ICCJ. Decizia nr. 2248/2014. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2248 /2014
Dosar nr. 6245/2/2012
Şedinţa publică de la 15 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 6339 din 7 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta Aşezămintele B. Biserica „D.B.”, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri Imobile care au aparținut cultelor Religioase din România, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut în esență următoarele:
Reclamanta Aşezămintele B. Biserica „D.B.” în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a solicitat obligarea pârâtei să emită decizie cu propunere de acordare de despăgubiri faţă de notificarea înregistrată din 24 ianuarie 2006.
S-a reținut că prin sentinţa civilă nr. 2080 din 22 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 10272/2/2011, a fost obligată pârâta la emiterea deciziei cu propunere acordare despăgubiri numai faţă de notificările înregistrate în data de 24 ianuarie 2006, fără a forma obiectul cererii de chemare în judecată şi notificarea înregistrată în data de 24 ianuarie 2006.
Reclamanta a arătat că în privinţa suprafeţei totale de 29.170 mp pentru care a făcut demersuri de-a lungul timpului, prin dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti din 27 martie 2003 s-a dispus restituirea unei suprafeţe de 3666 mp. Pentru suprafaţa de 3322 mp a fost recunoscut dreptul de proprietate prin uzucapiune, conform sentinţei civile nr. 687 din 15 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac.
Totodată, prin sentinţa civilă nr. 2080 din 22 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost obligată A.N.R.P., Comisia Specială de Retrocedare să emită decizie cu propunere acordare despăgubiri pentru suprafaţa de 2.251 mp, astfel încât, a rămas o suprafaţă de 2 ha care reprezintă obiectul prezentei acțiuni.
Prin cererea de retrocedare înregistrată pe rolul Comisiei speciale de retrocedare în data de 24 ianuarie 2006, reclamanta a solicitat retrocedarea imobilului-teren în suprafaţă de 2 ha, situat în municipiul Bucureşti, B-dul G.C. (fostul Spital B.).
Prin adresa din 13 aprilie 2009, Comisia specială de retrocedare a solicitat reclamantei completarea dosarului aferent cererii de retrocedare cu următoarele documente: acte juridice care să ateste deţinerea proprietăţii la momentul preluării abuzive, în copie legalizată; acte care să facă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat în perioada de referinţă a legii, respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989; repere de identificare actuală a imobilului (schiţă cadastrală, note de reconstituire a vechiului amplasament).
Aceeaşi solicitare a făcut obiectul adreselor din 10 august 2009 şi din 28 august 2012 emise de pârâtă, iar reclamanta nu a dat curs acestei solicitări şi nu a procedat la completarea dosarului aferent cererii de retrocedare din 24 ianuarie 2006 cu documentele solicitate.
Din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, inclusiv documentaţia ce compune dosarul administrativ aferent cererii de retrocedare, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului situat în municipiul Bucureşti, B-dul G.C., nici nu au fost depuse înscrisuri care să permită identificarea actuală a imobilului solicitat, astfel încât nu rezultă legătura dintre imobilul situat în B-dul G.C. şi cel situat în B-dul R.M.
De asemenea, din adresa din 3 iunie 2009 emisă de Consiliul Local sector 4 Bucureşti, privind istoricul de rol al imobilului situat în B-dul R.M., rezultă că în evidenţele fiscale, adresa B-dul R.M. este cea din B-dul G.C., imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 476 mp aparţinând numitei S.V., conform declaraţiei individuale de impunere din anul 1952.
Prin urmare, s-a apreciat că reclamanta nu a ataşat cererii de retrocedare dovezi în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000, fiind astfel justificat refuzul emiterii de către pârâtă a deciziei cu propunere de acordare de despăgubiri.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel București, a declarat recurs Aşezămintele B. Biserica „D.B.”, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Invocându-se în drept dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta a arătat că demersul său judiciar a vizat emiterea unei decizii de soluţionare a notificării înregistrate la Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România din 20 ianuarie 2006 şi nicidecum aşa cum rezultă din considerentele sentinţei recurate emiterea unei decizii cu propunerea de acordare de despăgubiri faţă de notificarea menţionată.
Instanţa de fond a schimbat radical natura cererii de chemare în judecată ceea ce contravine pe de o parte dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi face să devină incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Reiterează recurenta că a fost nevoită să acţioneze în judecată pârâta dat fiind termenul de 6 ani scurs de la data formulării notificării şi totodată că a solicitat doar ca autoritatea competentă să emită o decizie, urmând ca în funcţie de modul în care va decide Comisia partea să îşi rezerve dreptul de a uza de mijloacele pe care le are la dispoziţie.
S-a apreciat că termenul rezonabil consacrat atât de jurisprudenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului cât şi de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în materia litigiilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005 trebuie avut în vedere pentru identitate de raţiune şi în cazul litigiilor iniţiate în condiţiile legii speciale, O.U.G. nr. 94/2000, perioada de timp derulată în faţa autorităţilor administrative fiind luată în calcul la durata rezonabilă a procesului civil.
În privinţa documentaţiei necesare pentru emiterea unei decizii de soluţionare a notificării s-a arătat că aceasta se regăseşte la dosarul pârâtei, iar relaţiile solicitate prin adresele din 13 aprilie 2009, 10 august 2009, 28 august 2009 demonstrează lipsa de preocupare pentru studiul înscrisurilor depuse de către recurenta-reclamantă.
Conchide recurenta că prin soluţia de respingere a acţiunii s-a lăsat practic la latitudinea intimatei-pârâte momentul la care va considera că ar putea da un răspuns la notificarea din 24 ianuarie 2006, ceea ce este de natură a aduce o evidentă vătămare drepturilor sale.
Prin întâmpinare, Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România (în continuare Comisia Specială de Retrocedare) a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod corect obiectul acţiunii, reclamanta solicitând în mod clar emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri. În această situaţie, pe baza probelor administrate instanţa a stabilit că refuzul de emitere a deciziei este justificat, cu înscrisurile depuse de reclamantă nedovedindu-se nici că imobilul a fost preluat abuziv, dar nici dovada deţinerii dreptului de proprietate a imobilului solicitat la momentul preluării abuzive.
Examinând cauza din perspectiva obiectului ei, a normelor legale incidente, a criticilor recurentei şi apărărilor intimatei, Înalta Curte reţine că recursul este fondat şi îl va admite ca atare, cu consecinţa modificării sentinţei şi a admiterii în parte a acţiunii, pentru cele ce vor fi punctate în continuare.
Observând cu atenţie modul în care a fost formulată cererea de chemare în judecată se constată că acesta este deficitar şi imprecis, căci se cere ca instanţa să oblige Comisia Specială de Retrocedare să emită decizie cu propunere de acordare despăgubiri, faţă de notificarea formulată de reclamantă şi înregistrată în data de 24 ianuarie 2006.
Imprecizia în discuţie este asumată chiar de către recurentă care arată în calea de atac că nu solicită un anume conţinut al deciziei, ci doar soluţionarea notificării înregistrate la intimată în data de 24 ianuarie 2006, însă această neclaritate asupra obiectului acţiunii putea fi lămurită de către instanţa de fond, în virtutea art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Oricum, O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată şi modificată, prevede o procedură clară în această materie, rolul instanţei de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat fiind prevăzut expres în art. 3 alin. (7) din actul normativ menţionat, după parcurgerea unei proceduri administrative.
Conform art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată şi modificată: „deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora. Hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ este supusă căilor de atac potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004”, astfel că până la emiterea deciziei de către Comisia Specială de Retrocedare intervenţia instanţei este exclusă; de aceea analiza pe fond a pretenţiilor reclamantei excede cadrului procesual şi legal, la acest moment.
Aserţiunile recurentei privitoare la termenul rezonabil al unui proces, termen care include şi procedura administrativă, sunt confirmate de jurisprudenţa C.E.D.O. şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal şi de aceea având în vedere momentul formulării şi înregistrării notificării formulate de recurenta-reclamantă, respectiv 24 ianuarie 2006, Înalta Curte reţine că prin atitudinea sa autoritatea intimată demonstrează pasivitate şi că aceasta trebuia sancţionată prin obligarea Comisiei Speciale de Retrocedare la emiterea deciziei de soluţionarea notificării din 2006.
Singura abordare de natură a garanta recurentei-reclamante dreptul la un proces echitabil aşa cum este el consacrat de dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este aceea ca intimata să fie obligată la emiterea actului procedural pentru care are competenţă legală (decizie), urmând a se face aplicaţia art. 312alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la art. 18 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată.
Perioada scursă de la data înregistrării notificării, la momentul actual 8 ani, justifică şi aplicarea art. 18 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ, mai exact stabilirea unui termen de executare de 6 luni de la pronunţarea prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Aşezămintele B. Biserica „D.B.” împotriva sentinţei civile nr. 6339 din 7 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite în parte acţiunea reclamantei şi obligă pârâta să emită decizia de soluţionare a notificării reclamantei înregistrată sub nr. 688731/C/2006 din 24 ianuarie 2006, în termen de 6 luni de la pronunţarea prezentei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2229/2014. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2272/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
