ICCJ. Decizia nr. 3048/2014. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3048/2014
Dosar nr. 5007/2/2011
Şedinţa publică de la 26 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3441 din 22 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea reclamantului B.E. în contradictoriu cu pârâtul O.R.I. şi a obligat pârâtul să procedeze la acordarea dreptului de şedere permanentă reclamantului pe teritoriul României.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia reclamantul s-a adresat autorităţii pârâte la data de 2 noiembrie 2010 cu o cerere prin care solicita aprobarea stabilirii domiciliului în România, iar prin adresa din 19 aprilie 2011 emisă de către O.R.I., pârâta a răspuns cererii depuse de reclamant, arătând că la data de 14 aprilie 2011 cererea a fost respinsă în temeiul prevederilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, întrucât prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa României.
Aşa cum se menţionează expres în textul de lege, condiţiile cerute trebuiesc îndeplinite cumulativ, în cazul reclamantului, autoritatea pârâtă nereţinând ca nefiind îndeplinite vreuna dintre condiţiile de la lit. a)-lit. e), ci doar neîndeplinirea condiţiei de la lit. f).
Prin urmare, instanţa de contencios administrativ a cercetat dacă, din punct de vedere al motivului invocat în adresa din data de 19 aprilie 2011, există un refuz nejustificat de acordare a dreptului de şedere permanentă.
Curtea a constatat că, din punct de vedere formal, adresa contestată face doar trimitere la prevederile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, fără să arate motivul de fapt, din acest punct de vedere adresa fiind nemotivată, astfel că reclamantul nu a putut cunoaşte care a fost motivul real al respingerii cererii sale.
Analizând actele depuse la Compartimentul Documente Clasificate cu caracter „secret”, Curtea a reţinut că decizia emisă de către pârât este nelegală şi netemeinică, din documentele depuse şi informaţiile existente nerezultând că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa României.
Din analiza actelor depuse la Compartimentul Documente Clasificate cu caracter „secret de serviciu” şi „secret”, instanţa a reţinut că pârâtul nu face nicio dovadă şi nu precizează care sunt motivele pentru care s-a considerat că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa României, simpla afirmaţie că pârâtul prezintă astfel de pericol, fără a se indica fapte şi împrejurări concrete din care să rezulte activităţile în care ar fi implicat reclamantul, nefiind suficientă pentru a se justifica neacordarea dreptului de şedere permanentă pentru acest motiv.
Întrucât din înscrisul depus la data de 31 octombrie 2011 de O.R.I. la Compartimentul Documente Clasificate al instanţei clasificat „secret de serviciu” nu rezultă motivul concret pentru care s-a apreciat că reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa României, prin încheierea în data de 14 februarie 2012, Curtea a dispus efectuarea unei adrese către D.G.I.P.I. pentru a completa relaţiile transmise către M.A.I. prin adresa din 12 ianuarie 2011, cu privire la persoana reclamantului.
La data de 27 martie 2012, M.A.I., D.G.I.P.I. a depus la Compartimentul Documente Clasificate al instanţei un înscris clasificat „secret”.
Prin întâmpinare, se face trimitere la adresa emisă de M.A.I., D.G.I.P.I. din 12 ianuarie 2011 ce a fost administrată ca probă cu păstrarea secretului, în virtutea autorizaţiei O.R.N.I.S., potrivit H.G. nr. 585/2002, însă, a constatat prima instanţă, că nici din această adresă şi nici din adresa din 27 martie 2012 nu rezultă motivul concret pentru care s-a apreciat în acest mod.
Refuzul acordării dreptului de şedere trebuie să fie motivat, această regulă fiind în concordanţă cu art. 12 din Directiva nr. 2008/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene din 16 decembrie 2008, unde la condiţiile de formă se arată că deciziile de returnare se emit în formă scrisă şi conţin motivele de fapt şi de drept, precum şi informaţii privind căile de atac posibile, informaţiile referitoare la motivele de fapt putând fi limitate în cazurile în care legislaţia naţională permite limitarea dreptului de informare, în special pentru protejarea securităţii naţionale, apărării, siguranţei publice şi pentru prevenirea, investigarea, detectarea şi urmărirea penală a infracţiunilor.
Aceste principii vizează şi dreptul de şedere permanentă ca un drept specific migraţiei, ce intră sub incidenţa acestei directive şi este prevăzut de O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor.
Prin urmare, în contextul în care, la data de 30 august 2010, când s-a prelungit dreptul de şedere temporară până la data de 28 septembrie 2011, s-a apreciat că străinul îndeplineşte în continuare condiţiile cu privire la intrarea în România, prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. c), lit. e), lit. f), lit. g) şi lit. h), inclusiv deci condiţia că nu prezintă un pericol pentru apărarea şi siguranţa naţională, ordinea, sănătatea ori morala publică, Curtea a apreciat că nu există niciun motiv în a considera că, la data de 14 aprilie 2011, reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa României.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtul Inspectorul General pentru Imigrări şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, formulând următoarele critici pe care le-au subsumat motivului de recurs de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
- instanţa de fond a considerat în mod greşit că, din moment ce reclamantului i s-a acordat prelungirea temporară a dreptului de şedere pentru perioade de până la un an, nu există nici un motiv în a considera că la data de 14 aprilie 2011 reclamantul prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională. Obţinerea termenului de şedere pe termen lung este condiţionată de îndeplinirea unor cerinţe mult mai stricte decât cele cerute pentru obţinerea dreptului de şedere temporară, iar gradul de pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională se apreciază de organele competente în domeniu, care au la îndemână mai multe măsuri ce pot fi dispuse faţă de un cetăţean străin;
- instanţa de fond a apreciat în mod greşit că autoritatea pârâtă avea obligaţia de a motiva decizia sa de neacordare a dreptului de şedere permanentă, ignorând prevederile art. 85 alin. (5) O.U.G. nr. 194/2002 care prevăd că atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe noţiuni de securitate naţională, în conţinutul hotărârii nu se menţionează datele şi informaţiile care au stat la baza motivării acesteia, precum şi dispoziţiile H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România;
- instanţa de fond a încălcat principiul rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (4) şi alin. (5) C. proc. civ. prin aceea că nu a solicitat documentele cu caracter clasificat de la instituţia indicată în adresa din 27 martie 2012;
- instanţa de fond a dat o interpretare greşită, restrictivă, noţiunii de siguranţă naţională, având ca reper doar prevederile art. 3 din Legea nr. 51/1991, text de lege care enumeră exhaustiv activităţile ce constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României, iar nu şi Constituţia României, sau Legea nr. 554/2004, care operează cu o noţiune mai largă, aceea de „securitate naţională”. Actele care au stat la baza măsurii luate descriu pericolul concret pe care străinul îl reprezintă pentru securitatea naţională.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente.
Critica referitoare la încălcarea principiului rolului activ al judecătorului cu ocazia administrării probelor la instanţa de fond este neîntemeiată, deoarece din încheierea din 14 februarie 2012 Curtea a dispus efectuarea unei adrese către D.G.I.P.I. pentru a completa relaţiile transmise către M.A.I. prin adresa din 12 ianuarie 2011, iar la data de 27 martie 2012 M.A.I., D.G.I.P.I. a depus la Compartimentul Documente Clasificate al instanţei un înscris clasificat „secret”, înscris ce a fost consultat de judecător.
Dacă pârâtul ar fi considerat necesară completarea probatoriului ar fi trebuit să solicite acest lucru , sarcina probei incumbându-i potrivit principiului conform căruia cel ce face propunere în faţa instanţei este dator să o dovedească.
De asemenea, este nefondată critica potrivit căreia instanţa de fond ar fi anulat decizia atacată pentru nemotivare, în cuprinsul hotărârii arătându-se că „informaţiile referitoare la motivele de fapt pot fi limitate în cazurile în care legislaţia naţională permite limitarea dreptului de informare, în special prin protejarea securităţii naţionale, apărării, siguranţei publice şi pentru prevenirea, investigarea, detectarea şi urmărirea penală a infracţiunilor, însă, în condiţiile în care legislaţia naţională permite administrarea unui probatoriu în faţa instanţei, cu păstrarea secretului, iar, în contextul în care pârâta nu a motivat decizia de refuz, şi nu a dovedit în aceste condiţii, motivul neacordării dreptului de şedere permanentă, suntem în prezenţa unui refuz nejustificat”.
În ceea ce priveşte critica referitoare la folosirea greşită sintagmei „siguranţă naţională” în loc de sintagma „securitate naţională” în cuprinsul hotărârii judecătoreşti, aceasta este lipsită de temei legal. Potrivit art. 6 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, străinilor li se permite intrarea pe teritoriul României dacă „(…) h) nu prezintă un pericol pentru apărarea şi siguranţa naţională, ordinea, sănătatea ori morala publică”.
De asemenea, este lipsită de temei legal critica potrivit căreia instanţa de fond ar fi trebuit să atribuie un înţeles diferit noţiunii de siguranţă naţională folosită în cazul acordată dreptului de şedere permanentă, faţă de situaţia prelungirii anuale a dreptului de şedere temporară, O.U.G. nr. 194/2002 nefăcând o astfel de distincţie.
Pentru considerentele menţionate, constând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, instanţa de control judiciar, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate; de asemenea va respinge ca neîntemeiată excepţia tardivităţii recursului declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, invocată de intimatul-reclamant B.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia tardivităţii recursului declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, invocată de intimatul-reclamant B.E., ca neîntemeiată.
Respinge recursurile declarate de Inspectoratul General pentru Imigrări (succesor al fostului Oficiu Român pentru Imigrări) şi de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 3441 din 22 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2943/2014. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 311/2014. Contencios → |
|---|
