ICCJ. Decizia nr. 1958/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1958/2014
Dosar nr. 940/64/2011
Şedinţa publică de la 15 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acțiunii şi procedura derulată de prima instanţă
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC S.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.SC:
- în principal, anularea deciziei nr. 212 din 01 iunie 2011 emisă de pârâtă, admiterea contestației și anularea actelor administrative atacate;
- în subsidiar, anularea deciziei nr. 212 din 01 iunie 2011 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la soluționarea pe fond a contestației administrative.
La termenul de judecată din data de 23 noiembrie 2011, reclamanta a menționat că solicită și anularea deciziei de impunere nr. 1118 din 30 noiembrie 2010 (corectată la 12 ianuarie 2011) emisă de D.G.F.P. Brașov.
La data de 14 decembrie 2011, reclamanta a formulat cerere precizatoare la acțiunea introductivă de instanță prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâte, a D.G.F.P. Brașov și a D.G.F.P. București.
La data de 27 februarie 2012, la solicitarea instanței, reclamanta a formulat o nouă cerere precizatoare la acțiunea introductivă de instanță prin care a solicitat:
- în principal, anularea pct. 1 din decizia nr. 212 din 01 iunie 2011 emisă de pârâta A.N.A.F. – D.G.SC, admiterea contestației și anularea actelor administrative atacate, respectiv a deciziei de impunere nr. 1118 din 30 noiembrie 2010 (corectată la 12 ianuarie 2011), a R.I.F. nr. 11332 din 30 noiembrie 2010 (corectat la data de 12 ianuarie 2011) și a procesului-verbal nr. 11333 din 30 noiembrie 2010 (corectat la data de 12 ianuarie 2011), acte emise de D.G.F.P. Brașov, în ceea ce privește suma totală de 6.579.783 lei;
- în subsidiar, obligarea pârâtei A.N.A.F. – D.G.SC să soluționeze pe fond contestația administrativă cu privire la sumele reținute la pct. 1 din decizia nr. 212 din 01 iunie 2011;
- anularea pct. 2 din decizia nr. 212 din 01 iunie 2011 emisă de pârâta A.N.A.F. – D.G.SC și a actelor de stabilire a obligației fiscale în sumă de 106.341 lei, anterior individualizate.
Instanța a dispus citarea în cauză și a pârâtei D.G.F.P. Brașov.
În întâmpinarea formulată în cauză, pârâta A.N.A.F. a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată pentru argumentele prezentate la dosar fond.
La termenul de judecată din data de 29 mai 2012, instanța a încuviințat pentru reclamantă probele cu acte și interogatoriul pârâtei, iar pentru pârâte proba cu acte.
Au fost depuse la dosar actele administrativ fiscale contestate, documentația care a stat la baza emiterii acestora, relații privind stadiul dosarului penal nr. 46/P/2009 aflat la D.N.A. – S.T. Brașov, precum și răspunsul pârâtelor la interogatoriile formulate de reclamantă.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 273 din 04 decembrie 2012, a admis în parte acțiunea reclamantei SC S.I. SRL și, în consecință:
- a anulat pct. 1 din decizia nr. 212 din 01 iunie 2011 emisă de pârâta A.N.A.F. – D.G.SC și a obligat-o să soluționeze pe fond contestația formulată de reclamantă împotriva sumei de 6.579.783 lei, stabilită prin decizia de impunere nr. 1118 din 30 noiembrie 2010 și R.I.F. nr. 11332 din 30 noiembrie 2010, acte emise de D.G.F.P. Brașov;
- a respins, ca nefundat, capătul de cerere având ca obiect anularea pct. 2 din decizia nr. 212 din 01 iunie 2011 emisă de pârâta A.N.A.F. – D.G.SC
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 1118 din 30 noiembrie 2010 emisă de D.G.F.P. Braşov – A.I.F., ca urmare a întocmirii raportului de inspecţie fiscală nr. 11332 din 30 noiembrie 2010, s-a stabilit în sarcina reclamantei SC S.I. SRL obligaţia de a achita suma de suma de 2.433.496 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată, 1.057.127 lei, reprezentând majorări de întârziere, suma de 1.980.374 lei, reprezentând impozit pe profit şi 1.216.273 lei, reprezentând majorări de întârziere. Decizia de impunere nr. 1118 din 30 noiembrie 2010 a fost corectată la data de 12 ianuarie 2011, reţinându-se în sarcina reclamantei obligaţia de a achita suma totală de 6.686.124 lei, reprezentând:
- 2.432.814 lei - taxa pe valoarea adăugată;
- 1.056.663 lei - accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată;
- 1.980.374 lei - impozit pe profit;
- 1.216.273 lei - accesorii aferente impozitului pe profit.
Reclamanta a formulat contestaţie împotriva acestei decizii, contestaţie cu a cărei soluţionare a fost investită D.G.SC din cadrul A.N.A.F.
Prin decizia nr. 212 din 1 iunie 2011, pârâta D.G.SC din cadrul A.N.A.F. a decis:
1. Suspendarea soluţionării cauzei pentru suma totală de 6.579.783 lei reprezentând:
- 2.358.580 lei - taxa pe valoarea adăugată;
- 1.024.556 lei - accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată;
- 1.980.374 lei - impozit pe profit;
- 1.216.273 lei - accesorii aferente impozitului pe profit,
procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea cu caracter definitiv a motivului care a determinat suspendarea.
2. Respingerea, ca neîntemeiată, a contestaţiei formulate de reclamantă pentru suma de 106.341 lei, reprezentând:
- 74.234 lei - taxa pe valoarea adăugată;
- 32.107 lei - accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată.
În motivarea deciziei, emitentul a reţinut, în esență, faptul că organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă, în raport de dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.
În opinia sa, hotărâtoare în emiterea unei decizii de soluţionare a contestaţiei sunt cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, în condiţiile în care, în speţă, există suspiciuni de evaziune fiscală.
O soluție contrară ar putea conduce la contrarietate între hotărârea penală şi cea civilă, cu toate consecinţele ce ar decurge dintr-o asemenea situaţie.
Măsura respingerii contestaţiei pentru suma totală de 106.341 lei, prevăzută la punctul 2 din aceeaşi decizie, aferentă apartamentului achiziţionat de reclamantă, a fost adoptată în temeiul art. 149 alin. (1) lit. a) şi lit. d), alin. (2) lit. b), alin. (3) lit. c), alin. (4) lit. a) pct. 1 şi alin. (5) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, având în vedere că, din documentele anexate la dosar, nu s-a identificat un punct de lucru la adresa respectivă şi niciun alt element care să stabilească destinaţia apartamentului, în corelaţie cu activitatea desfăşurată de societatea reclamantă.
Prima instanță a apreciat că măsura de la pct. 1 din decizia nr. 212 din 1 iunie 2011 este luată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 214 C. proc. fisc., în condițiile în care organele de cercetare penală s-au sesizat din oficiu prin procesul-verbal din data de 04 septembrie 2009 și s-a format dosarul penal nr. 46/P/2009.
Ca atare, soluția dată în contestația administrativă promovată împotriva deciziei de impunere nr. 1118 din 30 noiembrie 2010 emisă de D.G.F.P. Braşov – A.I.F. nu este dependentă de soluția ce se va pronunța în dosarul penal nr. 46/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – S.T. Brașov.
Măsura suspendării contestației administrative este facultativă, iar emitentul actului nu a arătat argumentele pentru care a adoptat-o.
În altă ordine de idei, instanța a arătat că nu poate analiza pe fond legalitatea impunerii sumei de 6.579.783 lei, în condițiile în care contestația administrativă nu a fost finalizată.
Prima instanță a apreciat că măsura de la pct. 2 din decizia nr. 212 din 1 iunie 2011 este luată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 149 C. fisc., în condițiile în care reclamanta nu a probat faptul că apartamentul achiziționat cu factura seria FMKC nr. 00039 din 30 octombrie 2009 de la SC M.K.C. SRL a fost folosit în scopuri economice.
3. Recursul declarat de pârâta A.N.A.F.
În recursul său, pârâta a solicitat modificarea sentinţei, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 214 C. proc. fisc.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată:
În mod greșit instanța de fond a reținut că „măsura suspendării soluționării contestației nu este justificată, pârâta D.G.SC dispunând automat suspendarea procedurii de soluționare a contestației, ca un efect al faptului că organele de cercetare penală s-au autosesizat.”
Pe acest aspect, recurenta a arătat faptul că, prin adresa nr. 46/ P din 08 august 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. - S.T. Braşov a comunicat D.G.F.P. Braşov că, în dosarul nr. 46/P/2009, se efectuează cercetări privind legalitatea şi realitatea operaţiunilor comerciale desfăşurate de SC K.S. Braşov cu SC S.I. SRL Braşov şi SC G.M.N. SRL Braşov, cu prilejul realizării investiţiei „fabrica de P.A.L. şi fabrica de O.S.B.”, solicitând organelor de inspecţie fiscală să comunice acţiunile întreprinse privind verificarea celor trei firme mai sus menţionate.
Ca urmare a solicitării Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. - S.T. Braşov, cu adresa nr. 6081 din 13 decembrie 2010, D.G.F.P. Braşov a transmis, în completarea cercetărilor derulate în dosarul penal nr. 46/P/2009, Procesul verbal nr. 11333 din 30 noiembrie 2010 şi Decizia de impunere nr. 1118 din 30 noiembrie 2010, contestată.
Prin Procesul verbal nr. 11333 din 30 noiembrie 2010 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. 11332 din 30 noiembrie 2010, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. 1118 din 30 noiembrie 2010, organele de inspecţie fiscală au constatat, că intimata-reclamanta a înregistrat în evidenţa contabilă facturi emise de SC T.C. SRL, SC O.P.I. SRL şi SC D.I. SRL reprezentând prestări de servicii constând în închiriere utilaje şi lucrări de construcţii.
Având în vedere cele constatate şi consemnate în Raportul de inspecţie fiscală nr. 11332 din 30 noiembrie 2010 de către organele de inspecţie fiscală privind tranzacţiile comerciale derulate între SC S.I. SRL şi societăţile furnizoare SC O.P.I. SRL, SC T.C. SRL şi SC D.I. SRL, precum şi documentele aflate la dosarul cauzei, prin adresa nr. 906417 din 11 aprilie 2011, D.G.SC a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. să comunice dacă aspectele constatate de organele de inspecţie fiscală fac obiectul dosarului nr. 46/P/2009 şi dacă în cauză a fost pronunţată o rezoluţie/ordonanţă de neîncepere/începere a urmăririi penale.
Prin adresa nr. 46/ P din 27 aprilie 2011, înregistrată la Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor sub nr. 906699 din 03 mai 2011, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. a comunicat faptul că în cauză se efectuează cercetări cu privire la legalitatea şi realitatea operaţiunilor comerciale desfăşurate de SC K. SRL cu SC S.I. SRL privind investiţia „fabrica de P.A.L. şi fabrica O.S.B.”.
De asemenea, se precizează că la dosar au fost depuse şi actele de control întocmite de D.G.F.P. Braşov privind SC S.I. SRL din Braşov precum şi faptul că până la data întocmirii adresei nu au fost finalizate cercetările penale.
În raport de aspecte prezentate, recurenta a concluzionat în sensul că, în speța de față, sunt întrunite cerințele impuse de art. 214 C. proc. fisc., întrucât între stabilirea obligațiilor bugetare constatate prin R.I.F. nr. 11332 din 30 noiembrie 2010, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. 1118 din 30 noiembrie 2010, și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.
Această interdependență constă în aceea că, în cauza dedusă judecății, se ridică problema realității operațiunilor derulate între reclamanta SC S.I. SRL, SC O.P.I. SRL, SC T.C. SRL și SC D.I. SRL cu privire la realizarea investiției „fabrica de P.A.L. și fabrica de O.S.B.”, respectiv că documentele și datele prezentate nu asigură realitatea și legalitatea operațiunilor economice facturate între aceste societăți. Ca atare, în condițiile anterior prezentate, hotărâtoare în emiterea unei decizii de soluționare a contestației administrative sunt cercetările efectuate în dosarul penal aflat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – S.T. Brașov.
În sprijinul opiniei exprimate, recurenta a făcut trimitere și la deciziile nr. 72 din 28 mai 1996 și nr. 449 din 26 octombrie 2004 pronunțate de Curtea Constituțională.
4. Apărările formulate de intimata SC S.I. SRL
Intimata a formulat concluzii scrise în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru motivele prezentate la dosar.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent şi a apărărilor cuprinse în întâmpinare, dar şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă SC S.I. SRL a investit instanţa de contencios administrativ cu acţiunea având ca obiect anularea deciziei nr. 212 din 01 iunie 2011 emisă de recurenta-pârâtă A.N.A.F. – D.G.S.C. și a deciziei de impunere nr. 1118 din 30 noiembrie 2010 (corectată la 12 ianuarie 2011) emisă de intimata D.G.F.P. Brașov.
Prima instanţă a admis în parte acțiunea, a anulat pct. 1 din decizia nr. 212 din 01 iunie 2011 emisă de recurenta-pârâtă A.N.A.F. – D.G.S.C. și a obligat-o să soluționeze pe fond contestația formulată împotriva sumei de 6.579.783 lei, stabilită prin decizia de impunere nr. 1118 din 30 noiembrie 2010 și R.I.F. nr. 11332 din 30 noiembrie 2010, acte emise de D.G.F.P. Brașov; totodată, instanța a respins, ca nefundat, capătul de cerere având ca obiect anularea pct. 2 din decizia nr. 212 din 01 iunie 2011 emisă de pârâta A.N.A.F. – D.G.S.C.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a avut în vedere motivele prezentate rezumativ la pct. I.2 din decizia de față.
Instanţa de control judiciar constată că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Detaliind problemele de drept deduse judecăţii şi răspunzând la motivele de recurs anterior prezentate, Înalta Curte constată următoarele:
Intimata-reclamantă SC S.I. SRL a formulat contestaţie administrativă împotriva deciziei de impunere nr. 1118 din 30 noiembrie 2010 (corectată la 12 ianuarie 2011), emisă în baza R.I.F. nr. 11332 din 30 noiembrie 2010 (corectat la 12 ianuarie 2011) încheiat de către organele de inspecţie fiscală din cadrul D.G.F.P. Brașov.
La pct. 1 din decizia nr. 212/1 iunie 2011, recurenta a decis:
- suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de recurenta-reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 1118 din 30 noiembrie 2010 (corectată la 12 ianuarie 2011) pentru suma totală de 6.579.783 lei, reprezentând: taxa pe valoarea adăugată în sumă de 2.358.580 lei; accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată în sumă de 1.024.556 lei; impozit pe profit în sumă de 1.980.374 lei; accesorii aferente impozitului pe profit în sumă de 1.216.273 lei;
- reluarea procedurii administrative după încetarea cu caracter definitiv a motivului care a determinat suspendarea.
- transmiterea dosarului cauzei organelor de inspecţie fiscală, urmând ca la încetarea motivului care a determinat suspendarea să fie înaintat organului competent, conform legii, pentru soluţionarea cauzei în funcţie de soluţia adoptată pe latură penală.
Temeiul legal al adoptării acestei măsuri administrative l-a reprezentat art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., republicat, care statuează faptul că organul de soluționare a contestației administrative poate suspenda, prin decizie motivată, cauza atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.
Din lecturarea conținutului textului normativ anterior redat, Înalta Curte reține faptul că legiuitorul a conferit organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare aflate în discuție, desigur, cu obligația acestuia de a motiva decizia adoptată.
În speța de față, D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F. a prezentat în cuprinsul deciziei nr. 212 din 01 iunie 2011 motivele de fapt și de drept care au justificat necesitatea suspendării soluționării contestației administrative promovate de intimata-reclamantă împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 1118 din 30 noiembrie 2010 (corectată la 12 ianuarie 2011) emisă de D.G.F.P. Brașov pentru suma totală de 6.579.783 lei.
Însă, Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia exprimată de judecătorul fondului, în sensul că nu este îndeplinită o altă cerință impusă de textul legal analizat, respectiv aceea a sesizării organului de urmărire penală de către organul care a efectuat activitatea de control.
Astfel, prin adresa nr. 4472 din 16 octombrie 2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – S.T. Brașov a comunicat instanței faptul că dosarul nr. 46/P/2009 s-a format ca urmare a sesizării din oficiu, prin procesul-verbal din data de 04 septembrie 2009, ce a fost depus la dosar.
Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar accepta teza exprimată de recurenta-pârâtă în memoriul de recurs, Înalta Curte apreciază că măsura suspendării soluționării contestației administrative nici nu se mai impune, dintr-o altă perspectivă.
În primul rând, în argumentarea acestei concluzii, instanța va pleca de la câteva considerații de ordin teoretic referitoare la principiul celerității procedurii jurisdicționale ce vor fi redate în continuare.
În mod indiscutabil, celeritatea procedurii jurisdicționale este o exigență a statului de drept.
Practicile administrative și judiciare trebuie să evite durata nerezonabilă a procedurilor.
Ca atare, litigiile trebuie să fie soluționate într-un termen optim și previzibil pentru a se garanta efectivitatea dreptului analizat. Astfel spus, celeritatea participă la această efectivitate.
Este rațiunea pentru care Înalta Curte consideră că „efectivitatea drepturilor” este subordonată într-o mare măsură recursurilor puse la dispoziția celor interesați pentru remedierea încălcării acestor drepturi.
În România, principiul celerității este reglementat în art. 21 alin. (3) din Constituție, care prevede că părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Dreptul la un proces echitabil constituie una dintre componentele principiului asigurării preeminenței dreptului într-o societate democratică.
Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor preliminare, administrative, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza funcționarea puterilor sale în așa fel încât să răspundă acestei cerințe.
În speța de față, instanța de control judiciar apreciază ca fiind semnificativă împrejurarea că decizia de impunere nr. 1118 a fost emisă de recurenta-pârâtă D.G.F.P. Brașov, la data de 30 noiembrie 2010, că debitele stabilite în sarcina intimatei-reclamante au vizat perioada 01 ianuarie 2008 – 31 decembrie 2009, iar suspendarea procedurii de soluționare a recursului administrativ a fost dispusă prin decizia nr. 212 din 1 iunie 2011 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., dată de la care s-au scurs 2 ani și 10 luni, perioadă care nu corespunde cerinței termenului rezonabil.
Mai mult decât atât, este de observat faptul că, în toată perioada care s-a scurs din anul 2011 și până în prezent, bănuiala existenței unor fapte de natură penală, premisă a suspendării procedurii administrative, nu a fost confirmată prin începerea urmării penale împotriva reprezentantului societății intimate.
Pe acest aspect, Înalta Curte reține faptul că, prin ordonanța din 20 septembrie 2012 emisă, în dosarul nr. 46/P/2009, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – S.T. Brașov, s-a constatat că SC S.I. SRL a cauzat un prejudiciu la bugetul consolidat al statului în sumă de 74.916,92 lei, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 13 alin. (11) din O.U.G. nr. 43/2002, art. 45 alin. (1) raportat la art. 42 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe făptuitorul C.C.N. (reprezentantul societății intimate) în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov.
Totodată, instanța de control judiciar apreciază că prevederile art. 214 alin. (3) C. proc. fisc., care stabilesc un moment obiectiv al reluării procedurii administrative, nu constituie un impediment pentru admiterea capătului de cerere având ca obiect anularea pct. 1 din decizia nr. 212 din 1 iunie 2011 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C.
Chiar în lipsa unei hotărâri definitive în cauza penală, instanța de contencios administrativ este în măsură să verifice dacă mai subzistă argumentele care au determinat adoptarea măsurii suspendării soluționării recursului administrativ.
În acest sens, Înalta Curte trebuie să aibă în vedere justul echilibru între interesul public și drepturile ori interesele legitime private ale destinatarului actului, în condițiile în care soluția adoptată de autoritatea de soluționare a contestației administrative nu trebuie să depășească ceea ce este necesar și rezonabil pentru atingerea scopului propus, respectiv acela de a evita pierderile la bugetul de stat.
Pentru toate argumentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că măsura suspendării generează o întârziere judiciară nepermisă, motiv pentru care se impune revenirea asupra acesteia.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Faţă de împrejurarea că instanţa de fond a interpretat în mod legal şi corect dispoziţiile normative anterior indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, coroborat cu art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 273 din 4 decembrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1961/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1956/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
