ICCJ. Decizia nr. 1956/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1956/2014
Dosar nr. 4125/2/2011
Şedinţa publică de la 15 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 3 mai 2011, completată ulterior la 12 iunie 2012, reclamanta SC I. SA Oradea a chemat în judecată D.G.A.M.C. şi A.N.A.F., solicitând anularea parţială a deciziei de impunere nr. 214 din 20 august 2010, precum şi de deciziei nr. 133 din 23 martie 2012 privind soluţionarea contestaţiei.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat, în esenţă că, în urma controlului efectuat de organele fiscale în luna iulie 2009 şi în intervalul februarie - august 2010, privind activitatea desfăşurată în perioada 2004 - 2008, s-au stabilit în mod nejustificat obligaţii financiare suplimentare în valoare de 27.484.665 lei, reprezentând impozit pe profit, TVA, majorări de întârziere aferente celor două categorii de taxe, precum şi contribuţii de asigurări sociale cu majorările de întârziere aferente.
Prin sentinţa civilă nr. 663 din 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea şi a anulat parţial decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 133 din 23 martie 2012 cu privire la respingerea, ca nefondată, a contestaţiei pentru obligaţiile suplimentare de plată reprezentând impozit pe profit şi accesorii aferente, calculate ca urmare a stabilirii unor venituri impozabile suplimentare de 21.935.872,50 lei, venituri estimate pentru facturile constatate lipsă, 2.869.222,79 lei, discount 3 % target şi 345.311,81 lei, discount suplimentar, precum şi TVA stabilit suplimentar la plată în sumă de 4.323.910 lei şi accesorii aferente.
A fost respinsă ca lipsită de interes cererea de anulare a pct. 3. din decizia de soluţionare a contestaţiei.
De asemenea, instanţa a dispus anularea în parte a deciziei de impunere nr. 214 din 20 august 2010 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 35961 din 20 august 2010 cu privire la obligaţiile suplimentare de plată stabilite în sarcina reclamantei, reprezentând impozit pe profit şi accesorii aferente, calculate ca urmare a stabilirii unor venituri impozabile suplimentare de 25.150.407,10 lei, precum şi TVA stabilit suplimentar de plată în sumă de 4.323.910 lei şi accesoriile aferente.
A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de anulare a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală referitor la obligaţiile suplimentare de plată în sumă de 2.483.148 lei, pentru care s-a desfiinţat decizia de impunere prin decizia de soluţionare a contestaţiei, precum şi în ceea ce priveşte obligaţiile suplimentare de plată în sumă de 604.989 lei, pentru care s-a admis contestaţia şi s-a anulat decizia de impunere.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale actelor administrativ-fiscale contestate.
Instanţa a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată şi a dispus obligarea A.N.A.F. la plata către reclamantă a sumei de 141.872,71 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că în mod nelegal au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii suplimentare de plată reprezentând impozit pe profit, TVA şi accesorii aferente, prin estimarea veniturilor şi a TVA colectată, corespunzătoare unui număr de 2084 facturi fiscale constatate lipsă.
Sub acest aspect, instanţa şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, în sensul că activitatea societăţii comerciale în anul 2005 se reflectă în totalitate în veniturile evidenţiate în facturile emise de reclamantă şi înregistrate în contabilitate, nerezultând indicii privind realizarea unor venituri corespunzătoare facturilor constatate lipsă, care să nu fi fost înregistrate în contabilitate şi impozitate în conformitate cu prevederile legale.
În absenţa unor asemenea indicii, s-a apreciat ca reală susţinerea reclamantei în sensul că nu a constatat lipsa acestor facturi fiscale decât cu ocazia controlului şi că ele reprezintă formulare cu regim special care nu au fost utilizate, nefiind justificată concluzia organului fiscal privind realizarea unor venituri neînregistrate în contabilitate şi deci, neimpozitate.
Instanţa a reţinut că împrejurarea că facturile constatate lipsă au fost date în consum nu constituie un fundament suficient pentru estimarea de venituri, în contextul în care analiza detaliată a activităţii reclamantei nu a confirmat obţinerea unor venituri neînregistrate în contabilitate, fiind veridică susţinerea constantă a societăţii în sensul că facturile negăsite nu au fost utilizate, fiind pierdute, ca urmare a defectuoasei gestionări a formularelor cu regim special.
Astfel, instanţa a concluzionat că este lipsită de temei legal estimarea bazei de impunere şi stabilirea de obligaţii fiscale suplimentare, în condiţiile în care nu s-a dovedit de către organele fiscale realizarea de operaţiuni producătoare de venituri neînregistrate în contabilitate, ci doar dispariţia unor facturi fiscale, după darea lor în consum.
S-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei şi împrejurarea că organele fiscale nu au estimat şi cheltuieli aferente obţinerii veniturilor corespunzătoare facturilor lipsă, cu consecinţa diminuării bazei de impunere determinate prin estimare şi a stabilirii unor obligaţii suplimentare de plată, reprezentând impozit pe profit, TVA şi accesorii aferente într-un cuantum diminuat.
Or, de vreme ce cheltuielile înregistrate de societate nu puteau genera venituri suplimentare celor înregistrate, estimarea realizată de organele fiscale apare ca nefundamentată economic, cu consecinţa supradimensionării în mod artificial a bazei de impozitare.
Referitor la diminuarea veniturilor impozabile prin acordarea discount-ului de 3 % target şi a discount-ului suplimentar pentru produse greu vandabile, instanţa a reţinut în esenţă că aceasta este justificată, fiind realizată în conformitate cu dispoziţiile legale şi în baza unor raţiuni economice şi comerciale, nefiind datorate obligaţiile fiscale suplimentare, în valoare de 2.869.222,79 lei şi respectiv de 345.311,81 lei.
Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată pârâta, instanţa a stabilit că se impune acoperirea integrală a taxei de timbru, a onorariului de avocat şi a onorariului pentru expertul desemnat în cauză şi doar parţial a onorariului pentru expertul-parte.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea greşită a legii.
Astfel, pârâta a reiterat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în ceea ce priveşte suma de 605.229 lei, reprezentând baza impozabilă stabilită suplimentar pentru perioada 2004-2006, TVA suplimentară de 195.359 lei şi contribuţia de asigurări sociale datorată de angajator stabilită suplimentar, de 7393 lei, întrucât reclamanta nu şi-a motivat contestaţia administrativă, nici în fapt şi nici în drept.
Referitor la estimarea unor venituri suplimentare aferente facturilor fiscale constatate lipsă, pârâta a menţionat că au fost corect aplicate de către organele fiscale prevederile legale în materie, respectiv art. 10 – art. 12 din H.G. nr. 831/1997, art. 11 alin. (1) C. fisc., art. 67 C. proc. fisc. şi art. 65.1 din H.G. nr. 1050/2004.
Astfel, s-au avut în vedere atât neidentificarea facturilor ce au făcut obiectul contestaţiei cu cele predate la firma de reciclare, existenţa bonurilor prin care acele documente în regim special au fost date în consum, precum şi faptul că reclamanta nu a putut justifica modul de utilizare a unui număr de 2084 de seturi de facturi, declararea acestora ca pierdute şi nule efectuându-se în luna august 2010, după ce au fost solicitate de către organele de inspecţie fiscală.
Pârâta a învederat că s-a procedat la estimarea bazei de impunere, pe baza informaţiilor disponibile la momentul efectuării controlului şi totodată nu existau elemente care să indice faptul că ar exista cheltuieli neînregistrate în contabilitate şi necuprinse în calculul impozitului pe profit, astfel încât au fost avute în vedere doar veniturile aferente facturilor constatate lipsă.
Referitor la diminuarea veniturilor impozabile prin acordarea discount-ului de 3 % target şi a discount-ului suplimentar, pârâta a arătat că acele reduceri s-au efectuat fără respectarea prevederilor contractuale, cu consecinţa diminuării nejustificate a veniturilor impozabile şi implicit a impozitului pe profit pentru perioada august 2004-februarie 2005, precum şi a TVA colectată.
Astfel, reclamanta a acordat clienţilor o reducere comercială de 3 %, condiţionată de realizarea unui nivel minim de vânzări, fără a putea justifica faptul că acele plafoane minime au fost comunicate clienţilor în timp util, pentru a şi putea fi îndeplinite.
Sub acest aspect, a arătat pârâta, reducerile comerciale acordate au avut la bază alte considerente decât anularea vânzărilor, diminuând nejustificat veniturile impozabile.
Pârâta a criticat şi cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată, învederând că apare nejustificată suma stabilită, în raport de valoarea obiectului pricinii şi de proporţionalitatea onorariilor acordate, raportate la volumul de muncă şi pregătirea apărării în cauză.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respinse ca atare.
Astfel, cu privire la primul motiv invocat în recurs, referitor la inadmisibilitatea acţiunii referitor la parte dintre sumele menţionate în contestaţia administrativă depusă la A.N.A.F., Curtea constată că acest aspect nu a fost analizat de instanţa de fond, întrucât reclamanta nu a contestat toate sumele din raportul de inspecţie fiscală şi din decizia de impunere, examinându-se legalitatea actelor administrative exclusiv asupra estimării unor venituri suplimentare aferente facturilor fiscale constatate lipsă şi ca urmare a stabilirii unor venituri suplimentare aferente discount-urilor acordate de societate clienţilor săi.
În consecinţă, Curtea constată că este neîntemeiată critica privind excepţia inadmisibilităţii acţiunii referitor la suma de 605.229 lei, bază impozabilă stabilită suplimentar, TVA suplimentară de 195.359 lei şi 7.393 lei contribuţie de asigurări sociale stabilită suplimentar.
În legătură cu estimarea unor venituri suplimentare aferente celor 2084 facturi constatate lipsă, critica adusă sentinţei apare de asemenea, ca neîntemeiată, instanţa de fond făcând o analiză corectă a probelor administrate în cauză şi reţinând că acele formulare nu au fost utilizate, întrucât nu s-a demonstrat că societatea a produs bunuri pe care le-a vândut pe bază de facturi fiscale, pe care însă nu le-a înregistrat în contabilitate.
Sub acest aspect, prezintă relevanţă constatările şi concluziile raportului de expertiză contabilă referitor la facturile lipsă, în sensul că activitatea desfăşurată de societate în anul 2005 s-a reflectat complet în veniturile facturate şi înregistrate în contabilitate, neidentificându-se posibilitatea ca reclamanta să fi obţinut alte venituri decât cele din evidenţele contabile.
Instanţa de fond şi-a fundamentat soluţia referitoare la cele 2084 facturi fiscale şi în raport de măsurile întreprinse de societate ca urmare a identificării documentelor constatate lipsă, finalizate prin declararea lor către autorităţile competente ca fiind pierdute şi nule.
Argumentele prezentate în considerentele sentinţei referitoare la lipsa oricăror indicii că reclamanta a folosit efectiv facturile lipsă, îndreptăţesc concluzia că estimarea bazei de impunere şi stabilirea de obligaţii fiscale suplimentare nu a avut temei legal cu atât mai mult cu cât în contabilitatea societăţii au fost înregistrate cheltuielile efectuate pentru veniturile realizate şi pentru care, astfel cum reţine expertiza contabilă, au fost achitate taxele şi impozitele aferente.
Curtea nu poate primi nici critica vizând admiterea acţiunii cu privire la diminuarea veniturilor impozabile prin acordarea discount-ului de 3 % target şi a discount-ului suplimentar pentru produse greu vandabile.
Astfel, cum corect a reţinut instanţa de fond, acordarea acestor discount-uri a respectat dispoziţiile legale în vigoare, în baza unor raţiuni economice şi comerciale agreate între societate şi clienţii săi, reducerile fiind consemnate în facturile fiscale emise, nefiind relevant aspectul că nu sunt cuprinse în contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu distribuitorii.
Nici ultimul motiv de recurs privind cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată pârâta nu este întemeiat, fiind corect apreciat cuantumul lor, în raport de complexitatea cauzei şi valoarea pretenţiei deduse judecăţii.
În consecinţă, faţă de toate cele expuse mai sus, Curtea constată că sentinţa atacată este legală şi temeinică, urmând a respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ., Curtea va admite în parte cererea de cheltuieli de judecată formulată de reclamantă, în care sens va dispune obligarea pârâtei la plata cu acest titlu a sumei de 10.000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F. - Regiunea IX Arad şi A.N.A.F. – D.G.S.C. împotriva Sentinţei civile nr. 6633 din 20 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentele la 10.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC I. SA
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1958/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1933/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
