ICCJ. Decizia nr. 3513/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3513/2014
Dosar nr. 4059/2/2012
Şedinţa publică de la 30 septembrie 2014
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 5564 din 5 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul C.F. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Finanţelor Publice Sector 2, a anulat Decizia nr. 461 din 29 noiembrie 2011 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Decizia de impunere nr. 726914 din 31 ianuarie 2011 emisă de pârâta A.F.P. Sector 2 Bucureşti şi Raportul de inspecţie fiscală nr. 726913 din 31 ianuarie 2011 încheiat de A.F.P. Sector 2 Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În perioadele 2 noiembrie 2010 - 30 noiembrie 2010 şi 20 ianuarie 2011 - 31 ianuarie 2011, o echipă de inspecţie fiscală a Administraţiei Finanţelor Publice Sector 2 a verificat modul de calcul şi declarare a taxei pe valoarea adăugată datorată bugetului consolidat de către reclamant în perioada noiembrie 2006 - iulie 2010.
Inspectorii au stabilit că pentru veniturile realizate în perioada amintită mai sus, reclamantul avea obligaţia de înregistrare şi plată a TVA, rezultând din cesiunea de drepturi de autor, considerată de prevederile fiscale, ca fiind prestare de servicii.
Din analiza contractelor reiese că acestea au fost încheiate sub denumirea "contracte de comandă", respectiv pentru realizarea unor lucrări de artă monumentală în serviciul instituţiilor publice care au solicitat crearea acestor opere, şi anume, "S.", "M.", "S.n.S.r.", lucrări de interes general ce aparţin beneficiarilor Ministerul Culturii şi cultelor şi Administraţia Monumentelor şi a Patrimoniului Turistic, cu scopul de a fi puse la dispoziţia publicului larg pentru educaţie culturală şi istorică.
În data de 28 februarie 2011, ulterior comunicării raportului de inspecţie fiscală din 31 ianuarie 2011 şi a deciziei de impunere din 31 ianuarie 2011, reclamantul a formulat contestaţie împotriva acestor acte administrative fiscale, în conformitate cu prevederile art. 205 C. proc. fisc., contestaţie prin care a învederat organelor fiscale că, potrivit art. 141 alin. (1) lit. k) şi m) din C. fisc., veniturile încasate ca urmare a activităţii cultural artistice efectuate pentru instituţii publice şi în interes general, sunt scutite de la plata TVA, astfel cum a fost asigurat de altfel, chiar de către Ministerul Culturii şi Cultelor şi Administraţia Monumentelor şi a Patrimoniului Turistic la data încheierii contractelor de comandă cu aceste instituţii.
Lucrările de artă au fost efectuate la comanda expresă a beneficiarilor, aceştia fiind finanţatorii exclusivi ai operelor din fonduri bugetare, iar sumele încasate nu au reprezentat venituri nete, ci brute, astfel cum reiese şi din cuprinsul contractelor amintite, aceste lucrări realizându-se pe etape, în funcţie de fiecare activitate în parte (realizare machetă, turnare în bronz, amenajare şi amplasare a monumentului) şi de costurile materiilor prime, al materialelor şi a tuturor celorlalte bunuri şi servicii necesare realizării comenzii.
Prin Decizia nr. 461 din 29 noiembrie 2011, pârâta ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a soluţionat contestaţia înregistrată sub nr. x/2011, întemeiată pe dispoziţiile art. 205 C. proc. fisc., respingând ca neîntemeiată contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere din 31 ianuarie 2011 pentru suma totală de 8.990.760 lei, reprezentând taxă pe valoare adăugată în sumă de 4.806.982 lei şi accesorii în sumă de 4.183.778 lei aferente acesteia, fără a se pronunţa şi asupra legalităţii raportului de inspecţie fiscală, astfel cum se solicitase prin contestaţia formulată.
Pentru a se pronunţa astfel, pârâta a reţinut că reclamantul a desfăşurat activităţi economice supuse taxei pe valoarea adăugată, respectiv, efectuarea unor lucrări de artă monumentală şi cesiunea drepturilor de autor asupra acestora către Ministerul Culturii şi Cultelor şi Administraţia Monumentelor şi a Patrimoniului Turistic, dobândind astfel calitatea de persoană impozabilă, fără a solicita înregistrarea ca plătitor de TVA după depăşirea plafonului de venituri realizate din operaţiuni impozabile în decursul unui an calendaristic, înlăturând apărările şi argumentele învederate prin contestaţia formulată.
Coroborând prevederile C. fisc. în vigoare la data emiterii actelor administrative atacate, respectiv anul 2011, (art. 126, art. 127 şi art. 152) rezultă că, pentru a fi purtătoare de TVA, o operaţiune trebuie să fie o vânzare de bunuri sau o prestare de servicii, care are caracter economic şi de continuitate şi care este efectuată de către o persoană impozabilă. Cesiunea de drepturi de autor nu poate fi o vânzare de mărfuri şi nici nu poate reprezenta o activitate de prestări servicii, fiind în realitate o operaţiune distinctă de acestea.
Prin cesiunea de drepturi de autor se conferă beneficiarului exclusivitatea exploatării operei de creaţie intelectuală, iar autorul îşi asumă obligaţia de a nu face acte sau fapte de natură a tulbura exploatarea operei de către cesionar, în schimbul acestei abţineri, autorul primeşte un preţ, însă fără a se transfera cesionarului drepturile nepatrimoniale, respectiv paternitatea operei, ci doar drepturile patrimoniale asupra acesteia.
Aşadar, cesiunea de drepturi de autor, nu se poate asimila cu vânzarea de bunuri, deoarece drepturile de proprietate intelectuală nu sunt bunuri corporale, ci valori incorporale.
Totodată, cesiunea de drepturi de autor nu poate fi asimilată nici cu prestările de servicii, întrucât nu presupune o activitate în favoarea beneficiarului, această soluţie fiind de altfel prezentată şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Prin hotărârea C-533/07 Falco Privatstiftung, Thomas Rabitsch împotriva Gisela Weller-Lindhorst a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, s-a statuat în mod expres că cesiunea de drepturi de proprietate intelectuală nu este o prestare de servicii în sensul Regulamentului nr. 44/2001 cu privire la competenţa de soluţionare a litigiilor în dreptul Uniunii Europene.
Astfel cum a reţinut şi Curtea, cu toate că art. 50 din Tratat, privind libera circulaţie a serviciilor şi Directiva cu privire la TVA din 2006 fac referire la cesiunea de drepturi de autor ca fiind inclusă în categoria largă a prestărilor de servicii, Curtea a interpretat actele de drept comunitar european în sensul că, includerea cesiunii drepturilor de autor în categoria prestărilor de servicii s-a făcut doar cu scopul de a permite persoanelor implicate în astfel de operaţiuni să beneficieze de liberalităţile stabilite de Tratat, însă operaţiunea, fiind în realitate, esenţial diferită de prestările de servicii privite din perspectiva Regulamentului nr. 44/2001.
Mai mult decât atât, astfel cum în mod corect s-a statuat de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Directiva relativă la TVA, noţiunea de prestări servicii este o definiţie negativă, care prin natura sa este în mod necesar largă, întrucât aceasta este definită drept o operaţiune care nu constituie o livrare de bunuri, în această directivă se menţionează, ca operaţiuni purtătoare de TVA doar vânzările de bunuri şi prestările de servicii, dar condiţiile în care se aplică în mod efectiv TVA sunt caracterul economic şi de continuitate al operaţiunii şi efectuarea acesteia de către o persoană impozabilă.
Din acest punct de vedere, textul din Codul fiscal, conform căruia cesiunea de drepturi de autor este calificată drept prestare de servicii apare ca fiind o implementare incorectă a Directivei, ceea ce dă naştere aplicării directe a acesteia în dreptul intern.
Totodată, Curtea are competenţa de a da o interpretare oficială şi obligatorie a dreptului Uniunii Europene, ceea ce presupune că interpretarea dată de aceasta în Hotărârea C-533/07 Falco Privatstiftung, Thomas Rabitsch împotriva Gisela Weller-Lindhorst din 23 aprilie 2009, citată mai sus, potrivit căreia, cesiunea de drepturi de autor nu este o prestare de servicii, este obligatorie pentru instanţele şi autorităţile naţionale. Mai mult decât atât, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, dreptul comunitar european are prioritate la aplicare faţă de dispoziţiile interne, aşa încât, instanţa română este obligată să lase neaplicat textul din C. fisc. ce consideră cesiunea de drepturi de autor drept o prestare de servicii.
Operaţiunile ce pot fi supuse TVA au un caracter economic şi de continuitate, iar dacă unei operaţiuni, în speţă, cesiunea de drepturi de autor, îi lipseşte regularitatea specifică unei afaceri şi riscul ce şi-l asumă cel ce prestează o astfel de activitate, activitatea respectivă trebuie exclusă din sfera de aplicare a prevederilor privind TVA. Autorul care cedează creaţia artistică nu desfăşoară prin această cesiune o activitate economică, întrucât activitatea în sine este reprezentată de creaţia intelectuală, iar nu cesiunea, şi chiar în măsura în care se încasează periodic o sumă de bani din cesiunea drepturilor de autor, nu se poate afirma că prin aceasta se desfăşoară o activitate continuă, întrucât autorul îşi asumă obligaţia de a nu împiedica exploatarea şi valorificarea de către cesionar a operei.
Aplicarea de TVA unor contracte de cesiune de drepturi de autor, precum şi aplicarea retroactivă a TVA cu impunerea de penalităţi, contravine jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În cauza Silver contra Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu este lege în sensul Convenţiei (aşadar, se înlătură de la aplicare, potrivit art. 20 din Constituţia României), legea care nu permite cetăţeanului să îşi ordoneze comportamentul în aşa fel încât să respecte legea. De asemenea, nu se respectă condiţiile încrederii în actul normativ respectiv şi ale predictibilităţii aplicării sale de către autorităţile care schimbă intempestiv modul în care interpretează şi aplică legea, mai cu seamă cea din domeniul fiscal.
2. Cererile de recursÎmpotriva Sentinţei civile nr. 5564 din 5 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs, în termen legal, pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Finanţelor Publice Sector 2, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Finanţelor Publice Sector 2, s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Recurenta-pârâtă a reluat explicaţiile şi argumentele formulate în faţa instanţei de fond, arătând, în esenţă, că activitatea desfăşurată de către reclamant, respectiv cesiunea drepturilor de autor către Ministerul Culturii şi Cultelor şi Administraţia Monumentelor şi a Patrimoniului Turistic asupra operelor de artă monumentală realizate, reprezintă o prestare de servicii efectuată cu plată, conform prevederilor art. 127 alin. (1) şi (2) şi art. 129 alin. (1) şi (3) din C. fisc., în forma aplicabilă în perioada verificată.
În susţinerea cererii de recurs, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, pentru următoarele argumente:
Intimatul îndeplineşte toate cerinţele prevăzute de art. 126 din C. fisc. pentru a fi considerată persoană impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată.
Conform prevederilor legale în vigoare în perioada supusă inspecţiei fiscale (1 octombrie 2006 - 31 iulie 2010), cesiunea drepturilor de autor reprezintă o prestare de servicii şi în consecinţă, activitatea desfăşurată de intimat reprezintă o prestare de servicii efectuată cu plată, astfel că intimatul, desfăşurând activităţi economice în sensul taxei pe valoarea adăugată, în speţă, activităţile prestatorilor de servicii, a dobândit calitatea de persoană impozabilă.
Instanţa de fond a apreciat greşit aplicabilitatea Hotărârii C-533/07 Falco Privatstiftung, Thomas Rabitsch împotriva Gisela Weller Lindhorst.
La emiterea Deciziei nr. 461 din 29 noiembrie 2011 au fost avute în vedere dispoziţiile legale aplicabile în perioada supusă verificării şi care stipulează în mod expres faptul că cesiunea drepturilor de autor reprezintă o prestare de servicii.
Mai mult, începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, Directiva a 6-a cu privire la TVA a fost transpusă în dreptul intern, astfel încât, nu poate fi invocat art. 148 alin. (2) din Constituţia României, nefiind vorba de norme de drept diferite, dintre care să primeze dreptul comunitar, ci de aceeaşi normă europeană care a fost încorporată în dreptul naţional.
În ceea ce priveşte obligativitatea înregistrării ca plătitor de TVA, în cauză sunt incidente prevederile art. 152 şi art. 153 alin. (1) - (3) din C. fisc., precum şi pct. 56 din H.G. nr. 44/2004.
În condiţiile în care contribuabilul nu şi-a respectat obligaţiile ce-i reveneau cu privire la înregistrarea ca plătitor de TVA, organele fiscale, înainte de înregistrare vor solicita TVA pentru perioada anterioară în care contribuabilul ar fi trebuit să o colecteze, pentru perioada cuprinsă între data la care avea obligaţia să se înregistreze ca plătitor de TVA şi data constatării abaterii.
Recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
În critica formulată potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pârâta a solicitat casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe, motivat de nelegala citare a pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti la judecata în fond a pricinii, fapt de natură a-i produce o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură viciat.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că nu este emitentul niciunuia dintre actele administrative contestate de reclamant.
S-a mai învederat că Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti administrează doar persoanele juridice contribuabili mijlocii, cu domiciliul fiscal în municipiul Bucureşti, conform Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 2731/2010, iar reclamantul fiind persoană fizică, este contribuabil mic aflat în administrarea Administraţiei Financiare Sector 3, unde îşi are sediul fiscal.
3. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de recurs formulate şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Primul motiv de recurs invocat de către pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este nefondat.
Din actele dosarului se constată că pe parcursul soluţionării cauzei în primă instanţă, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a fost legal citată la sediul acestei instituţii, situat în str. Dimitrie Gerota nr. 13, sector 2, Bucureşti, conform dovezilor de îndeplinire a procedurii de citare, aflate la dosarul instanţei de fond.
Prin urmare, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a fost legal citată la termenele de judecată acordate în cauză şi a avut posibilitatea de a cunoaşte pretenţiile formulate de reclamant şi de a-şi pregăti apărarea în mod corespunzător, fiind asigurate garanţiile dreptului la un proces echitabil.
Înalta Curte constată că este fondat motivul de recurs formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana căreia îi incumbă obligaţia corelativă dreptului dedus judecăţii.
În cauză, actele administrative fiscale a căror anulare se solicită, sunt întocmite de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, emitent al deciziei de soluţionare a contestaţiei şi de către Administraţia Finanţelor Publice Sector 2, emitent al raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere.
Din această perspectivă, reţinând că reclamantul nu a justificat calitatea procesuală pasivă a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Înalta Curte va admite excepţia analizată şi va respinge acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Criticile formulate pe fondul pricinii de către pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Finanţelor Publice Sector 2, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt întemeiate, constatându-se că instanţa de fond a aplicat în mod greşit legislaţia referitoare la operaţiunile purtătoare de TVA, în raport cu elementele de fapt ale cauzei, care nu au fost supuse unei analize coroborate faţă de întregul material probator administrat de părţi.
Astfel, prin raportul de inspecţie fiscală din 31 ianuarie 2011 şi decizia de impunere din 31 ianuarie 2011 emise de Administraţia Finanţelor Publice Sector 2 Bucureşti, s-a stabilit în sarcina reclamantului TVA de plată în cuantum de 4.806.982 lei, pentru operaţiunile desfăşurate în perioada 2006 - 2010, întrucât acesta a depăşit plafonul legal de scutire de 200.000 lei, fără a se înregistra şi a plăti TVA aferentă acestor tranzacţii.
Organele de inspecţie fiscală au constatat că în perioada 1 octombrie 2006 - 31 iulie 2010, persoana fizică C.F. a realizat venituri din efectuarea unor lucrări de artă monumentală şi cedarea drepturilor de autor şi drepturilor conexe, în baza unor contracte încheiate cu Ministerul Culturii şi Cultelor şi cu Administraţia Monumentelor şi a Patrimoniului Turistic.
Conform contractelor menţionate, beneficiarul comandă şi autorul se obligă să execute lucrările de artă care intră în proprietatea beneficiarului împreună cu drepturile de autor şi drepturile conexe, în urma acestora reclamantul realizând, în perioada 2006 - 2010, venituri brute în sumă totală de 26.657.049 lei.
Organele fiscale au constatat că reclamantul este persoană impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, precum şi faptul că activitatea desfăşurată de acesta intră în sfera de aplicare a TVA, nefiind o operaţiune scutită de plata respectivei taxe, conform dispoziţiilor art. 141 alin. (1) şi alin. (2) din C. fisc.
Prin Decizia nr. 461 din 29 noiembrie 2011 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, s-a respins contestaţia administrativă formulată de reclamant, ca neîntemeiată, soluţie pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind legală şi temeinică.
În legislaţia fiscală naţională, operaţiunile care intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată sunt prevăzute de art. 126 alin. (1) din C. fisc.
Potrivit art. 126 alin. (1) din C. fisc., în forma aplicabilă în perioada verificată, în sfera de aplicare a TVA se cuprind livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate cu plată pe teritoriul României, în condiţiile în care sunt realizate de o persoana impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1) C. fisc., iar livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor rezultă din una dintre activităţile economice prevăzute de art. 127 alin. (2) C. fisc.
În mod greşit, instanţa de fond a reţinut că cesiunea de drepturi de autor nu poate fi asimilată cu vânzarea de bunuri şi nici cu prestările de servicii.
Astfel, conform art. 129 alin. (1) şi alin. (3) lit. b) din C. fisc., forma în vigoare în perioada 26 august 2006 - 31 decembrie 2006, "(1) Se consideră prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri. (3) Prestările de servicii cuprind operaţiuni cum sunt: b) transferul şi/sau transmiterea folosinţei drepturilor de autor, brevetelor, licenţelor, mărcilor comerciale şi a altor drepturi similare;".
În perioada 1 ianuarie 2007 - 31 noiembrie 2009, aceste dispoziţii legale au fost menţinute, cu precizarea că, potrivit art. 129 alin. (1) din C. fisc., "Se consideră prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri, aşa cum este definită la art. 128."
Începând cu data de 1 ianuarie 2010, art. 129 alin. (1) C. fisc. a fost menţinut în forma redată mai sus, iar art. 129 alin. (3) lit. b) din C. fisc. are următorul conţinut: "(3) Prestările de servicii cuprind operaţiuni cum sunt: b) "cesiunea bunurilor necorporale, indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unui drept de proprietate, cum sunt: transferul şi/sau cesiunea drepturilor de autor, brevetelor, licenţelor, mărcilor comerciale şi a altor drepturi similare;".
În conformitate cu prevederile legale menţionate, se constată că cesiunea drepturilor de autor către Ministerul Culturii şi Cultelor şi Administraţia Monumentelor şi a Patrimoniului Turistic, asupra operelor de artă monumentală realizate, reprezintă o prestare de servicii efectuată cu plată, reclamantul dobândind calitatea de persoană impozabilă.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene avută în vedere de către instanţa de fond la definirea noţiunii de cesiune de drepturi de autor, nu poate fi reţinută ca relevantă pentru soluţionarea favorabilă a cererii reclamantului de scutire de la plata taxei pe valoarea adăugată pentru activităţile realizate, întrucât vizează o altă situaţie de fapt decât aceea reţinută în prezenta cauză.
Astfel, se constată că în cauza C-533/07 Falco Privatstiftung, Thomas Rabitsch împotriva Gisela Weller-Lindhorst, interpretarea noţiunii de "prestare de servicii" s-a făcut în contextul examinării dispoziţiilor Regulamentului nr. 44/2001, ce vizează stabilirea normelor de competenţă judiciară aplicabile în materie contractuală şi implicit, a contractelor de prestări de servicii, ipoteză distinctă de situaţia de fapt ce face obiectul litigiului dedus judecăţii, ce priveşte încadrarea cesiunii de drepturi de autor în categoria prestărilor de servicii, care reprezintă activităţi economice supuse taxei pe valoarea adăugată.
De altfel, în cauza menţionată s-a statuat că noţiunea de "prestare servicii", care figurează la art. 5 pct. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 44/2001, nu trebuie interpretată din perspectiva definiţiei noţiunii de "servicii", rezultată din directivele comunitare în materie de TVA.
De asemenea, sunt eronate argumentele primei instanţe care analizează cesiunea drepturilor de autor şi prin prisma îndeplinirii condiţiei referitoare la caracterul de continuitate al activităţii economice, reţinându-se că în raport de prevederile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. fisc., caracterul de continuitate al veniturilor obţinute vizează numai activităţile economice constând în exploatarea bunurilor corporale sau necorporale.
Începând cu data de 1 ianuarie 2007, potrivit art. 1612 din C. fisc., dispoziţiile Titlului VI din C. fisc. referitoare la taxa pe valoarea adăugată au transpus Directiva cu privire la TVA în dreptul intern, astfel încât, nu ne aflăm în prezenţa unui conflict între normele naţionale şi cele comunitare, pentru a se da eficienţă principiului preeminenţei dreptului comunitar.
Prin urmare, în speţă, având în vedere că reclamantul are calitatea de persoană impozabilă, în temeiul dispoziţiilor art. 152 şi art. 153 din C. fisc., coroborate cu prevederile pct. 56 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a art. 152 din Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în forma în vigoare în perioada verificată, acesta are obligaţia înregistrării ca plătitor de TVA, întrucât a depăşit plafonul de scutire de 200.000 lei.
Cum reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a se înregistra ca plătitor de TVA în regim normal, în mod legal, organele de inspecţie fiscală au făcut aplicarea prevederilor pct. 56 alin. (4) lit. a) din H.G. nr. 44/2004 şi au constatat că prin depăşirea în luna noiembrie 2006 a plafonului de scutire de TVA de 200.000 lei, reclamantul devine plătitor de TVA începând cu data de 1 ianuarie 2007, stabilind în sarcina acestuia TVA de plată în sumă de 4.806.982 lei.
Pentru considerentele expuse, reţinând legalitatea actelor administrative fiscale contestate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursurilor declarate de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Finanţelor Publice Sector 2, modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamant în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Va dispune respingerea acţiunii formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Finanţelor Publice Sector 2, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 2 împotriva Sentinţei civile nr. 5564 din 5 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi respinge acţiunea formulată de reclamantul C.F., în contradictoriu cu aceasta, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Respinge acţiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 2, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3435/2014. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 3642/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
