ICCJ. Decizia nr. 1454/2014. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1454/2014
Dosar nr. 1237/33/2012
Şedinţa de Ia 20 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii deduse judecăţii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamantul C.T. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, a solicitat instanţei să dispună anularea hotărârii din data de 27 iulie 2012 emisă de pârâtă prin care s-a dispus respingerea cererii formulate în baza Legii nr. 189/2000.
Prin întâmpinare, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj a solicitat respingerea contestaţiei promovată de reclamant, iar în justificarea poziţiei procesuale adoptate a relevat că la baza recunoaşterii statutului de refugiat în cazul în care nu există un document oficial stau declaraţiile notariale a doi martori
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 776 din 29 octombrie 2012, Curtea de Apel Ciuj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulata de reclamantul C.T. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că întrucât nici reclamantul şi nici martorii legal citaţi nu s-au prezentat, instanţa, în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., a decăzut reclamantul din proba cu martori.
De asemenea, prima instanţă a constatat că probatoriul administrat nu a confirmat îndeplinirea condiţiilor instituite de legiuitor pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 respectiv faptul că reclamantul deşi cetăţean român ar fi fost nevoită să părăsească localitatea de domiciliu datorită persecuţiilor etnice la care a fost supusă de unul din regimurile instaurate în intervalul 6 septembrie 1940-6 martie 1945.
3. Recursul declarat de reclamantă
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul, considerând-o netemeinică şi nelegală.
În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut că instanţa de fond şi-a depăşit puterile judecătoreşti când a pus în discuţie necesitatea audierii martorilor, iar lipsa acestora a întărit în mod greşit convingerea instanţei că reclamanta nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a avea calitatea de refugiat, fără a lua în considerare vârsta acestora.
Recurentul a mai arătat că în opinia sa, actul atacat este nemotivat în fapt şi în drept, fiind indicată generic existenţa unor date contradictorii fără a se motiva în concret care anume date sunt contradictorii şi sub ce aspect.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, cât şi sub toate aspectele, în baza art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect anularea hotărârii din data de 27 iulie 2012 emisă de pârâtă şi obligarea pârâtei la recunoaşterea calităţii de refugiat şi acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, reţinând, în mod corect, atât faptul că reclamanta nu a făcut dovada că a avut de suferit persecuţii din motive etnice care au determinat-o să se refugieze din localitatea de domiciliu, cât şi faptul că declaraţiile martorilor nu se coroborează cu alte probe de la dosar, reclamanta neprezentându-se nici la interogatoriu.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate ca începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, după cum urmează: (...) c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Din conţinutul textului de lege sus menţionat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuţii în perioada precizată, fără a se face nici o diferenţiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate şi cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice.
Solicitantul acordării drepturilor prevăzute de actele normative susmenţionate trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în acest sens.
În conformitate cu prevederile art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente [alin. (1)] sau, în lipsa actelor oficiale, prin declaraţie cu martori [alin. (2)].
În lipsa unor acte oficiale care să facă dovada împrejurărilor invocate în susţinerea acţiunii, în cauză s-a încuviinţat administrarea probei cu martori, însă aşa cum a constatat şi instanţa de fond, martorii nu s-au prezentat la audieri, astfel că în speţă nu s-a probat refugiul reclamantei.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect, a apreciat Curtea de Apel Cluj că simpla susţinere din partea reclamantului că a fost nevoită să se refugieze, nu este suficientă pentru a forma convingerea instanţei.
Cum din probele administrate nu rezultă refugiul reclamantului, Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant nu a făcut dovada susţinerilor sale, simpla mutare dintr-o localitate în alta, neputând fi considerată refugiu/strămutare, în sensul dispoziţiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Având în vedere considerentele menţionate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de C.T. împotriva sentinţei civile nr. 776/2012 din 29 octombrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1453/2014. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1485/2014. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
