ICCJ. Decizia nr. 1438/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1438/2014
Dosar nr. 3683/2/2012
Şedinţa de la 20 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta P.A.D., în contradictoriul cu paratul Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării a solicitat anularea hotărârii Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării din 22 februarie 2012 dată în Dosarul nr. 329/2011, pentru soluţionarea petiţiei din 29 septembrie 2011, şi obligarea pârâtului la plata de daune morale de 1.000 RON şi cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată şi menţinerea hotărârii din 22 februarie 2012 emisă în Dosarul nr. 329/2011 de Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării , ca fiind temeinică şi legală.
Pârâta A.N.F.P., a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.F.P. având în vedere că reclamanta a solicitat anularea hotărârii Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării din 22 februarie 2012 pronunţate în Dosarul nr. 329/2011, pentru soluţionarea petiţiei din 29 septembrie 2011, ori aceasta nu este un act administrativ emis de către A.N.F.P. şi excepţia autorităţii de lucru judecat.
2. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 4847 din 10 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile de procedură invocate şi a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta P.A.D., în contradictoriul cu pârâţii Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării, A.N.F.P. şi Primarul comunei V.C.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.F.P. este nefondată, având în vedere faptul ca aceasta a fost parte la litigiul soluţionat în faţa Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării , păstrându-şi această calitate şi în calea de atac în faţa instanţei, iar pentru asigurarea contradictorialităţii, instanţa din oficiu a dispus citarea şi a acestei autorităţi.
Excepţia autorităţii lucrului judecat este, de asemenea, neîntemeiată având în vedere că faţă de considerentele şi dispozitivul sentinţei nr. 88/f/2012 pronunţate de Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. 77/64/2012, nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauza. Astfel, obiectul şi cauza litigiului ce a format obiectul Dosarului nr. 77/64/2012 al Curţii de Apel Braşov sunt distincte de cele ale prezentului litigiu, respectiv anularea Ordinului A.N.F.P. nr. 4669/2011, anularea concursului organizat în temeiul respectivului ordin, anularea actelor subsecvente, reîncadrarea în funcţie, obligarea la plata drepturilor salariale cuvenite, obligarea la daune 10.000 RON.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că potrivit art. 9 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, nu se poate restrânge dreptul angajatorului de a refuza angajarea unei persoane care nu corespunde cerinţelor ocupaţionale în domeniu, dacă aceste cerinţe de angajare impuse sunt justificate obiectiv de un scop legitim şi metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare, or, angajarea unor persoane în calitate de funcţionar public cu condiţia cunoaşterii limbii comunităţii în care îşi desfăşoară activitatea este justificată obiectiv, iar metoda este adecvată şi necesară.
S-a apreciat că este neîntemeiată critica reclamantei în sensul că Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării nu a avut date concrete despre personalul primăriei sau numărul de audienţe, întrucât dispoziţiile legale citate stabilesc dreptul minorităţilor la cunoaşterea limbii materne de către funcţionarii care au contact cu aceştia condiţionat numai de un criteriu obiectiv, acela că naţionale să aibă o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor în unitatea administrativ-teritorială în cauză. Orice alte criterii cum sunt numărul de audienţe, personalul primăriei exced dispoziţiilor legale în cauză, deci nu au temei legal.
Referitor la critica reclamantei privind posibilitatea autorităţii publice de a apela la concursul unui interpret, s-a remarcat faptul că această măsura nu ţine şi nu influenţează legalitatea actului criticat (hotărârea Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării ), ci ţine de oportunitate, fiind o posibilitate la îndemâna autorităţii publice, iar nu o obligaţie, astfel că autoritatea publică nu poate fi constrânsă sa apeleze la interpret.
În speţă, s-a apreciat ca fiind neîndeplinită condiţia faptei ilicite, întrucât actul administrativ contestat (hotărârea Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării ) este legal.
3. Recursul declarat de reclamantă
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta, considerând-o netemeinică şi nelegală.
În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut că în mod eronat, prima instanţă a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile pentru ca cerinţa de cunoaştere a limbii maghiare impusă de Primarul comunei V.C. să fie discriminatorie, având în vedere că există un tratament diferenţiat în speţă, în condiţiile în care pentru aceeaşi funcţie publică de conducere, secretar al unităţii administrative teritoriale nu a fost solicitată cunoaşterea limbii maghiare, dovada că anterior a ocupat acest post fără a cunoaşte limba maghiară.
De asemenea, arată recurenta, în cursul anului 2012 au fost organizate concursuri de recrutare funcţionari pentru funcţii publice vacante de secretar al U.A.T. din judeţele Harghita şi Covasna cu o populaţie majoritară de etnie maghiară, fără condiţia cunoaşterii limbii maghiare.
Criteriul de discriminare în speţă este tocmai etnia candidaţilor, prin stabilirea nivelului avansat de cunoaştere a limbii maghiare, fiind preferaţi etnicii maghiari în favoarea celor români.
Condiţia excepţională impusă de Primarul comunei V.C. şi A.N.F.P., de cunoaştere a limbii maghiare de către secretarul comunei V.C. nu este justificată obiectiv, iar metoda prin care a fost aprobată această condiţie evidenţiază că s-a dorit înlocuirea singurului funcţionar român care mai era în primărie, respectiv reclamanta.
De asemenea, recurenta solicită acordarea daunelor morale, arătând că acestea sunt solicitate proporţional cu atingerea adusă şi resimţită prin îngrădirea discriminatorie, pe criterii etnice şi de limbă a dreptului la muncă şi la libera alegere a locului de muncă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 304 C. proc. civ., ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Aşa cum s-a arătat şi în expunerea rezumativă prezentată la pct. 1 al acestor considerente, actul administrativ vizat de cererea de anulare, este hotărârea Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării din 22 februarie 2012 dată în Dosarul nr. 329/2011, pentru soluţionarea petiţiei din 29 septembrie 2011, şi obligarea pârâtului la plata de daune morale de 1.000 RON.
Înalta Curte constată că, în cauză, are a răspunde, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dacă impunerea condiţiei privind cunoaşterea limbii maghiare pentru ocuparea postului de secretar de comună, într-o localitate în care populaţia de limbă maghiară depăşeşte 20%, reprezintă o cerinţă ocupaţională, în sensul art. 9 din O.G. nr. 137/2000, aşa cum susţine recurenta, atât în cuprinsul acţiunii cât şi prin cererea de recurs, sau reprezintă un act de discriminare pentru populaţia vorbitoare de limba română, în sensul art. 2 alin. (1) şi din acelaşi act normativ.
În acest context, Înalta Curte constată că prin dispoziţiile art. 9 din O.G. nr. 137/2000 (forma în vigoare la data emiterii actului administrative contestat) a fost reglementată pentru toate criteriile de discriminare reglementat de art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, excepţia cerinţei ocupaţionale determinante, care poate permite unui angajator să selecteze o persoana pentru un anumit post bazându-se pe o anumita cerinţa ocupaţională determinantă, care însă trebuie să fie esenţială având în vedere natura muncii cerute şi contextul în care aceasta se desfăşoară.
Astfel, chiar dacă potrivit art. 76 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale (în continuare Legea nr. 215/2001). În raporturile dintre cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice locale se foloseşte limba română, cerinţa cunoaşterii limbii maghiare, poate fi justificată pentru ocuparea anumitor funcţii publice/posturi din administraţia publică, prin prisma dispoziţiilor art. 76 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 215/2001, art. 15 din Anexa 1 la H.G. nr. 1206/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a dispoziţiilor privitoare la dreptul cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în administraţia publică locală, cuprinse în Legea nr. 215/2001 şi art. 108 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici.
Aşadar, în raport de limitele impuse de dispoziţiile legale mai sus invocate, este de necontestat că, cunoaşterea limbii maghiare, ca şi cerinţă ocupaţională îşi poate găsi justificare obiectivă doar prin prisma specificului activităţii de relaţii cu publicul, desfăşurate într-o instituţie publică ce-şi desfăşoară activitatea într-o unitate administrativ-teritorială în care cetăţenii aparţinând minorităţii maghiare deţin o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, specific ce impune în mod necesar aptitudini de utilizare a limbii maghiare în raporturile directe cu cetăţenii vorbitori de limbă maghiară.
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că cerinţa cunoaşterii limbii maghiare pentru ocuparea funcţiei publice de secretar al comunei V.C., putea fi considerată obiectivă numai în raport cu tipul de activitate pe care funcţia publică de conducere scoasă la concurs îl presupunea şi anume activitatea cu publicul.
Prin urmare, constatând că în cauză cerinţa cunoaşterii limbii maghiare a fost impusă pentru ocuparea unei funcţii publice într-o unitate administrativ teritorială în care cetăţenii de etnie maghiară deţin o pondere de peste 20% din populaţie, rămâne a se stabili doar dacă exercitarea respectivei funcţii publice (secretar de comună), în esenţa sa, presupune contactul direct cu publicul, pentru a fi, astfel, încadrată în categoria funcţiilor publice cu atribuţii privind relaţiile cu publicul, situaţie care să justifice, în mod necesar şi obiectiv cunoaşterea limbii maghiare ca şi cerinţă ocupaţională, în sensul art. 9 din O.G. nr. 137/2000.
Astfel, văzând atribuţiile secretarului unităţii administrativ teritoriale, prevăzute în cuprinsul art. 117 din Legea nr. 215/2001, Înalta Curte constată că funcţia publică de conducere de secretar al unităţii administrativ teritoriale, nu presupune, în esenţa sa, contacte direct cu cetăţenii, pentru a fi inclusă în categoria funcţiilor publice din sfera relaţiilor cu publicul, aşa cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Atribuţiile în domeniul aplicării Legii nr. 544/2004 privind liberul acces la informaţiile de interes public, prevăzute la lit. e) a art. 117 din Legea nr. 215/2001, la care face referire pârâtul-intimat, au o pondere redusă şi nesemnificativă în raport cu întreaga activitate a secretarului, nefiind exercitate în mod direct de acesta, avându-se în vedere calitatea de funcţionar public de conducere (art. 116 din Legea nr. 215/2001) potrivit căreia coordonează aceste activităţi şi nu le exercită direct.
Faptul că în exercitarea atribuţiilor sale secretarul de comună intră, în contact direct şi cu cetăţenii români de etnie maghiară, nu poate, în sine, justifica în mod obiectiv impunerea cunoaşterii limbii maghiare ca şi cerinţă ocupaţională, într-un stat în care raporturile dintre cetăţeni şi autorităţile publice se desfăşoară în limba română, ca şi limbă oficială, (art. 13 din Constituţie) chiar şi acceptând că o cerinţă profesională se aplică la unele dintre sarcinile de un loc de muncă.
Totodată, având în vedere că excepţia cerinţei ocupaţionale, în limitele impuse de dispoziţiile art. 9 din O.U.G. nr. 137/2000, nu poate fi justificată prin argumente de oportunitate, susţinerile în acest sens din întâmpinarea intimatului nu prezintă relevanţă, în cauză.
Contrar celor reţinute de instanţa de fond, în speţă, în raport cu natura şi contextul muncii, aşa cum sunt conturate prin prisma atribuţiilor concrete ale secretarului de comună, cerinţa cunoaşterii limbii maghiare pentru a ocupa un post de secretar de comună într-o unitate administrativ-teritorială în care populaţia vorbitoare de limba maghiară este de 20% nu trece testul obiectivului legitim şi al proporţionalităţii, pentru a fi justificată prin prisma incidenţei dispoziţiilor art. 9 din O.G. nr. 137/2000.
În concluzie, cum condiţia de participare la concurs privind cunoştinţe de limba maghiară nu corespunde exigenţilor art. 9 din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de fond a calificat cerinţa cunoaşterii limbii maghiare pentru ocuparea funcţiei de secretar al comunei V.C., ca fiind un act de discriminare, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, acţiunea reclamantei fiind întemeiată.
În ceea ce priveşte criticile care vizează soluţia asupra cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor morale, instanţa de recurs apreciază că şi acestea sunt fondate.
Astfel, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, de valorile sociale lezate prin actul administrativ anulat (onoare, reputaţie, demnitate profesională şi dreptul de acces într-o funcţie publică de conducere într-o localitate rurală în care ponderea minorităţii maghiare depăşea 20% din populaţie), Înalta Curte constată că, ca efect al aprecierii ca fiind întemeiată acţiunea în anularea hotărârii Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării din 22 februarie 2012 prin care s-a constatat că, condiţia cunoaşterii limbii maghiare pentru ocuparea postului de secretar al comunei V.C., judeţul Covasna nu reprezintă o faptă de discriminare, în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, recurenta-reclamantă a suferit un prejudiciu moral a cărei reparaţie se impune în condiţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, constatând că recunoaşterea vătămării produse nu reprezintă, în sine o reparaţie corespunzătoare şi pentru prejudiciul moral suferit de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că se impune acordarea unor satisfacţii materiale, chiar dacă într-un cuantum inferior celui solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., obligă recurenta Asociaţia Română pentru Artişti Interpreţi sau Executanţi la plată, către intimatul-intervenient Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi, a sumei de 1.550 RON.
Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica hotărârea atacată în sensul că va fi admisă acţiunea reclamantei şi, pe cale de consecinţă, se va anula hotărârea nr. 56 din 22 februarie 2012 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Totodată, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării va fi obligat la plata, către reclamantă, a sumei de 1.000 RON cu titlul de daune morale.
Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., obligă intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la plată, către recurenta-reclamantă, a sumei de 5.004,3 RON , cu titlul de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de P.A.D. împotriva sentinţei civile nr. 4847 din 10 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte, sentinţa atacată în sensul că admite acţiunea formulată de reclamantă P.A.D. şi în consecinţă:
Anulează hotărârea nr. 56 din 22 februarie 2012 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Obligă pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la plata, către reclamantă, a sumei de 1.000 RON cu titlul de daune morale.
Obligă Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la plata, către reclamantă, a sumei de 5.004,3 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1432/2014. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 1442/2014. Contencios → |
|---|
