ICCJ. Decizia nr. 2214/2014. Contencios. Controlul averilor (Legea nr.115/1996 ). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2214/2014
Dosar nr. 1093/45/2011
Şedinţa publică de la 14 mai 2014
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin raportul de evaluare nr. 99780/ G/II din 12 septembrie 2011, A.N.I. a constatat că între modificările intervenite în averea deţinută de B.S. în timpul exercitării funcţiei de agent în cadrul I.J.P.F. Vaslui – B.V. Albiţa, raportat la veniturile realizate în aceeaşi perioadă, există o diferenţă semnificativă în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010, constând în suma de 548.163 lei, echivalând cu 130.515 Euro.
Sesizarea formulată de A.N.I. a fost admisă de Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Iaşi care, prin ordonanţa nr. 1 din 21 noiembrie 2011, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 104 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996, modificată prin Legea nr. 176/2010, a trimis cauza spre soluţionare Curţii de Apel Iaşi.
Pentru a dispune astfel, comisia a reţinut, în esenţă, că în perioada 2000-2010 supusă controlului, persoana cercetată B.S. a obţinut venituri în sumă totală de 382.448 lei şi a efectuat cheltuieli în valoare de 738.367 lei, existând o diferenţă între cele două categorii de sume de 355.919 lei.
Prin sentinţa nr. 18 din 24 ianuarie 2013, Curtea de Apel Iaşi a admis sesizarea A.N.I. şi a constatat că persoana cercetată B.S. a efectuat cheltuieli nejustificate de 177.422,22 lei, dispunând obligarea pârâtului ca în termen de 60 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii să achite suma menţionată către bugetul statului.
S-a decis, de asemenea, indisponibilizarea bunurilor imobile ale persoanei cercetate B.S. până la rămânerea irevocabilă a sentinţei, precum şi obligarea pârâtului la 2.700 lei onorariu către expertul G.V.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, în perioada 2000-2010, persoana cercetată a obţinut venituri în valoare totală de 386.179,64 lei, din care salarii în sumă de 265.842 lei, credite bancare de 116.606,64 lei şi 3.722 lei echivalentul a 1000 Euro, reprezentând preţul autoturismului D. 1310 vândut la 24 martie 2008.
Referitor la capitolul venituri, instanţa a constatat că nu pot fi incluse în această categorie suma de 20.000 DOLARI S.U.A., pretins economisită anterior anului 2000 şi nici cei 39.500 Euro, reprezentând un împrumut acordat de soţii Z.M. şi Z.L., nefiind administrate probe concludente referitoare la obţinerea acestor venituri.
Instanţa de fond a mai reţinut că în aceeaşi perioadă 2000-2010, persoana cercetată a efectuat cheltuieli în cuantum de 563.592,86 lei, compus din: - sumele achitate pentru achiziţionarea în 2012 a 3067,39 mp teren în intravilanul municipiului Huşi, a autoturismului R.M.S., cumpărat în anul 2007 precum şi a unor obiecte de mobilier şi electrocasnice.
În cadrul aceloraşi cheltuieli s-au inclus şi 96.458,62 lei, rambursarea creditului bancar, 94.402 lei, pentru întreţinere şi 292.341 lei pentru construirea casei situate în Huşi, Aleea Dobrina, judeţul Vaslui.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că probele administrate confirmă existenţa unei diferenţe nejustificate de 177.422.22 lei, sumă la plata căreia persoana cercetată B.S. a fost obligată către bugetul de stat.
Împotriva sentinţei au declarat recurs în termen legal pârâtul B.S. şi soţia acestuia B.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, pârâţii au invocat încălcarea dreptului la apărare prin faptul că instanţa a respins în mod nejustificat administrarea probelor cu supliment de expertiză contabilă care să stabilească dacă şi în ce cuantum se puteau economisi venituri anterior anului 2000 şi respectiv, cu martori asupra aspectului împrumutului acordat de soţii Z. şi a economiilor de 20.000 DOLARI S.U.A.
Pârâţii au criticat înlăturarea de către instanţă a veniturilor de 39.500 Euro reprezentând împrumutul primit în mai multe tranşe pentru construcţia casei din Huşi, remiterea sumei fiind demonstrată atât de înscrisurile sub semnătură privată depuse la dosar, cât şi de declaraţia autentificată dată de Z.L. şi respectiv, declaraţia dată de Z.M. în faţa comisiei de cercetare a averilor.
Un alt aspect referitor la sentinţa recurată se referă la neincluderea la capitolul venituri a sumei de 20.000 DOLARI S.U.A., reprezentând economii realizate din salariile obţinute de persoana cercetată şi soţia acestuia din darul de nuntă primit în anul 1991, unele sume moştenite în anul 1988, iar altele dobândite începând din anul 1990 din vânzarea anuală a unor cantităţi de vin recoltat de pe terenul tatălui pârâtei B.M. şi respectiv din vânzarea prin consignaţie a unor obiecte achiziţionate din străinătate.
Cu privire la cheltuielile efectuate, pârâţii au învederat că valoarea acestora este de 559.592,86 lei şi nu de 563.592,86 lei cum a reţinut instanţa, din actele dosarului rezultând că au fost restituite împrumuturi bancare de 92.458,62 lei şi nu de 96.458,62 lei.
Prin precizările depuse la dosar la 31 ianuarie 2014, pârâţii B.S. şi B.M. au revenit asupra criticii referitoare la analizarea eronată a disponibilităţilor băneşti ale familiei, cu privire la suma de 39.500 Euro pentru care au arătat că s-au făcut dovezi certe că a intrat în patrimoniul soţilor, fiind destinată edificării construcţiei din Huşi, Aleea Dobrina.
Un al doilea set de precizări ale recursului a fost depus la 6 mai 2014, prin care pârâţii au invocat nulitatea hotărârii, în raport de prevederile art. 105 alin. (2) coroborat cu art. 85 C. proc. civ., art. 16 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 şi art. 14 alin. (5) din Legea nr. 176/2010.
Astfel, s-a învederat că deşi evaluarea averii persoanei cercetate B.S. efectuată de A.N.I. a vizat-o şi pe soţia B.M., în faţa Curţii de Apel Iaşi, până la termenul de judecată din 23 noiembrie 2012, procesul s-a desfăşurat fără citarea pârâtei, fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare şi posibilitatea de a dovedi netemeinicia actului de sesizare.
De abia după reluarea dezbaterilor prin repunerea cauzei pe rol dispusă la 9 noiembrie 2012, s-a decis citarea soţiei persoanei cercetate, dispoziţie apreciată de pârâţi drept tardivă, în raport de prevederile art. 17 alin. (1) teza 2 din Legea nr. 115/1996.
Un al doilea motiv de nulitate a sentinţei, după opinia pârâţilor, îl constituie încălcarea prevederilor art. 105 alin. (2) cu referire la art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., nici minuta, nici considerentele şi nici dispozitivul hotărârii nefăcând vreo referire la pârâta B.M., situaţie în raport de care s-ar impune casarea cu trimitere spre rejudecare.
Pârâţii au formulat critici şi asupra fondului litigiului, învederând netemeinicia soluţiei care a înlăturat în mod nejustificat dobândirea ca venituri a sumelor de 39.500 Euro cu titlu de împrumut de la soţii Z. şi respectiv, a sumei de 1.000 Euro realizată din vânzarea autoturismului D.
Sub acest aspect, pârâţii au arătat că au fost administrate probe relevante, înscrisuri sub semnătură privată şi declaraţii ale persoanelor cu care au încheiat respectivele acte, soluţia înlăturării probelor dispusă de instanţă fiind lipsită de temei legal.
Concluzionând, pârâţii au susţinut că au făcut dovada provenienţei veniturilor realizate şi a inexistenţei vreunei diferenţe nejustificate în raport de cheltuielile efectuate, impunându-se, în urma admiterii recursului, respingerea sesizării.
Referitor la motivele privind nulitatea hotărârii atacate, atât A.N.I., cât şi reprezentanta M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au pus concluzii în sensul de a nu fi primite, constituind noi motive de recurs, formulate cu depăşirea termenului legal.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat, urmând a fi admis şi a se dispune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, în cauză, A.N.I. a invocat depăşirea termenului legal de depunere a motivelor suplimentare de recurs referitoare la nulitatea sentinţei, formulate la 6 mai 2014, faţă de dispoziţiile art. 301 şi 303 C. proc. civ., potrivit cărora recursul se va motiva, prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs care este de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Având în vedere atât dispoziţiile sus-menţionate, cât şi prevederile art. 85, art. 105 alin. (2), art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că excepţia tardivităţii motivării recursului, sub aspectul invocării nulităţii hotărârii, nu este întemeiată.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., când obiectul recursului îl constituie o hotărâre care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, instanţa de recurs trebuie să examineze cauza sub toate aspectele, fiind o cale de atac cu caracter devolutiv, în care instanţa de control judiciar judecă ea însăşi litigiul, atât sub aspectul legalităţii, cât şi al temeiniciei, nelimitându-se să analizeze sentinţa recurată exclusiv pentru motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., reglementând nulitatea actelor de procedură, dispun că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
Teza a doua a textului arată că în cazul nulităţilor anume prevăzute de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.
Sintagma „neobservarea formelor legale” semnifică toate condiţiile necesare pentru desfăşurarea procesului civil, printre care un rol importat îl deţine citarea părţilor, pentru a le da posibilitatea de a-şi exprima punctele de vedere şi de a prezenta dovezile în susţinerea acestora.
În cauză, sesizarea formulată de A.N.I. s-a referit atât la pârâtul B.S., cât şi la soţia acestuia B.M., procedându-se corect potrivit art. 14 din Legea nr. 176/2010, la extinderea controlului şi asupra averii şi veniturilor soţiei persoanei cercetate, aceasta dobândind astfel dreptul de a prezenta orice probe, date sau informaţii considerate utile.
Curtea constată că la Curtea de Apel Iaşi, învestită cu soluţionarea cauzei la data de 9 decembrie 2011, faptele şi împrejurările verificate în cursul judecăţii nu au vizat decât o singură persoană, pe pârâtul B.S., soţia acestuia, B.M. nefiind citată pe parcursul termenelor acordate, respectiv la încuviinţarea şi administrarea probelor, inclusiv a expertizei tehnice având ca obiectiv stabilirea sumelor de bani investite în edificarea construcţiei din Huşi, pentru a cărei efectuare nu a fost convocată.
Astfel cum rezultă din actele dosarului, de-abia după ce la 9 noiembrie 2012 s-a repus pe rol cauza rămasă în pronunţare în urma dezbaterilor din 26 octombrie 2012, s-a dispus citarea pârâtei B.M., nerezultând din încheierile de şedinţă ulterioare că aceasta şi-a prezentat poziţia în raport de probele administrate sau de necesitatea încuviinţării altor dovezi, apărând astfel întemeiată susţinerea privind încălcarea dreptului la apărare.
Curtea constată că cele expuse referitor la cadrul procesual al litigiului la Curtea de Apel Iaşi demonstrează nerespectarea principiului contradictorialităţii, constituind o încălcare esenţială care a produs pârâtei o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin casarea hotărârii.
Astfel, contradictorialitatea, componentă a dreptului la apărare, reprezintă un principiu fundamental al dreptului procesual civil, în temeiul căruia părţile, aflate pe poziţii cu interese contrare, pot să formuleze cereri, să propună, să administreze probe şi să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt şi drept de care depinde soluţionarea litigiului.
Corelativ acestui drept la apărare, pentru asigurarea respectării sale, instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate chestiunile de fapt şi de drept apărute în cursul procesului, în baza cărora va soluţiona cauza.
De asemenea, Curtea reţine că, faţă de dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., constituie o vătămare şi împrejurarea că, deşi veniturile realizate şi cheltuielile efectuate de pârâtă au fost luate în calcul, acest aspect nu este relevat în considerentele sentinţei, care se referă exclusiv la persoana cercetată B.S., după cum nici dispozitivul hotărârii, prin care se reţine existenţa unei diferenţe nejustificate cu privire la averea familiei şi se dispune obligarea exclusiv a pârâtului la plata acesteia, nu face vreo menţiune la pârâta B.M.
În raport de considerentele expuse mai sus, criticile aduse sentinţei sub aspectul nulităţii fiind întemeiate, Curtea va admite recursul declarat şi va casa hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, prilej cu care aceasta va lua în examinare şi celelalte motive de recurs invocate de pârâţi vizând fondul pricinii, respectiv necesitatea completării probelor prin administrarea unui supliment la raportul de expertiză şi a probei cu martori.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de B.S. şi B.M. împotriva Sentinţei nr. 18 din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2203/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2229/2014. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
