ICCJ. Decizia nr. 2540/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2540/2014
Dosar nr. 589/42/2011
Şedinţa publică de la 30 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC S.E. SA Fieni, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, a solicitat anularea deciziilor nr. 65 din 25 ianuarie 2011 şi nr. 67 din 09 februarie 2011 emise de către pârâtă, obligarea acesteia să o repună în convenţiile din 24 decembrie 2003 şi din 9 iunie 2003, conform sentinţei irevocabile nr. 44/2009 a Curţii de Apel Ploieşti, precum şi stabilirea cuantumului real al datoriilor totale ale reclamantei către bugetele de stat, cu obligarea pârâtei să înregistreze acest debit în fişa rol pe plătitor, în locul debitului înregistrat incorect ca efect al deciziilor contestate.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în baza convenţiilor din 24 decembrie 2003 şi din 9 iunie 2003, avea dreptul să beneficieze de înlesnirile acordate de Statul Român la plata datoriilor istorice anterioare privatizării, astfel că obligaţiile bugetare ale reclamantei au fost eşalonate pe durata a 60 de rate lunare, către bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetul asigurărilor de şomaj. Începând cu data de 15 noiembrie 2004 pârâta a dispus scoaterea societăţii din cele două convenţii, emiţând trei decizii diferite în acest scop, moment la care reclamanta mai avea de plată 46, respectiv 51 de rate.
Reclamanta a susţinut că pârâta nu a înţeles să respecte convenţiile, ci a obligat-o să achite restul datoriei într-un număr mai mic de rate decât cel prevăzut iniţial, respectiv 7 şi 13 rate, încălcând astfel prevederile hotărârilor judecătoreşti amintite, cât şi pe cele ale O.U.G. nr. 40/2002.
Curtea de Apel Ploieşti a admis contestaţia formulată împotriva deciziilor iniţiale şi a obligat-o pe pârâtă să o repună pe reclamantă în convenţii, reţinând că aceasta din urmă mai are de achitat 51 de rate cu un cuantum lunar de 121.191 RON, respectiv 46 de rate cu un cuantum lunar de 28.770 RON.
Reclamanta a susţinut că pârâta nu a respectat dispoziţiile instanţei şi a stabilit un cuantum mult mai mare al ratelor lunare, respectiv de 186.455 RON şi 40.911 RON, precum şi că reclamanta a contestat aceste măsuri dispuse prin notele de constatare din 25 noiembrie 2010, însă pârâta a respins contestaţiile prin deciziile nr. 65 din 25 ianuarie 2011 şi nr. 67 din 09 februarie 2011.
Reclamanta a mai arătat că pârâta nu a ţinut seama că, potrivit acordului dintre Ministerul Finanţelor Publice şi Fondul Proprietăţii de Stat, trebuia să beneficieze de scutirea la plată a sumei de 1.518.111 RON reprezentând majorări şi penalităţi aferente impozitului pe salarii şi fondului de cercetare dezvoltare, aşa cum rezultă chiar din nota de constatare încheiată de pârâtă la data de 18 octombrie 2000.
De asemenea, reclamanta a susţinut că pârâta nu se află la prima încălcare a legii, întrucât a fost nevoită să atace în justiţie numeroase acte de control încheiate de aceasta, reaua sa credinţă rezultând şi din împrejurarea că, imediat după ce a respins contestaţiile reclamantei, a emis fără somaţie 9 procese-verbale de sechestru imobiliar şi 23 de procese-verbale de sechestru pentru fiecare din bunurile imobile ale societăţii, blocându-i conturile, astfel că măsurile pârâtei pun societatea în imposibilitatea de a respecta contractele aflate în derulare, generând pierderi financiare uriaşe, precum şi pierderea a peste 400 locuri de muncă.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa civilă nr. 97 din 02 aprilie 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S.E. SA, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, a anulat deciziile nr. 65 din 25 ianuarie 2011 şi nr. 67 din 09 februarie 2011 emise de pârâtă.
A obligat-o pe pârâtă să o repună pe reclamantă în convenţiile din 24 decembrie 2003 şi din 9 iunie 2003, potrivit sentinţei irevocabile nr. 44/2009 a Curţii de Apel Ploieşti, cu stabilirea unui număr de 51 rate lunare cu cuantumul de 121.191 RON fiecare, respectiv 46 rate lunare în cuantum de 28.770 RON fiecare.
De asemenea, a obligat-o pe pârâta să refacă fişa de plătitor a reclamantei, începând cu data privatizării acesteia şi până la zi, prin anularea sumei de 6.883.008 RON şi a accesoriilor acesteia, precum şi prin repunerea sumei de 4.912.116 RON în fişa sintetică a plătitorului, în vederea stingerii unor datorii legale ale societăţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a considerat că pârâta nu a respectat considerentele sentinţei nr. 44/2008 a Curţii de Apel Ploieşti, întrucât a majorat valoarea ratelor lunare aferente celor două convenţii, deşi instanţa statuase în mod irevocabil că trebuie respectate numărul de rate şi cuantumul acestora.
Potrivit convenţiilor încheiate, reclamanta datora dobânzi pentru sumele eşalonate, cu excepţia accesoriilor acestora (art. III pct. 6, respectiv lit. „c” din convenţii), însă prin sentinţa irevocabilă nr. 44/2009 s-a dispus menţinerea inclusiv a cuantumului ratelor, fapt ce echivalează cu exonerarea implicită a reclamantei de plata accesoriilor aferente sumelor eşalonate.
Or, o asemenea măsură poate constitui o aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului, în sensul că plata acestor accesorii a fost determinată de decăderea reclamantei din convenţii, măsură apreciată ca fiind nelegală şi anulată, prin sentinţa menţionată.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat că măsura repunerii reclamantei în convenţii, în urma sentinţei irevocabile nr. 44/2009, a fost pur formală, întrucât, raportat la primul termen de plată stabilit în urma refacerii graficului de eşalonare (19 noiembrie 2010) aceasta a fost aproape concomitentă cu constatarea decăderii din aceleaşi convenţii, iar decăderea s-a dispus tocmai ca urmare a neplăţii la acel moment a întregii datorii eşalonate.
Instanţa de fond a reţinut că prin contractul de privatizare s-a prevăzut expres (art. 6.1.1) anularea accesoriilor (majorări şi penalităţi) datoriilor bugetare avute de reclamantă la acel moment, iar din rapoartele de expertiză întocmite în cauză de către expertul B.D. rezultă că suma de 6.883.088 RON se încadrează în această categorie.
Referitor la critica privind suma de 4.912.116 RON, instanţa de fond a constatat, potrivit rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, că aceasta este formată tot din majorări calculate la debitele societăţii de la momentul privatizării, majorări ce trebuiau anulate, aşa cum s-a arătat anterior, iar nu stinse cu alte datorii ale societăţii, aşa cum rezultă din fişa sintetică a plătitorului, astfel că se impune repunerea acestei sume în fişa sintetică precizată, în vederea stingerii altor datorii ale societăţii, legal stabilite.
Instanţa de fond a apreciat că se impune refacerea fişei sintetice de plătitor a reclamantei, având în vedere că expertul desemnat în cauză a subliniat imposibilitatea consultării fişei precizate de la momentul privatizării.
3. Recursul declarat de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa
Împotriva sentinţei curţii de apel a declarat recurs pârâta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond nu s-a referit în soluţia pronunţată la condiţiile prevăzute în cele două convenţii şi în O.U.G. nr. 40/2002 pentru recuperarea arieratelor bugetare în vederea menţinerii eşalonării, făcând trimitere la pct. 4 şi 5 din prima convenţie şi la lit. a) – g) din cea de-a doua.
Într-o critică distinctă, recurenta a mai afirmat că deşi expertul contabil a opinat că datoriile totale ale societăţii evidenţiate în bilanţul contabil de la data de 31 decembrie 2011 sunt în sumă de 16.720.944 RON, instanţa de fond nu se raportează la această situaţie.
4. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 28 aprilie 2014, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a arătat că motivele de recurs nu au legătură cu dispoziţiile cuprinse în art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, sunt sumare şi confuze.
Recurenta nu explică de ce trebuia curtea de apel să facă referire la condiţiile prevăzute în cele două convenţii şi în O.U.G. nr. 40/2002 şi care ar fi fost efectul lor în economia cauzei.
În esenţă, intimata afirmă că recurenta a ignorat hotărârile irevocabile pronunţate de instanţele judecătoreşti, în privinţa refuzului fiscului de a o repune în dreptul de a beneficia de cele două convenţii, pretinzând depunerea unei noi garanţii, deşi cea existentă acoperea nivelul integral al ratelor.
Referitor la debitul de 16.720.944 RON calculat de expertul contabil, intimata susţine că partea adversă nu formulează nicio critică pertinentă, în contextul în care acelaşi expert, prin răspunsurile date la obiectivele nr. 1 şi 3 ale expertizei şi nr. 7 din suplimentul de expertiză a explicat că datoriile totale au fost greşit stabilite fiindcă inspectorii fiscali nu au anulat în fişa de plătitor majorările aferente debitelor de până la privatizare.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor din întâmpinare, a notelor scrise depuse de recurentă la data de 29 mai 2014, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Intimata – reclamantă SC S.E. SA Fieni a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., deciziile nr. 65 din 25 ianuarie 2011 şi nr. 67 din 9 februarie 2011 emise de Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Dâmboviţa prin care i s-au respins contestaţiile îndreptate împotriva notelor de constatare privind pierderea facilităţilor prevăzute în convenţia din 9 iunie 2003, respectiv convenţia din 24 decembrie 2003.
Organul fiscal şi-a justificat măsura administrativă dispusă, conform motivării din actele atacate, prin invocarea art. 9 alin. (1) din Normele metodologice privind procedura şi competenţele de acordare a înlesnirilor la plata obligaţiilor restante la bugetul de stat, administrate de Ministerul Finanţelor Publice aprobate prin OMFP nr. 580/2002, reţinând că SC S.E. SA Fieni nu a făcut dovada că a achitat datoria curentă şi obligaţiile care fac obiectul înlesnirilor acordate, precum şi că a constituit garanţia”.
Prima instanţă, cu argumentaţia expusă rezumativ la pct. 2 din această decizie, a anulat ambele decizii atacate, stabilind totodată că modalitatea concretă de repunere în cele două convenţii trebuie să fie conformă cu sentinţa nr. 44/2009 a Curţii de Apel Ploieşti, irevocabilă.
Această soluţie este corectă, fiind însuşită şi de instanţa de control judiciar.
Verificând motivele de recurs, Înalta Curte remarcă mai întâi, în acord cu apărările intimatei din întâmpinare, că, din cauza modului deficitar de conceperea criticilor – practic, se fac două afirmaţii fără a se contura vreun raţionament juridic pe baza lor, ori fără a se expune o concluzie ce ar putea decurge din ele – acestea nu pot fi circumscrise motivelor de modificare invocate de recurentă: art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., ca de altfel niciunuia dintre motivele de recurs enumerate de art. 304 C. proc. civ.
Ca urmare, controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe poate fi exercitat numai în contextul existenţei dispoziţiei de principiu cuprinse în art. 3041 C. proc. civ.
Referitor la facilităţile acordate prin convenţiile din anul 2003.
În cursul anului 2003, intimata - reclamantă a încheiat cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, convenţia din 9 iunie 2003 şi cu Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, convenţia din 24 decembrie 2003, în temeiul O.U.G. nr. 40/2002, pentru recuperarea arieratelor bugetare, al Ordinului Preşedintelui CNAS nr. 132/2002, respectiv al Ordinului M.M.S.S. nr. 216/2002. În esenţă, prin actele bilaterale enunţate, i s-au eşalonat intimatei obligaţiile bugetare datorate către bugetul asigurărilor sociale de stat şi de şomaj, pe durata a 60 de rate lunare, conform graficelor de eşalonare care fac parte integrantă din convenţii.
La data de 15 noiembrie 2004, recurenta a emis primele acte administrative de pierdere a facilităţilor fiscale, anulate irevocabil de instanţele judecătoreşti.
La fel, în cursul anului 2008 (9 ianuarie şi 7 aprilie) au fost emise alte acte administrative de pierdere a aceloraşi facilităţi fiscale, anulate, din nou, irevocabil de instanţele judecătoreşti.
În fine, prin deciziile nr. 65 din 25 noiembrie 2011 şi nr. 67 din 9 februarie 2011, atacate în prezenta cauză, recurenta a dispus – pentru a treia oară – pierderea facilităţilor fiscale acordate prin cele două convenţii, cu o motivare identică: neachitarea obligaţiilor fiscale şi neconstituirea unei garanţii.
Curtea de apel a remarcat în mod just că fiscul a ignorat aspectele tranşate cu putere de lucru judecat în contextul litigiilor anterioare purtate între părţi.
Astfel, prin sentinţa nr. 163 din 25 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, irevocabilă prin decizia nr. 273 din 18 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a reţinut că societatea şi-a îndeplinit obligaţia de a reîntregi garanţia stabilită prin cele două convenţii de eşalonare la plată a obligaţiilor bugetare.
Totodată, prin sentinţa nr. 44 din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, irevocabilă prin decizia nr. 1355 din 10 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus ca, subsecvent anulării actelor administrativ fiscale de pierdere a facilităţilor fiscale, „intimata să facă repunerea contestatoarei în convenţii cu respectarea a 46 rate pentru convenţia din 9 iunie 2003 şi 51 rate pentru convenţia din 24 decembrie 2003 conform expertizei I.I.”, adică în cuantum de 121,191 RON, respectiv 28.770 RON.
Or, recurenta a refăcut graficul de eşalonare, majorând valoarea ratelor lunare la 186.455 RON, respectiv 40.911 RON şi, raportat la primul termen de plată stabilit: 19 noiembrie 2010 a constatat decăderea societăţii din dreptul de a beneficia de facilităţile fiscale acordate.
Ca urmare, constatându-se că atât modificarea cuantumului debitului fiscal, cât şi necesitatea constituirii unor garanţii suplimentare sunt lipsite de temei legal, este justificată soluţia de anulare a celor două decizii atacate.
Referitor la expertiza contabilă efectuată în cauză.
Cum s-a arătat, recurenta nu formulează un reproş concret în această privinţă, indicând doar că expertul contabil a stabilit că datoriile totale ale societăţii evidenţiate în bilanţul contabil de la data de 31 decembrie 2011 sunt în sumă de 16.720.944 RON.
Într-adevăr, examinând obiecţiunile formulate de organul fiscal, expertul contabil B.D. a precizat la pct. 7 din răspunsul său că datoriile societăţii sunt în cuantumul arătat. Acest aspect nu a fost însă contestat de contribuabil. În dispută au fost alte sume între care, cu privire la debitul de 27.177.969 RON, expertul a concluzionat că este nedatorat, fiind stabilit artificial în sarcina societăţii, ca urmare a faptului că majorările de întârziere de la data privatizării în cuantum de 6.883.088 RON nu au fost anulate din fişa sintetică a contribuabilului, deşi prin contractul de privatizare din anul 1999 (art. 6.1.1) şi acordurile aferente încheiate între FPS, Ministerul Finanţelor Publice şi MMPS se statuase în această privinţă.
În fine, trebuie punctat că recurenta nu a combătut în nici un mod concluzia expertului cu privire la erorile identificate de acesta în calculele experţilor fiscali. În plus, Înalta Curte observă că într-o situaţie similară, prin Decizia nr. 332 din 29 octombrie 2004 Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a admis contestaţia formulată de intimată pentru suma totală de 34.424.879.456 ROL, reprezentând dobânzi şi penalităţi aferente debitului cu titlu de contribuţie la asigurările sociale, respectiv majorări de întârziere, dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente debitului cu titlu de contribuţie la fondul de şomaj, existent la data de 12 ianuarie 1999, reţinând în motivare considerentele sentinţei civile nr. 851/2003 a Judecătoriei Pucioasa, irevocabilă, structurate tocmai pe prevederile contractului de vânzare – cumpărare de acţiuni din anul 1999 (art. 6) în sensul „anulării majorărilor şi penalităţilor aferente datoriilor societăţii către bugetul de Stat, bugetul asigurărilor sociale, fondurile speciale ale Ministerului Sănătăţii şi alte fonduri speciale (…)”.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul precedent, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de faţă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti împotriva sentinţei nr. 97 din 2 aprilie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2536/2014. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2542/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
