul indicat în cuprinsul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. impunea instanţei de fond obligaţia de a examina şi evalua argumentele autorităţilor pârâte, indicând, după caz, aprecierea instanţei faţă de acestea, cu atât mai mult cu cât statuarea în sensul că intimatele nu au făcut decât să reproducă texte legale, fără a aduce dovezi, prin actele de imputare emise, nu este exactă.
Parcurgerea acestor documente demonstrează, pe de o parte, că recurentele-pârâte, în adevăr, au înfăţişat in extenso textele de lege apreciate ca incidente, în succesiunea reglementării dar, totodată, au corelat aceste prevederi cu situaţia de fapt concretă a reclamantei-intimate.
Aşa fiind, Înalta Curte constatând insuficienta dar şi, pe alocuri, lipsa de acurateţe a motivării reţine imposibilitatea realizării controlului judiciar, ceea ce atrage casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, motivele şi elementele reţinute fiind circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Mai mult, este criticabil în opinia instanţei de control judiciar şi modul în care prima instanţă a înţeles să-şi exercite rolul activ în administrarea probatoriului, raportat la finalitatea avută în vedere de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Astfel, reţinând susţinerile contradictorii ale părţilor cu privire la posibila distorsiune concurenţială, ca element de fapt şi de drept decisiv în cauză, ce se impunea a fi examinat şi prin raportare la prevederile din Normele metodologice de aplicare a art. 127 C. fisc., în cuprinsul cărora se face referire la conţinutul noţiunii de distorsiune concurenţială, Înalta Curte apreciază că se impunea suplimentarea probatoriilor pentru a se putea oferi un răspuns explicit şi convingător argumentat faţă de poziţiile contradictorii ale părţilor.
În acest sens, cu ocazia rejudecării, instanţa de fond, dând deplină eficienţă şi principiului administrării nemijlocite a probelor, dar şi accesului efectiv, nu doar formal, la dublul grad de jurisdicţie, urmează a pune în discuţia părţilor necesitatea suplimentării probatoriilor, în orice manieră apreciată ca fiind utilă şi relevantă, incluzând, fără limitare solicitarea unei opinii avizate Consiliului Concurenţei, cu referire la activităţile ce produc distorsiuni concurenţiale.
Toate aspectele sus menţionate îndreptăţesc aşadar concluzia că, în vederea asigurării exigenţelor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se impune, ca o consecinţă a admiterii recursurilor promovate de pârâtele recurente, casarea hotărârilor atacate, a celei referitoare la completarea dispozitivului hotărârii, în mod firesc ca urmare a casării primei sentinţe pronunţate, dată fiind legătura indisolubilă între acestea şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării urmează a fi analizate şi toate celelalte aspecte de nelegalitate invocate de cele două recurente în cererile de recurs formulate, a căror examinare nu s-a mai impus faţă de soluţia instanţei de control judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtele D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, A.F.P. sector 2 şi A.N.A.F., Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva sentinţelor civile nr. 3132 din 11 mai 2012 şi nr. 5192 din 21 septembrie 2012 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţele atacate şi trimite cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecare.
Ia act de renunţarea la judecata recursului declarat de reclamanta Inspecţia Muncii împotriva sentinţei civile nr. 3132 din 11 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1354/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1363/2014. Contencios → |
|---|
