ICCJ. Decizia nr. 3233/2014. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3233/2014
Dosar nr. 575/42/2012*
Şedinţa publică de la 12 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea adresată Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.A. a solicitat anularea Hotărârii Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor nr. 27/CJ207/2012, a Deciziei de imputare din 24 august 2011 emisă de comandantul UM P., prin care s-a stabilit că suma de 6.019 lei a fost încasată necuvenit.
Pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 426 din 22 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a motiva această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin decizia de impunere din 24 august 2011 emisă de Unitatea Militară P., în temeiul dispoziţiilor art. 25 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor şi salariaţilor civili din Ministerul Apărării Naţionale, a fost angajată răspunderea materială a reclamantei S.A., având funcţia de economist, economist specialist I A şi contabil şef, până la data de 29 iulie 2011, pentru suma de 6.019 lei, salariu de merit acordat reclamantei după data de 1 martie 2010, reţinându-se că a calculat şi a încasat necuvenit această sumă, încălcând prevederile art. 5 alin. (4) din O.U.G. nr. 1/2010.
Prin Hotărârea nr. A2524 din 17 octombrie 2011, comandantul UM x a respins contestaţia reclamantei împotriva acestei decizii, iar plângerea formulată împotriva acestei hotărâri a fost respinsă prin decizia administrativ-jurisdicţională din data de 21 martie 2012 de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, iar ulterior reclamanta a formulat prezenta acţiune, contestând legalitatea şi temeinicia deciziei de imputare.
Instanţa de fond a constatat că reclamanta a invocat nerespectarea de pârâtă a dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, potrivit cărora obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept, a contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate, se poate face numai în cazurile în care paguba a fost constatată în cel mult un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori de când au beneficiat de serviciile nedatorate. În cazul constatării pagubei după un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori a beneficierii de serviciile nedatorate, dar nu mai târziu de 3 ani de la această dată, răspunderea materială se va stabili în sarcina celor din vina cărora s-a produs paguba.
Sub acest aspect instanţa a reţinut că, în speţă, prejudiciul produs UM x a fost stabilit în urma cercetării administrative dispuse de comandantul unităţii, prin procesul-verbal de cercetare administrativă din 29 iulie 2011. Raportat la sumele considerate ca încasate necuvenit - salariul de merit în perioada 1 martie 2010 - 30 iunie 2011, reiese că numai pentru salariul de merit acordat în perioada 1 martie 2010 - 29 iulie 2010 termenul de 1 an s-a împlinit, nu şi pentru restul sumelor.
Cu toate acestea, s-a reţinut ca întemeiată apărarea reclamantei referitoare la prescrierea dreptului de a obţine restituirea sumelor, întrucât pentru o parte din sume nu se împlinise termenul de 1 an, după cum s-a arătat mai sus, iar pentru salariul de merit acordat în perioada 1 martie 2010 - 29 iulie 2010 curge termenul de 3 ani reglementat de art. 24 alin. (2) mai sus menţionat, reclamanta deţinând în acea perioadă funcţia de contabil şef al unităţii, fiind persoana desemnată cu viză de control financiar preventiv, aspect necontestat de reclamantă.
Or, în această calitate, cât timp reclamanta avea în obligaţiile de serviciu verificarea modului de calcul al salariilor, în vederea prevenirii pagubelor din fondurile publice gestionate, este angajată răspunderea sa pentru calculul corect al sumelor constând în drepturi salariale de către personalul cu funcţii de execuţie din subordinea sa, fiind vorba de o culpă în supraveghere, îndrumare şi control de care a dat dovadă reclamanta cu ocazia exercitării atribuţiilor sale de conducere; atribuţiile de conducere se reflectă şi în modul de salarizare, reclamantei fiindu-i acordată, în acest sens, indemnizaţie de conducere în cuantum de 40% din salariul de bază şi spor pentru complexitatea muncii în cuantum de 25%. Certificarea prin semnătură a salariilor stabilite de compartimentul personal, la care se referă în cererea sa reclamanta, presupune tocmai verificarea lor şi asumarea răspunderii pentru eventualele erori şi pagube cauzate printr-un calcul eronat.
Pentru aceleaşi considerente au fost înlăturate susţinerile reclamantei privind înscrierea greşită a salariului acesteia în cartea de muncă, respectiv neincluderea sporului de confidenţialitate în salariul de încadrare, a creşterii de 15% acordate personalului bugetar şi a reîncadrării eronate raportat la prevederile Legilor nr. 330/2009 şi nr. 284/2010.
Se observă, totodată că raportul înaintat comandantului unităţii la data de 22 iulie 2011 este ulterior începerii activităţii de cercetare administrativă pentru stabilirea pagubelor - 6 iulie 2011 şi implicit a stabilirii şi acordării salariilor necuvenite, situaţie din care rezultă că reclamanta nu şi-a executat sarcinile de control financiar preventiv.
Pe de altă parte, în cauză reclamanta nu a administrat probe din care să reiasă un alt cuantum al salariului ce i se cuvenea în perioada indicată, deşi sub acest aspect îi revenea sarcina probei.
S-a mai reţinut că reclamanta nu a dovedit existenţa vreunei discriminări cu ocazia aplicării dispoziţiilor Legii nr. 330/2009, necontestând modul de încadrare, raportat la dispoziţiile art. 30 din această lege, până la emiterea deciziei de imputare, ceea ce implică - până la acest moment - considerarea unei corecte încadrări şi salarizări efectuate de pârâtă. Totodată, statutul cadrelor militare este diferit de cel al personalului civil, reglementările legale incidente fiind diferite, din punctul de vedere al atribuţiilor şi privaţiunilor care decurg din aceste statute. De asemenea, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din O.U.G. nr. 1/2010, deoarece drepturile salariale ale reclamantei determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 şi cu ordonanţa de urgenţă nu erau mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcţia respectivă pentru luna decembrie 2009, astfel după cum reiese din cartea de muncă şi baza de calcul depuse la dosar.
Reclamanta a mai invocat nelegalitatea actelor administrative în litigiu motivat de faptul că la data emiterii hotărârii, O.U.G. nr. 1/2010 a fost respinsă prin Legea nr. 30 din 16 martie 2012, iar procesul de cercetare administrativă, decizia de imputare şi hotărârea asupra contestaţiei au la bază prevederile art. 5 din O.G. nr. 1/2010, care a fost abrogată de Legea nr. 284/2010.
Sub acest aspect, instanţa de fond a arătat că sumele din perioada 1 martie 2010 - 1 ianuarie 2011 pentru care a fost emisă decizia de imputare au fost acordate în timp ce era în vigoare O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, ulterior O.U.G. nr. 1/2010 fiind abrogată de Legea nr. 284/2010, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, începând cu luna ianuarie 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi păstrează salariul, solda sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare brut/brută avute la această dată, fără a fi afectate de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009 prevăzute la art. 10 din Legea nr. 329/2009. Conform alin. (4), salariile de merit stabilite în anul 2009 pe o perioadă care se întinde şi în anul 2010 se introduc în salariul de bază până la expirarea perioadei pentru care au fost acordate. După această perioadă, se recalculează în mod corespunzător salariul de bază şi celelalte sporuri calculate la acesta. Începând cu anul 2010, acest drept nu se mai stabileşte.
Curtea a mai reţinut că ulterior, conform dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 284/2010, sistemul de salarizare cuprinde salariile de bază, soldele/salariile de funcţie şi indemnizaţiile lunare de încadrare, sporurile, premiile, stimulentele şi alte drepturi în bani şi în natură, corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar. În anexa VII, Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice face distincţie între soldele de care beneficiază personalul militar şi salariul lunar acordat personalului civil din cadrul instituţiilor publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, pentru personalul civil nefiind prevăzută posibilitatea acordării salariilor de merit.
În aceste condiţii, potrivit principiului de drept tempus regit actum, la aprecierea legalităţii salariului reclamantei trebuie avute în vedere dispoziţiile legale în vigoare la data plăţii acestuia.
Prin urmare, s-a apreciat de către instanţa de fond că abrogarea O.U.G. nr. 1/2010 nu influenţează legalitatea sau nelegalitatea salariilor acordate până la abrogare în temeiul ordonanţei, fiind vorba de raporturi juridice născute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010 şi cărora le sunt aplicabile exclusiv actele normative în vigoare la naşterea lor, astfel că susţinerea reclamantei privind acest aspect nu este întemeiată.
Raportat la reglementările legale în vigoare în perioada 1 martie 2010 - 30 iunie 2011 - data plăţii salariului de merit către reclamantă, s-a constatat că decizia de imputare este legală şi temeinică, iar respingerea contestaţiilor ulterioare este justificată.
Totodată, s-a considerat că chiar dacă în fişa de lichidare nu exista stabilită nici o obligaţie în sarcina reclamantei, acest fapt nu are relevanţă, acest act neputând împiedica recuperarea sumelor constatate a fi fost primite necuvenit, constatare ulterioară emiterii fişei, reglementările legale incidente neinstituind o condiţionare sub acest aspect.
Aspectele invocate de reclamantă privind neindicarea organelor abilitate să soluţioneze contestaţia împotriva hotărârii Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi a termenului de contestare au fost considerate neîntemeiate deoarece reclamanta nu invocă o vătămare care i-ar fi fost cauzată în acest mod, în speţă neexistând, de altfel, o vătămare, cât timp reclamanta a formulat prezenta cerere de chemare în judecată.
De asemenea, susţinerile reclamantei referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 31 pct. 4 din O.G. nr. 121/1998 s-a considerat că privesc aspecte ulterioare emiterii actelor administrative contestate pe calea contenciosului administrativ şi în consecinţă, sunt nerelevante, neputând duce la anularea deciziei de imputare şi a hotărârilor prin care au fost soluţionate contestaţiile împotriva deciziei.
În ceea ce priveşte modul de punere în executare a deciziei de imputare şi contestarea actelor efectuate în procedura de executare silită, instanţa de fond a constatat că legalitatea actelor procesuale respective intră în competenţa de soluţionare a instanţei de executare, în urma sesizării formulate de partea interesată, nefiind de competenţa instanţei de contencios administrativ.
De altfel, la termenul din data de 13 noiembrie 2012 reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând numai anularea hotărârii Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor, privind decizia de imputare, pentru suma de 6.019 lei, stabilită în urma cercetării administrative.
Completarea temeiurilor de fapt şi de drept pentru anularea actelor administrative, completare făcută pe calea concluziilor scrise depuse la data de 21 noiembrie 2012, precum şi completarea cu cererea de anulare a titlurilor executorii emise pentru sumele de 6.019 lei şi 1.645 lei, formulate prin cererea scrisă depusă după închiderea dezbaterilor la data de 22 noiembrie 2012 s-a apreciat că nu pot fi analizate de instanţă, cât timp nu au fost supuse dezbaterii contradictorii a părţilor, constituind, în fapt, o modificare a acţiunii cu nerespectarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.; pentru aceleaşi motive nu au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei nici înscrisurile noi depuse după închiderea dezbaterilor pe fondul cauzei.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.A., fără a indica vreun motiv de recurs din cele prevăzute la art. 304 C. proc. civ.
Recurenta susţine că hotărârea este nelegală pentru că:
- instanţa a interpretat şi susţinut greşit faptul că suma de 6.019 lei pentru care a fost emisă Decizia de imputare nr. 2062/2011 cuprinde perioada 1 martie 2010 - 1 ianuarie 2011, pentru că perioada luată în calcul este 1 martie 2010 - 30 iunie 2011, iar începând cu 1 ianuarie 2011 era în vigoare Legea nr. 284/2010, iar actele contestate au fost emise în baza unor acte normative abrogate;
- suma avansată este eronată, baza de calcul este greşită, întrucât salariile luate în calcul sunt greşite, iar salariile corecte sunt cele înscrise în carnetul de muncă. Dacă ar fi fost luate în calcul salariile stabilite conform O.G. nr. 10/2008, atunci pentru perioada 1 martie 2010 - 31 decembrie 2010 suma încasată necuvenit ar fi de doar 2.785 lei;
- instanţa a reţinut greşit faptul că o persoană desemnată să acorde viza de control financiar preventiv, în cazul unei eventuale greşeli dintr-un document pe care l-a vizat, este singura responsabilă întrucât în art. 3 pct. 3.6 din OMFP nr. 522 din 13 mai 2003 se prevede "Conducătorii compartimentelor de specialitate răspund pentru realitatea, regularitatea şi legalitatea datelor din documentele justificative pe care le-au certificat şi avizat. Obţinerea vizei de control financiar preventiv propriu, pentru documente şi date care se dovedesc ulterior inexacte sau ilegale, nu exonerează de răspundere şefii compartimentelor de specialitate sau alte persoane competente din cadrul acestora";
- este discriminatorie afirmaţia făcută de comandantul UM x referitoare la salarizarea unui salariat civil faţă de personalul militar;
- prejudiciile la care a făcut referire sunt cele în urma titlurilor executorii emise de Administraţia Finanţelor Publice şi s-a solicitat suspendarea sau anularea lor până la o hotărâre definitivă în urma contestării deoarece i-au fost blocate accesul la conturi şi carduri.
UM x la data de 1 ianuarie 2010 şi 1 ianuarie 2011 trebuia să facă reîncadrarea personalului conform legilor în vigoare, reîncadrarea s-a făcut, dar a fost anulată şi nu s-a întocmit un act adiţional la contractul de muncă, act ce ar fi putut fi contestat dacă era greşit.
S-a solicitat admiterea recursului, să se constate că hotărârea atacată este nelegală, să se anuleze suma de 6.019 lei ca ilegală şi incorectă şi să se anuleze titlurile executorii în sumă de 6.019 lei şi 1.645 lei.
Ulterior, recurenta a depus precizări şi a solicitat să se constate că pentru suma de 5.384 lei s-a împlinit termenul de prescripţie, fiind calculată pentru perioada 1 martie 2010 - 31 decembrie 2010.
4. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a fost investită cu soluţionarea acţiunii în anulare a Hotărârii Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul M.Ap.N. şi a deciziei de imputare prin care s-a stabilit obligaţia de restituire de către reclamantă a sumei de 6.019 lei, încasată necuvenit.
Referitor la criticile din recurs, se constată că acestea sunt nefondate.
Într-adevăr, în considerentele sentinţei s-a reţinut că perioada pentru care a fost emisă decizia de imputare ar fi 1 martie 2010 - 1 ianuarie 2011, dar aceasta este o simplă eroare materială pentru că perioada stabilită în actele contestate este 1 martie 2010 - 30 iunie 2011, dar această eroare nu atrage nulitatea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
Recurenta susţine că suma stabilită este eronată pentru că baza de calcul este greşită, respectiv salariile luate în calcul şi că suma considerată necuvenită ar fi pentru perioada 1 martie 2010 - 31 decembrie 2010, de doar 2.785 lei, dar nu a depus nicio probă în acest sens. De altfel, chiar instanţa de fond a arătat că reclamanta nu a administrat nici cu ocazia soluţionării cauzei în fond probe din care să rezulte un alt cuantum al salariului ce i s-ar fi cuvenit.
Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei potrivit cărora actele normative în baza cărora au fost emise actele contestate au fost abrogate.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, în speţă este pe deplin aplicabil principiul tempus regit actum, iar legalitatea unui act administrativ se cercetează în raport de dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii acestuia, chiar dacă acestea au fost ulterior abrogate.
Chiar dacă O.U.G. nr. 1/2010 a fost abrogată, în perioada când această ordonanţă a fost în vigoare, ea a produs efecte, iar dacă reclamantei i-au fost acordate necuvenit drepturile salariale cu nerespectarea prevederilor legale, abrogarea acelor prevederi nu duce la nelegalitatea actelor prin care se impută sume acordate necuvenit.
Sentinţa instanţei de fond nu este nelegală nici pentru că s-a reţinut că persoana desemnată să acorde viza de control financiar preventiv este responsabilă în cazul unei greşeli dintr-un document pe care l-a vizat, pentru că acestea au fost subliniate în condiţiile în care reclamanta a invocat prescripţia dreptului de a obţine restituirea sumelor, dar instanţa de fond nu a susţinut că ar fi singura responsabilă, aşa cum s-a arătat în motivele de recurs.
Referitor la afirmaţia comandantului UM 01532 care ar fi discriminatorie, aceasta nu atrage nelegalitatea sentinţei, iar în motivele de recurs trebuie să se aducă critici hotărârii instanţei de fond şi nu afirmaţiilor făcute de vreuna dintre părţi.
Faţă de susţinerea instanţei de fond referitoare la inexistenţa vreunei discriminări pentru că statutul cadrelor militare este diferit de cel al personalului civil, recurenta nu a formulat nicio critică în cadrul motivelor de recurs.
În privinţa titlurilor executorii emise de A.F.P., instanţa de fond nu a analizat aceste aspecte, pe de o parte, pentru că a apreciat că legalitatea acestora poate fi cenzurată numai de către instanţa de executare, nefiind de competenţa instanţei de contencios administrativ şi, pe de altă parte, completarea cererii cu anularea titlurilor executorii s-a făcut după închiderea dezbaterilor.
În aceste condiţii, pentru că instanţa de fond nu a analizat legalitatea acestor titluri executorii, nu pot fi analizate nici criticile din recurs ce le vizează pe acestea.
Nu constituie motiv de nelegalitate a hotărârii instanţei de fond nici faptul că nu s-ar fi încheiat un act adiţional la contractul de muncă prin care să i se facă cunoscut salariul, iar acest fapt nu poate duce nici la nelegalitatea actelor contestate în prezenta cauză şi care au ca obiect imputarea unei sume pentru că a încasat necuvenit salariul de merit pentru perioada 1 martie 2010 - 30 iunie 2011.
În precizările ulterioare la motivele de recurs, depuse la 10 februarie 2014, recurenta a făcut referire şi la împlinirea termenului de prescripţie pentru suma de 5.384 lei calculată pentru perioada 1 martie 2010 - 31 decembrie 2010, ca motiv de nelegalitate a actului administrativ contestat în primă instanţă, dar această chestiune nu mai poate fi analizată de către instanţa de recurs, având în vedere că a fost invocată cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, termen în care trebuia motivat recursul împotriva hotărârii instanţei de fond, aşa cum prevede art. 303 alin. (1) C. proc. civ., iar acesta nu este un motiv de ordine publică, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat, hotărârea instanţei de fond fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.A. împotriva Sentinţei nr. 426 din 22 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3230/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3435/2014. Contencios. Anulare act emis de... → |
|---|
