ICCJ. Decizia nr. 2943/2014. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2943 /2014
Dosar nr. 1466/2/2013
Şedinţa publică de la 20 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC O.T. SRL în contradictoriu cu pârâtul C.N.A. a solicitat anularea ca netemeinică şi nelegală a deciziei din 5 februarie 2013 emisă de pârât, suspendarea sancţiunii până la pronunţarea hotărârii definitive şi irevocabile, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 93 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 504/2002 şi, în subsidiar, în temeiul art. 7 din O.G. nr. 2/2001 coroborat cu art. 94 din Legea nr. 504/2002, înlocuirea sancţiunii contravenţionale a amenzii cu avertisment, cu obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1648 din 22 mai 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei SC O.T. SRL, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta SC O.T. SRL a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că hotărârea pronunţată de prima instanţă este netemeinică şi nelegală, în sensul dat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că s-a nesocotit principiul proporţionalităţii în raportul dintre fapta ilicită şi sancţiunea aplicată. Prin decizia emisă intimatul-pârât a încălcat dispoziţiile art. 90 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 504/2002. Printre condiţiile de validitate ale actelor administrative de autoritate este şi aceea a conformităţii actului administrativ cu scopul legii sau cu interesul public urmărit de lege. Referitor la această condiţie, s-a arătat în practică şi în doctrină că scopul legii (interesul public) este un element ce ţine de legalitate, iar mijloacele pentru atingerea acestui scop sunt aspecte ce ţin de oportunitate. Oportunitatea unui act administrativ nu reprezintă altceva decât adecvarea actului la cerinţele interesului public într-un anumit context, reprezentând finalitatea dreptului de apreciere. Totuşi, în mod constant se atrage atenţia că dreptul de apreciere al administraţiei publice nu este un drept absolut, pentru că, altfel, s-ar converti în abuz de drept. Limitele dreptului de apreciere de care se bucură administraţia publică sunt stabilite chiar de lege, iar depăşirea acestor limite atrage nevalabilitatea actului astfel emis, el devenind nelegal. Oportunitatea dă dreptul autorităţilor administraţiei publice de a alege între două sau mai multe soluţii legal posibile cu ocazia executării şi organizării executării legii.
Potrivit dreptului nostru intern, încălcarea principiului proporţionalităţii între sancţiunile contravenţionale sau disciplinare aplicate şi gravitatea abaterilor administrative comise de particulari reprezintă exclusiv motive de nelegalitate a actelor administrative astfel emise. Optica aceasta este împărtăşită şi la nivel european, în jurisprudenţa C.E.D.O. statuându-se asupra necesităţii existenţei unui just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Ca atare, intimatul-pârât nu putea dispune ab initio sancţiunea amenzii contravenţionale în cuantumul aplicat, în condiţiile în care nu există o repetabilitate propriu-zisă a conduitei ilicite. Tocmai acesta este raţionamentul textului legal invocat, respectiv se sancţionează pretinsele fapte ilicite în mod gradual, intimatul-pârât C.N.A. având posibilitatea, de a aplica amenda contravenţională numai în măsura în care ar fi constatat că se insistă în conduita ilicită sancţionată anterior.
Or, dispunerea de la bun început a amenzii contravenţionale într-un cuantum ridicat constituie o nelegală aplicare a sancţiunii contravenţionale a amenzii şi, în fond, o greşită aplicare a textului legal avut în vedere.
Astfel, este stabilită posibilitatea aplicării de către intimatul-pârât a unei somaţii publice în cazul în care efectele faptei săvârşite sunt minore, iar alin. (4) al acestui articol impune ca sancţiunea să fie individualizată prin raportare la gravitatea faptei şi efectele acesteia.
În cazul de faţă, nu există nicio proporţie respectată, în condiţiile în care pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 128, lit. d) şi lit. f) din Decizia nr. 220/2011, a avut la baza motivaţiei faptul că în perioada 14-20 ianuarie 2013, postul X. ar fi transmis spoturi publicitare în care erau menţionate indicaţii terapeutice referitoare la boli precum cancer sau diabet. Mai mult, intimatul C.N.A. avea obligaţia de a respecta procedura sancţionării prin aplicarea graduală a măsurilor contravenţionale, procedură pe care nu a respectat-o deloc. Recurentul mai consideră că, în ceea ce priveşte cuantumul nejustificat al amenzii contravenţionale, prin raportare la condiţiile concrete expuse de intimatul-pârât se puteau lua alte măsuri, cum ar fi somaţia publică. Mai mult, între sancţiunea dispusă şi gravitatea faptei trebuie să existe un raport de directă proporţionalitate, în conformitate cu art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, care se aplică potrivit art. 94 din Legea nr. 504/2002.
Un alt motiv pentru care se impunea anularea deciziei de sancţionare, respectiv amendarea abuzivă, este acela că anterior emiterii prezentului act administrativ, SC O.T. SRL i-a fost retrasă licenţa audiovizuală prin decizia din 22 ianuarie 2013. Intimatul nu s-a rezumat doar la retragerea licenţei ci a continuat în aceeaşi manieră abuzivă aplicând sancţiuni contravenţionale în cuantumul maxim prevăzut de lege şi după ce postul de televiziune a încetat sa mai emită.
Se mai precizează că la data emiterii actului administrativ contestat, radiodifuzorul nu mai funcţionează, cu toate că la momentul săvârşirii presupuselor fapte, deţinea licenţă audiovizuală.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Prin decizia C.N.A. din 5 februarie 2013, recurentă-reclamantă a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 50.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 128 lit. d) şi lit. f) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.
Potrivit acestor dispoziţiilor este interzisă menţionarea în publicitate sau în teleshopping a unor indicaţii terapeutice referitoare la boli precum: cancer şi alte boli tumorale, diabet şi alte boli metabolice.
În sarcina recurentei-reclamante s-a reţinut faptul că în perioada 14-20 ianuarie 2013 a difuzat mai multe spoturi publicitare pentru produsele „Germaniu Organic GE-132 + Beta Sterolini”, „Oncolinat” şi „GE 132” cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al publicităţii.
Astfel, spotul publicitar pentru suplimentul alimentar „Germaniu Organic GE-132 + Beta Sterolini” a fost difuzat în zilele de 14 ianuarie 2013, la ora 14:57 şi 16 ianuarie 2013, la ora 14:58, iar potrivit informaţiilor afişate pe ecran şi citite pe post, produsul promovat este antioxidant, imunostimulator, oxigenator, detoxifiant şi antitumoral, stimulând oxigenarea şi detoxifierea la nivel celular.
Spotul pentru suplimentul alimentar „Oncolinat” a fost transmis în zilele de 14 ianuarie 2013, la ora 14:58 şi 17 ianuarie 2013, la ora 14:27, iar conform informaţiilor conţinute în spot, acest produs este antioxidant, cu efecte antitumorale recunoscute, radioprotector, hepatoprotector, analgezic, hipotensiv, antialergic, antidepresiv.
Pe ecran au fost prezentate, în prim plan, imagini ale cutiilor pe care se vedea textul: „Pharma Dacica, Oncolinat, Antitumoral, întăreşte sistemul imunitar, Supliment alimentar natural”.
De asemenea, recurenta-reclamantă a difuzat, în două variante, un spot publicitar de promovare a produsului GE 132.
Prima variantă a fost difuzată în zilele de 14 ianuarie 2013, la ora 16:26 şi 17 ianuarie 2013, la ora 15:51, iar cea de a doua variantă a fost transmisă în zilele de 15 ianuarie 2013, la ora 16:09 şi 20 ianuarie 2013, la ora 18:24 şi, în cazul ambelor variante ale spotului, s-au făcut referiri la faptul că produsul GE 132 s-a dovedit a fi un redutabil partener în profilaxia primară a bolilor coronariene, a infecţiilor respiratorii, dar şi a tratamentului cel puţin adjuvant în cazul afecţiunilor cronice precum: hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, boli degenerative, osteoporoză, afecţiuni ale sistemului imunitar, boli autoimune.
În urma dezbaterilor ce au avut loc după analizarea raportului de monitorizare, Consiliul a apreciat că recurenta-reclamantă nu a respectat prevederile art. 128 C. audiovizualului, întrucât în spoturile difuzate au fost menţionate indicaţii terapeutice la boli tumorale sau diabet şi alte boli metabolice, fapt interzis în mod expres de prevederile invocate.
Recurenta-reclamantă invocă nulitatea actului contestat pentru încălcarea dispoziţiilor art. 90 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 504/2002, susţinând că intimatul ar fi trebuit să emită o somaţie publică de intrare în legalitate, în temeiul art. 90 alin. (3) din Legea audiovizualului, în raport de criteriile prevăzute la alin. (4) al aceluiaşi articol din legea invocată.
Înalta Curte constată că actul contestat respectă atât condiţiile de formă cerute pentru validitatea unui act administrativ, cât şi condiţiile de fond ale acestuia, fiind emis în vederea realizării interesului public pe care îl are în vedere dispoziţia legală şi în scopul protejării sănătăţii publicului telespectator.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, recurenta-reclamantă nu a respectat îndatoririle şi responsabilităţile care îi reveneau în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale, prezentând o serie de spoturi publicitare al căror conţinut era expres interzis de lege.
Potrivit art. 91 alin. (2) şi alin. (3) din Legea audiovizualului, înainte de aplicarea unei sancţiuni pecuniare, trebuie să fie emisă o somaţie de intrare în legalitate şi dacă „radiodifuzorul nu se conformează acesteia sau încalcă din nou aceste prevederi”, îi este aplicată sancţiunea mai aspră, de natură pecuniară, respectiv amenda.
Or, anterior aplicării sancţiunii prin decizia contestată, recurenta-reclamantă a mai fost sancţionată cu o somaţie publică de intrare în legalitate şi cu două amenzi pentru încălcarea prevederilor referitoare la respectarea regimului difuzării publicităţii în domeniul audiovizual, reglementări cuprinse în Legea audiovizualului şi în C. audiovizualului, astfel încât această condiţie, edictată de dispoziţiile art. 91 alin. (2) din Legea audiovizualului, a fost pe deplin îndeplinită.
Măsura sancţionării a fost necesară şi corespunzătoare cu scopul legal urmărit de prevederile încălcate, acela de a nu menţiona în conţinutul spoturilor publicitare difuzate, indicaţii terapeutice referitoare la boli tumorale sau diabet şi alte boli metabolice, menţionare interzisă în mod expres de legislaţia audiovizuală.
Art. 128 C. audiovizualului este o normă care nu lasă loc de interpretări ori de atitudini alternative, ea reglementând în mod neechivoc şi imperativ o interdicţie expres prevăzută de lege, interdicţie de care recurenta-reclamantă nu a ţinut cont, aşa cum a concluzionat şi instanţa de fond.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia intimatul putea lua alte măsuri pentru sancţionarea recurentei-reclamante, cum ar fi somaţia publică sau amenda în cuantumul minim de 5.000 RON, mai ales că la data aplicării amenzii, aceasta nu mai emitea, Înalta Curte constată că, acesta nu este un argument întemeiat care să demonstreze că intimatul nu ar fi putut aplica sancţiunea prin decizia contestată, mai ales că însăşi reclamanta recunoaşte că la data săvârşirii presupuselor fapte, aceasta era o societate deţinătoare de licenţă audiovizuală.
Împrejurarea că recurenta-reclamantă a mai fost sancţionată anterior cu o somaţie publică şi două amenzi pentru încălcarea dispoziţiilor privind regimul juridic al publicităţii, atestă faptul că intimatul a ţinut cont de prevederile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, procedând la individualizarea sancţiunii în funcţie de gravitatea faptei şi de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe parcursul unui an.
Înalta Curte apreciază că folosirea unei măsuri coercitive trebuie să fie condiţionată de respectarea principiului proporţionalităţii.
Prin menţinerea amenzii, instanţa de fond a respectat tocmai acest principiu, date fiind circumstanţele legate de gravitatea abaterii, aşa cum au fost evidenţiate mai sus.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ. republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC O.T. SRL prin administrator judiciar A.S. IPURL împotriva sentinţei civile nr. 1648 din 22 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2897/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3048/2014. Contencios. Litigiu privind regimul... → |
|---|
