ICCJ. Decizia nr. 1363/2014. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1363/2014
Dosar nr. 2780/2/2012
Şedinţa publică de la 18 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond. Cadrul procesual
Prin sentinţa nr. 5824 din 16 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul I.R.M., în contradictoriu cu pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, şi a anulat decizia din 15 martie 2012 emisă de această autoritate.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin decizia nr. 161 din 15 martie 2012 a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, reclamantul I.R.M., membru al Consiliului de Administraţie la SAR L.I. SA, a fost sancţionat cu amendă în sumă de 50.000 RON, în baza art. 39 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 32/2000.
Conform acestui articol, „Săvârşirea cu intenţie sau din culpă, prin comisiune sau omisiune, a vreuneia dintre faptele prevăzute la alin. (2) se sancţionează cu: c) amendă aplicabilă: asigurătorilor/reasiguratorilor, de la 5.000 RON la 100.000 RON; intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări, de la 2.500 RON la 50.000 RON; agenţilor de asigurare, persoane fizice, subagenţilor şi agenţilor de asigurare subordonaţi, persoane fizice, de la 500 RON la 1.000 RON; conducătorilor entităţilor care organizează cursuri de calificare, pregătire şi perfecţionare profesională, de la 1.000 RON la 10.000 RON; membrilor consiliului de administraţie şi/sau directoratului şi/sau ai consiliului de supraveghere, ai conducerii executive, ai conducătorilor activităţilor de asigurări de viaţă şi de asigurări generale, în cazul asigurătorilor cu activitate compozită, ai persoanelor desemnate în funcţii de conducere specifice domeniului asigurărilor, care vor fi stabilite prin norme emise în aplicarea prezentei legi, conducătorului sau, după caz, conducerii executive a intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări, persoane juridice şi membrilor Consiliului director al Fondului, de la 2.500 RON la 50.000 RON”.
Instanţa de fond a reţinut că în actul de constatare şi sancţionare a contravenţiei nu se arată care este calificarea juridică a faptei reţinute în sarcina reclamantului.
Dispoziţiile art. 39 alin. (3), reţinute în decizie, sancţionează săvârşirea vreuneia dintre faptele prevăzute la alin. (2).
Potrivit art. 39 alin. (2), „Constituie contravenţii următoarele fapte:
a) nerespectarea, în orice mod, a normelor adoptate conform art. 8 alin. (1), precum şi a deciziilor sau avizelor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor emise potrivit art. 4 alin. (26) şi art. 8 alin. (2);
b) înmatricularea asigurătorilor sau reasiguratorilor la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului fără avizul prealabil în vederea înregistrării, emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
c) încălcarea, în orice mod, de către asigurători, reasiguratori, intermediari în asigurări şi/sau în reasigurări, Fond sau de entităţile care organizează cursuri de calificare, pregătire şi perfecţionare profesională, după caz, a dispoziţiilor art. 5 lit. b), lit. b1), lit. c), lit. d), lit. e), lit. f), lit. g), lit. h), lit. h1), lit. h2), lit. h3), lit. i), lit. j), lit. l1) şi lit. m), ale art. 18, ale normelor emise în aplicarea prezentei legi, precum şi a avizelor, deciziilor sau solicitărilor de informaţii, documente şi rapoarte;
d) nerespectarea prevederilor art. 12 alin. (16), alin. (17) şi alin. (18), art. 121, art. 122, art. 20, art. 201, art. 33 alin. (7), art. 34 alin. (41), alin. (42) şi alin. (43), art. 381 alin. (6), alin. (12) şi alin. (14), precum şi ale capitolului V, după caz”; (...) „lit. u) nerespectarea prevederilor art. 39 alin. (81)”.
În mod corect reclamantul a arătat prin acţiune că indicarea contravenţiei săvârşite este obligatorie, în lipsa acestei menţiuni fiind imposibilă analiza temeiniciei şi legalităţii deciziei.
Apărările formulate de autoritatea pârâtă prin întâmpinare, trimit la considerentele reţinute prin sentinţa civilă nr. 4542 din 9 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a: „aceste fapte, constând în omisiunea reclamantei de a se conforma deciziei nr. 835/2011 au fost calificate ca întrunind elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 32/2000”, considerentele din hotărârile judecătoreşti care reţin caracterul special al Legii nr. 32/2000 şi inaplicabilitatea dispoziţiilor ce reglementează condiţiile de formă ale procesului-verbal de contravenţie stabilite de O.G. nr. 2/2001.
Însă, se constată că decizia atacată în speţă şi emisă în baza Legii nr. 32/2000 sancţionează o contravenţie. Cerinţa ca din actul administrativ atacat să rezulte cu claritate care este contravenţia reţinută în sarcina reclamantei este una ce decurge din obligaţia generală a motivării actului administrativ.
În lipsa indicării contravenţiei (încadrarea în drept a faptei reţinute în sarcina reclamantei), nu se poate determina care a fost voinţa juridică a organului constatator.
Aceasta în condiţiile în care poziţia pârâtei faţă de încadrarea juridică este diferit prezentată în actele emise anterior deciziei de sancţionare, respectiv în întâmpinarea formulată în faţa instanţei.
Astfel, în referatul de constatare nr. 503 din 5 martie 2012 întocmit de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Direcţia Generală Autorizări, care a stat la baza emiterii deciziei contestate, s-a menţionat în preambulul acesteia, „pentru fapta constând în nerespectarea prevederilor deciziei Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor din 16 noiembrie 2011, de care se face culpabil directorul general al societăţii, în calitate de persoană împuternicită să conducă şi să coordoneze activitatea zilnică, precum şi învestită cu competenţa de a angaja răspunderea asigurătorului şi care constituie contravenţie conform art. 39 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 32/2000, având în vedere Normele privind gradualizarea măsurilor sancţionatorii” se propune „sancţionarea d-nei S.V.M., Director General al SAR L.I. SA cu amenda în cuantum de 50.000 RON conform art. 39 alin. (3) lit. c) din lege”.
Reclamantul I.R.M., membru al Consiliului de Administraţie, a fost sancţionat prin decizia din 15 martie 2012 cu amenda de 50.000 RON, reţinându-se în fapt situaţia prezentată în referatul de constatare (nerespectarea prevederilor deciziei Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor din 16 noiembrie 2011).
Prin întâmpinarea formulată cu ocazia judecării în fond şi în cadrul concluziilor scrise, pârâta susţine că reclamantul a fost sancţionat pentru săvârşirea a două contravenţii, prevăzute de art. 39 lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 32/2000 (fiind evident că cele două alineate ale art. 39 sus menţionate reglementează contravenţii distincte).
Faţă de aceste considerente, prima instanţă a constatat că actul administrativ contestat este viciat în mod esenţial, nefiind clar care anume contravenţie/contravenţii a/au fost reţinute şi sancţionată/e.
2. Motivele de recurs înfăţişate de recurenta-pârâtă
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, considerând-o netemeinică şi nelegală, în termen legal a declarat recurs autoritatea pârâtă Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, invocând prevederile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod eronat şi cu greşita aplicare a prevederilor cuprinse în Legea nr. 32/2000, privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările ulterioare, a reţinut instanţa de fond nelegalitatea deciziei atacate de reclamantul intimat pentru nemotivare. În opinia recurentei, instanţa de fond a ignorat împrejurarea, reţinută ca atare şi în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că prin dispoziţii cu caracter evident derogatoriu de la dreptul comun, a fost instituită o procedură aparte de control exercitat de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în ceea ce priveşte modul de constatare a faptelor contravenţionale şi de aplicare a sancţiunilor, inclusiv cu referire la elementele pe care trebuie să le conţină decizia de sancţionare a asigurătorilor ori a persoanelor semnificative ale acestora [art. 8 alin. (2) lit. b) şi k1) şi art. 39 din lege].
În fine, a mai arătat recurenta-pârâtă că în cauză, nefiind vorba despre încălcarea de către reclamantul-intimat a unei prevederi cuprinse într-un act normativ, ci a unei obligaţii stabilite printr-o decizie anterioară a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în mod firesc în cuprinsul deciziei de sancţionare atacate în cauză, din 15 martie 2012, s-a indicat tocmai nerespectarea prevederilor art. 3 din acea decizie anterioară (decizia din 16 noiembrie 2011).
Întrucât această faptă este prevăzută ca fiind contravenţie, atât la art. 39 alin. (2) lit. a) cât şi la art. 39 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 32/2000, în cuprinsul actului sancţionator au fost indicate ambele temeiuri juridice, poziţia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor faţă de încadrarea juridică nefiind diferit prezentată în actele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, cum de asemeni în mod netemeinic s-a reţinut.
3. Apărările intimatului-reclamant
La motivele de recurs ale recurentei-pârâte a formulat întâmpinare reclamantul-intimat care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate.
A susţinut reclamantul că în mod corect a statuat prima instanţă în sensul că decizia din 15 martie 2012 nu cuprinde temeiul de drept şi de fapt, motiv pentru care fapta reţinută în sarcina sa nu poate fi stabilită.
Chiar motivele de recurs ce indică împrejurarea că, aceeaşi contravenţie poate fi încadrată la ambele articole de lege arătate, confirmă, în opinia sa existenţa motivului de nulitate invocat, reţinut ca atare prin hotărârea instanţei de fond şi anume lipsa temeiului de drept.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Analizând sentinţa primei instanţe prin prisma criticilor recurentei-pârâte, raportat la prevederile legale incidente, dar şi faţă de apărările intimatului reclamant şi sub toate aspectele, astfel cum permit prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este fondat recursul de faţă, în sensul şi pentru considerentele în continuare arătate.
Reclamantul intimat a supus instanţei de contencios administrativ, în conformitate cu prevederile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 32/2000, verificarea sub aspectul legalităţii a deciziei din 15 martie 2012, emisă de autoritatea recurentă Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, solicitând, în principal, anularea acesteia pentru neindicarea faptei săvârşite, iar în subsidiar, schimbarea sancţiunii cu amendă ce i-a fost aplicată, într-o sancţiune cu avertisment sau reducerea cuantumului sancţiunii la valoarea minimă prevăzută de lege.
Instanţa de fond a admis acţiunea reclamantului şi a anulat decizia din 15 martie 2012, reţinând ca argument hotărâtor împrejurarea de natură formală în sensul că din cuprinsul actului atacat nu rezultă cu claritate care este contravenţia reţinută în sarcina reclamantului, ceea ce decurge din obligaţia generală a motivării actului administrativ.
Reverificând actele şi lucrările dosarului, raportat la prevederile legale aplicabile cuprinse în legea specială, nr. 32/2000, ce reglementează activitatea de asigurare şi de supraveghere a asigurărilor, Înalta Curte, în acord cu susţinerile pârâtei recurente, constată că nu se poate reţine nemotivarea sau neclaritatea actului atacat, în sensul arătat de prima instanţă.
Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 32/2000, astfel cum a fost modificată, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor adoptă norme în aplicarea prevederilor legii, precum şi norme prudenţiale specifice, conform practicilor în asigurări, în alin. (2) lit. k) al aceluiaşi articol stipulându-se şi că Comisia de Supraveghere a Asigurărilor: „constată şi aplică sancţiuni, ca urmare a controlului permanent, periodic sau inopinat, asigurătorilor, reasiguratorilor şi intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări, acţionarilor semnificativi ori persoanelor semnificative ale acestora sau Consiliului director al Fondului de protecţie a victimelor străzii ori conducerii entităţilor care organizează cursuri de calificare, pregătire şi perfecţionare profesională pentru încălcarea prevederilor prezentei legi, a normelor, deciziilor şi avizelor emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.”
Totodată, în art. 381 alin. (1)-alin. (3) se prevăd următoarele: „(1) încălcarea prevederilor prezentei legi, a normelor adoptate în aplicarea acesteia, precum şi a avizelor, deciziilor sau solicitărilor de informaţii, documente şi rapoarte se constată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, prin exercitarea unui control permanent, periodic sau inopinat al activităţii asigurătorilor, reasiguratorilor, intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări, Fondului sau entităţilor care organizează cursuri de calificare, pregătire şi perfecţionare profesională.
Efectuarea unui control periodic sau inopinat se hotărăşte prin decizie a Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Sancţiunile se stabilesc de către Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în baza referatelor de constatare întocmite de către direcţiile de specialitate care efectuează controlul permanent la sediul autorităţii de supraveghere ori a proceselor-verbale încheiate ca urmare a controalelor periodice sau inopinate efectuate de echipele de control desemnate în acest scop, la sediul asigurătorului, reasiguratorului, intermediarului în asigurări şi/sau în reasigurări, Fondului sau entităţii care organizează cursuri de calificare, pregătire şi perfecţionare profesională.”
În fine, în cuprinsul Ordinului nr. 113118/2006, pentru punerea în aplicare a Normelor privind gradualizarea măsurilor sancţionatorii, se prevede că: „Deciziile de sancţionare vor cuprinde justificarea legală a aplicării acestora şi vor fi comunicate persoanelor fizice sau juridice împotriva cărora s-a dispus sancţiunea; în deciziile de sancţionare se vor menţiona şi dreptul de contestare de către persoanele în cauză a măsurilor sancţionatorii dispuse, termenul până la care se poate depune contestaţia, precum şi autoritatea sau instanţa către care trebuie adresată contestaţia”.
Reţinând aşadar conţinutul lipsit de echivoc al prevederilor sus arătate şi reafirmând caracterul special al reglementării în această materie, derogatoriu de la normele cuprinse în O.G. nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor, conform regulii de drept specialia generalibus derogant, Înalta Curte constată că actul atacat de reclamantul intimat este motivat, conţinând toate elementele impuse pentru o atare decizie de sancţionare, emisă în această materie.
Nu poate fi reţinută nici aprecierea instanţei de fond în ceea ce priveşte pretinsa lipsă de claritate asupra contravenţiei reţinute în sarcina reclamantului şi aceasta întrucât decizia din 15 martie 2012, respectiv partea introductivă a acesteia, conţine într-o manieră explicită descrierea „faptei” reţinute în sarcina reclamantului intimat, constând în nerespectarea dispoziţiilor cuprinse într-o decizie anterioară a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, din 16 noiembrie 2011, nerespectare cu privire la care a şi fost de altfel notificată anterior SAR L.I. SA, în cadrul căreia reclamantul este membru în consiliul de administraţie.
Fapta astfel descrisă, atât în cuprinsul deciziei din 15 martie 2012 dar şi în celelalte documente depuse de societatea recurentă la dosar, constituie contravenţie şi se circumscrie reglementărilor cuprinse în art. 39 alin. (2) lit. a), „nerespectarea în orice mod a normelor adoptate conform art. 8 alin. (1), precum şi a deciziilor sau avizelor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor”, dar şi celor arătate în art. 39 alin. (2) lit. c), „încălcarea în orice mod (...) şi a avizelor, deciziilor”.
Prin urmare, în condiţiile în care aceeaşi faptă, constând în nerespectarea/încălcarea deciziilor este reglementată în maniera arătată, ca fiind contravenţie corespunzător ambelor poziţii ale art. 39 alin. (2), Înalta Curte constată că nici afirmaţia potrivit cu care poziţia recurentei faţă de încadrarea juridică este diferită, nu se susţine.
Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte arată că nu se poate reţine nelegalitatea actului atacat de reclamantul intimat pentru motivele formale reţinute de prima instanţă, criticile recurentei-pârâte fiind întemeiate în sensul şi pentru motivele sus arătate.
Decizia de sancţionare a reclamantului intimat apare ca fiind emisă în condiţii de legalitate, în conformitate cu prevederile legii speciale ce reglementează materia asigurărilor şi neafectată de cauzele de nulitate înfăţişate de reclamantul intimat prin acţiunea sa, în contextul în care situaţia de fapt reţinută nu a fost practic contestată, fiind invocate doar pretinse cauze exoneratoare de răspundere, cum ar fi lipsa culpei şi cazul fortuit, în ceea ce priveşte neocuparea integrală a posturilor, ca situaţie de fapt ce a generat contravenţia de faţă.
Se reţine însă că niciuna din aceste pretinse cauze exoneratoare de răspundere nu sunt incidente şi nu pot fi aplicate în cauză, fiind evident, prin raportare la prevederile art. 39 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 32/2000 că răspunderea intervine pentru săvârşirea atât cu intenţie dar şi din culpă a faptelor descrise la art. 39 alin. (2) din actul normativ.
Totodată, prin raportare la prevederile art. 2 din Norma privind gradualizarea măsurilor sancţionatorii, aprobată prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113118/2006, în cuprinsul cărora sunt enumerate criteriile pe baza cărora se aplică şi se stabileşte cuantumul amenzii sau, în general, măsura sancţionatorie, reţinând şi existenţa unor alte contravenţii stabilite în sarcina reclamantului-intimat, se constată că amenda aplicată este proporţională cu gravitatea faptei descrise în actul atacat, nefiind întemeiată aşadar nici cererea de reducere a cuantumului acesteia sau de înlocuire cu avertisment.
În raport de considerentele prezentei decizii, în temeiul art. 312 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite aşadar recursul de faţă şi va modifica sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantului intimat, ca neîntemeiată, fiind apreciate ca fondate criticile şi motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor împotriva sentinţei civile nr. 5824 din 16 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamantul I.R.M., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1358/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1432/2014. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
