ICCJ. Decizia nr. 3320/2014. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3320/2014
Dosar nr. 9249/2/2012
Şedinţa publică de la 18 septembrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 12 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a Deciziei ANCOM nr. 950 din 20 noiembrie 2012 formulată de reclamanta SC I.G. SRL în contradictoriu cu Agenţia Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM) şi cu SC R. SA, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a analizat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, mijloacele de probă administrate şi dispoziţiile legale incidente, precum şi condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004 republicată, reţinând că actul care face obiectul prezentului litigiu a fost emis de organul competent, în exercitarea atribuţiilor legale, are temei legal şi cuprinde considerentele pentru care actul administrativ contestat a fost emis.
În ceea ce priveşte critica fondată pe art. 77 şi art. 80 din O.U.G. nr. 111/2011 în sensul că nu orice furnizor de servicii de comunicaţii electronice poate fi şi furnizor de servicii de informaţii complete privind abonaţii care să pună la dispoziţia utilizatorilor finali un registru complet al abonaţilor, ci doar acei furnizori care au fost desemnaţi furnizori de serviciu universal prin decizie a Preşedintelui ANCOM, Curtea a constatat că, în paragraful al doilea al dispozitivului deciziei ANCOM a cărei suspendare s-a solicitat, s-a dispus: „Admite cel de-al doilea capăt de cerere şi obligă SC I.G. SRL ca, în termen de 10 zile lucrătoare de la comunicarea prezentei decizii, să pună la dispoziţia SC R. SA, în calitate de furnizor de servicii de informaţii privind abonaţii, toate informaţiile relevante cu privire la abonaţii SC I.G. SRL, în condiţii echitabile, obiective, orientate către costuri şi nediscriminatorii, în conformitate cu dispoziţiile art. 69 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 111/2011 şi fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 506/2004”.
Prin urmare, temeiul juridic al obligaţiei impuse a fi executate este art. 69 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 111/2011, din analiza căruia rezultă că legiuitorul nu a înţeles să limiteze sfera persoanelor îndreptăţite să solicite şi să primească informaţiile relevante doar la furnizorul de serviciu universal, ci a stabilit o arie mult mai largă a destinatarilor acestor informaţii, respectiv cea formată din furnizorii de servicii de informaţii privind abonaţii sau de registre ale abonaţilor (indiferent dacă au sau nu şi calitatea de furnizor de serviciu universal). Prin urmare, a reţinut instanţa de fond, argumentaţia reclamantei, sub acest aspect, nu este aptă să conducă la concluzia existentei unei aparente nelegalităţii deciziei a cărei suspendare se solicita.
Apoi, arata reclamanta că obligarea acesteia de a comunica R. ”baza de date ce cuprinde abonaţii I.”, ar reprezenta ”o gravă încălcare a art. 44 şi art. 45 din Constituţia României, a prevederilor Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi a prevederilor Legii concurenţei nr. 21/1996 republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.
Cu privire la acest aspect, Curtea a remarcat faptul ca baza de date ce cuprinde abonaţii I. nu vizează întreaga sa bază de date cu abonaţii, ci, astfel după cum rezultă din considerentele deciziei a cărei suspendare s-a solicitat, numai informaţiile relevante ale abonaţilor care şi-au exprimat acordul ca datele lor cu caracter personal să fie incluse în registrele abonaţilor, consimţământ care trebuia obţinut de reclamantă în conformitate cu prevederile Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, argumentul reclamantei grefat pe bază de date ce trebuie comunicată nu este apt să conducă la concluzia că este îndeplinită condiţia cazului bine justificat pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ.
Referitor la distorsionarea şi restrângerea pieţei de telecomunicaţii, reclamanta face trimitere la dispoziţiile art. 3 lit. g) şi art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 22/2009 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii.
Curtea a constatat ca pentru a se putea reţine cu titlul de aparenţă argumentul că decizia în sine distorsionează concurenţa, ar trebui să se fi indicat de către reclamantă, în concret, dispoziţii din Legea nr. 11/1991 sau nr. 21/1996 care să fi fost nesocotite şi care să poată constitui obiectul analizei sumare a instanţei (ceea ce nu s-a întâmplat în cuprinsul argumentaţiei privind solicitarea de suspendare a deciziei ANCOM).
În ceea ce priveşte pericolul sustragerii clientelei reclamantei, Curtea a remarcat faptul că reclamanta nu a administrat un minim probatoriu prin care să demonstreze că afirmaţia sa se circumscrie „cazului bine justificat”.
Văzând că reclamantul nu a probat motive de aparentă nelegalitate a actului a cărui suspendare solicită, care să poată fi circumscrise noţiunii de „caz bine justificat” în sensul legii, Curtea a constatat că nu este îndeplinită această condiţie.
Cu privire la condiţia pagubei iminente, analizând sumar Decizia preşedintelui ANCOM nr. 950/2012, Curtea nu a identificat că autoritatea administrativa ar fi indicat costurile pe care reclamanta ar trebui să le perceapă R. pentru furnizarea informaţiilor relevante privind abonaţii proprii, făcând doar referire la dispoziţiile normative care stabilesc faptul că tarifele percepute de furnizorul de servicii de comunicaţii electronice care atribuie numere de telefon abonaţilor trebuie să fie echitabile, obiective, orientate către costuri şi nediscriminatorii.
Curtea a remarcat faptul că, din conţinutul definiţiei pagubei iminente prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, rezultă că un prejudiciu ipotetic nu este suficient pentru a face dovada îndeplinirii condiţiei pagubei iminente, întrucât prejudiciul trebuie să fie şi previzibil, ceea ce înseamnă că producerea acestuia trebuie să rezulte din probatoriul administrat de partea reclamantă sau din indiciile temeinice de prejudiciu iminent rezultate din cercetarea însuşi a actului despre a cărui suspendare este vorba, simplele supoziţii neputând fi apte să conducă instanţa la o concluzie contrară.
În concluzie, având în vedere faptul că niciuna dintre condiţiile cumulative prevăzute la art. 15 cu referire la art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu este îndeplinită, Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a Deciziei preşedintelui ANCOM nr. 950 din 20 noiembrie 2012.
Prin Sentinţa civilă nr. 1404 din 22 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta SC I.G. SA în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM) şi SC R. SA, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a examinat situaţia de fapt, conţinutul deciziei contestate şi dispoziţiile legale incidente, reţinând următoarele aspecte:
În primul rând, Curtea a remarcat faptul că între părţi este în dispută obligaţia ce le revine furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului care atribuie numere de telefon abonaţilor de a pune la dispoziţie furnizorilor de servicii de informaţii privind abonaţii sau de registre ale abonaţilor, la cererea rezonabilă a acestora, toate informaţiile relevante, într-o formă convenită cu solicitantul, în condiţii echitabile, obiective, orientate către costuri şi nediscriminatorii, prevăzută de dispoziţiile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2003, respectiv de prevederile art. 69 alin. (2) din O.U.G. nr. 111/2011.
Examinând dispoziţiile legale menţionate, precum şi cele prevăzute de art. 76 - 80 din O.U.G. nr. 111/2011 indicate de reclamantă în susţinerea acţiunii, Curtea a considerat că instanţa este chemată să stabilească dacă obligaţia ce i se imputa reclamantei a fi încălcată conform legii vechi (Legea nr. 304/2003) şi impusă a fi respectată conform legii noi (O.U.G. nr. 111/2011), aceea de a pune la dispoziţia furnizorului de servicii de informaţii privind abonaţii sau de registre ale abonaţilor, a informaţiilor relevante îi incumbă doar faţă de furnizorul de serviciu universal. Altfel spus, trebuie determinat care este raportul noţiunilor juridice ”furnizor de serviciu universal” -„ furnizor serviciu de informaţii privind abonaţii”.
Curtea a observat că, din analiza textelor indicate, rezultă că serviciul de informaţii privind abonaţii este inclus în sfera serviciului universal. Însă, aceasta nu înseamnă că serviciul în cauză poate fi furnizat numai de entitatea desemnată de ANCOM ca furnizor de serviciu universal, ci poate fi furnizat şi de un furnizor „obişnuit”. Altfel spus, sub aspectul sferei de cuprindere, serviciul universal cuprinde serviciul de informaţii privind abonaţii (şi punerea la dispoziţie a registrelor abonaţilor), însă serviciul de informaţii privind abonaţii (şi punerea la dispoziţie a registrelor abonaţilor) poate fi furnizat atât de un furnizor desemnat ca fiind furnizor de serviciu universal, dar şi de oricare alt furnizor care desfăşoară legal un atare obiect de activitate.
Instanţa de fond a mai reţinut că includerea serviciului de informaţii privind abonaţii având anumite standarde de performanţă în sfera de intervenţie a serviciului universal şi desemnarea unui furnizor de serviciu universal nu exclud dreptul oricărui alt furnizor de servicii de informaţii privind abonaţii de a avea acces în condiţii nediscriminatorii comparativ cu cele acordate furnizorului de serviciu universal la resursa esenţială fără de care asigurarea serviciului de informaţii privind abonaţii nu ar fi posibilă, şi anume informaţiile relevante privind abonaţii.
Curtea a avut în vedere, de asemenea, poziţia exprimată de către CJUE în cauza C-543/09 (Deutsche Telekom), concluzionând că celelalte considerente ale reclamantei grefate pe aspectul „furnizorului de serviciu universal” sunt neîntemeiate, fiind corectă susţinerea pârâtei ANCOM din cuprinsul motivării deciziei contestate - pag. 15 prim paragraf şi pag. 17 prim paragraf în sensul că furnizarea de servicii de informaţii privind abonaţii sau de registre ale abonaţilor ca servicii de conţinut nu este limitată la furnizorul desemnat ca fiind furnizor de serviciu universal.
În ceea ce priveşte directivele 2002/20/CE privind autorizarea reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice, Directiva nr. 2002/21/CE privind un cadru de reglementare comun pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice şi Directiva 2002/22/CE privind serviciul universal şi drepturile utilizatorilor cu privire la reţelele şi serviciile electronice de comunicaţii, reclamanta a arătat că legiuitorul european a statuat că furnizarea serviciului de informaţii privind abonaţii şi punerea la dispoziţia utilizatorilor finali a unui registru privind abonaţii şi, cu privire la acest aspect, Curtea a analizat deja raportul furnizor serviciu universal-furnizor serviciu de informaţii privind abonaţii, astfel că nu a mai reluat problematica anterior lămurită.
Referitor la critica reclamantei în sensul că Directivele 2009/140/CE şi 2009/136/CE nu ar fi fost transpuse în legislaţia naţională până la 25 mai 2011, Curtea a reţinut că anterior soluţionării litigiului în faţa autorităţii administrative a fost adoptată O.U.G. nr. 111/2011, avută în vedere de autoritatea administrativă, în baza acesteia fiind şi impusă obligaţia reclamantei din paragraful al doilea al deciziei ANCOM contestate. O.U.G. nr. 111/2011 transpune cele două directive indicate de reclamantă, aspect care rezultă din preambulul acestui act normativ.
Referitor la susţinerea reclamantei că decizia contestată încalcă prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. (plus petita), Curtea a analizat sesizarea nr. 203/03/331 din 9 august 2011 înregistrată la ANCOM sub nr. SC 19147 din 10 august 2011 şi dispozitivul deciziei ANCOM atacate, constatând că nu se poate susţine că pârâta ANCOM s-ar fi pronunţat în dispozitiv cu privire la aspecte suplimentare celor care au făcut obiectul cererii R.
Astfel, din cuprinsul Procesului-verbal nr. SC-DJ 2785 din 9 decembrie 2011, rezultă că în şedinţa din 9 noiembrie 2011, R. a solicitat ca în cazul în care ANCOM constată existenţa în sarcina I.G. a obligaţiei de a pune la dispoziţia R. toate informaţiile relevante privind abonaţii I. cu respectarea condiţiilor privind consimţământul, includerea în cadrul deciziei de soluţionare a litigiului a unor precizări cu privire la modul de alocare a tarifului iniţial achitat I. de către I. pentru punerea la dispoziţie a bazei de date.
Prin urmare, a concluzionat judecătorul fondului, nu se poate susţine ca ANCOM ar fi acordat mai mult decât s-a cerut. Dimpotrivă, considerentele pârâtei ANCOM din decizia contestată explicitează dispozitivul în ceea ce priveşte sintagma „condiţii echitabile, obiective, orientate către costuri şi nediscriminatorii”, pârâta indicând doar anumite linii directoare pentru îndeplinirea obligaţiei. Astfel, pârâta explicitează condiţiile în care reclamanta I. urmează să pună la dispoziţia R. baza de date, iar cu privire la tarifele percepute i s-a învederat reclamantei poziţia ANCOM cu privire la acest aspect, în sensul că respectivele costuri cu privire la obţinerea consimţământului propriilor abonaţi în vederea evidenţei datelor cu caracter personal ale acestora sunt considerate costuri implicite serviciului de telefonie oferit de furnizorii de servicii de telefonie destinate publicului. De asemenea, se trasează liniile directoare, dar tot cu valoare de principiu, în ceea ce priveşte situaţia în care aceeaşi bază de date este solicitată şi pusă la dispoziţia mai multor furnizori de servicii de informaţii privind abonaţii. Totodată, se fac aprecieri referitoare la conţinutul bazei de date pe care I. o va furniza R., precum şi privind obligaţia actualizării acesteia. Prin urmare, a remarcat Curtea, considerentele din decizia contestată nu adaugă la dispozitiv, ci îl explicitează, stabilind numai cu titlu generic paşii de urmat în vederea executării, deci acordării de eficienţă dispozitivului, fără a dispune într-un sens sau altul măsuri concrete, ci doar creionând obligaţiile şi drepturile reclamantei cu privire la aspectul în discuţie. Prin urmare, argumentele reclamantei sunt neîntemeiate sub acest aspect.
Referitor la faptul că în litigiu ar fi operat perimarea, Curtea a reţinut ca fiind neîntemeiate susţinerile reclamantei, faţă de prevederile art. 19 din Decizia Preşedintelui ANCOM nr. 480/2010 privind stabilirea procedurii de soluţionare a litigiilor ce intră în competenţa Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii.
Deoarece preşedintele ANCOM a dispus prin decizii prelungirea termenului de soluţionare a litigiului până la data de 9 decembrie 2012, în speţă nu a operat perimarea. În plus, în ceea ce priveşte perimarea, această sancţiune este expres reglementată la art. 12 din decizia mai sus amintită, articol care nu îşi găseşte aplicarea în cauză.
Împotriva încheierii de şedinţă din 12 februarie 2013 şi a Sentinţei civile nr. 1404 din 22 aprilie 2013 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamanta SC I.G. SRL a formulat cereri de recurs.
Recurenta a formulat următoarele critici la adresa hotărârilor atacate:
- instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ), respectiv a art. 2 alin. (1) lit. g), art. 3 şi art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2003 (în prezent abrogată). Din interpretarea corelată a acestor dispoziţii legale rezultă că serviciile incluse în serviciul universal, printre care se numără şi serviciul de informaţii privind abonaţii şi punerea la dispoziţie a registrelor abonaţilor, pot fi prestate către populaţie numai de către un furnizor de serviciu universal desemnat de către Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (actuala ANCOM). Procedura de desemnare a furnizărilor de serviciu universal în vederea prestării către populaţie de servicii privind abonaţii, sau de registre ale abonaţilor este stabilită prin Decizia Preşedintelui ANCOM nr. 7 din 4 ianuarie 2011 privind implementarea serviciului universal în sectorul comunicaţiilor electronice. Prin urmare, este greşită concluzia instanţei, conform căreia orice operator de servicii de comunicaţii electronice ar avea dreptul să furnizeze şi servicii de informaţii privind abonaţii şi punerea la dispoziţie a registrelor abonaţilor, fără să trebuiască să fie desemnat furnizor de serviciu universal;
- sentinţa atacată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Astfel, în paragraful al 2-lea de la pag. 39 din sentinţă, instanţa constată în primul rând că serviciul de informaţii privind abonaţii este inclus în sfera serviciului universal”. Următoarea afirmaţie este, însă, exact opusul primeia: „serviciul universal cuprinde serviciul de informaţii privind abonaţii (şi punerea la dispoziţie a registrelor abonaţilor), însă serviciul de informaţii privind abonaţii (şi punerea la dispoziţie a registrelor abonaţilor) poate fi furnizat atât de către un furnizor desemnat ca fiind furnizor de serviciu universal, dar şi de oricare alt furnizor care desfăşoară legal un atare obiect de activitate”. Instanţa nu precizează care este acel obiect de activitate, cel de furnizare de serviciu universal sau un altul. În conformitate cu prevederile art. 77 alin. (2) din O.U.G. nr. 111/2011, precum şi cele ale art. 2 alin. (3) lit. b) din Decizia ANCOM nr. 7/2011, furnizorii de servicii de informaţii privind abonaţii pot fi doar acei operatori care furnizează servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, iar aceştia din urmă, pentru a avea calitatea de furnizor de servicii de informaţii complete privind abonaţii, care să pună la dispoziţia utilizatorilor finali un registru complet al abonaţilor, trebuie să fi fost desemnaţi furnizorii de serviciu universal prin decizia Preşedintelui ANCOM.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs menţionate, Înalta Curte constată că recursul formulat împotriva Sentinţei civile nr. 1404 din 22 aprilie 2013 este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin motivele de recurs formulate recurenta susţine, în esenţă, că R. nu are calitatea de furnizor de serviciu universal în vederea punerii la dispoziţia utilizatorilor finali a unui serviciu de informaţii privind abonaţii şi, în consecinţă, acest furnizor de servicii de comunicaţii electronice ar putea să furnizeze un serviciu de informaţii care să privească doar abonaţii proprii.
Această susţinere se bazează pe interpretarea greşită, de către recurentă, a prevederilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2003.
Potrivit textului de lege menţionat, „Furnizorii de servicii de comunicaţii electronice care atribuie numere de telefon abonaţilor au obligaţia de a pune la dispoziţia furnizorilor de servicii de informaţii privind abonaţii sau de registre ale abonaţilor, la cererea rezonabilă a acestora, toate informaţiile relevante, într-o formă convenită cu solicitantul, în condiţii echitabile, obiective, orientate către costuri şi nediscriminatorii”.
Prin urmare, textul de lege citat dă posibilitatea obţinerii informaţiilor relevante privind abonaţii tuturor furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, care atribuie numere de telefon, astfel încât furnizarea serviciilor de informaţii privind abonaţii să devină o piaţă competitivă, la care să aibă acces un număr cât mai mare de operatori.
În cadrul considerentului nr. 35 din preambulul Directivei 2002/22/CE se precizează expres că activitatea de furnizare a serviciilor de informaţii privind abonaţii este deschisă concurenţei”.
Totodată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în considerentul nr. 36 din hotărârea pronunţată în cauza C - 543/2009 se arată: „Pe de altă parte, considerentul (35) al Directivei privind serviciul universal prevede că furnizarea de servicii de informaţii telefonice şi de liste de abonaţi telefonici este deja deschisă concurenţei. Or, pe o piaţă concurenţială, obligaţia întreprinderilor care alocă numere de telefon de a transmite, în conformitate cu art. 25 alin. (2) din această directivă, datele cu privire la proprii abonaţi, permite, în principiu, nu numai întreprinderii desemnate să asigure respectarea obligaţiei de serviciu universal prevăzut la art. 5 alin. (1) din directiva menţionată, ci şi oricărui furnizor de servicii telefonice să constituie o bază de date exhaustivă şi să desfăşoare activităţi pe piaţa serviciilor de informaţii telefonice şi de liste de abonaţi telefonici. În această privinţă, este suficient ca furnizorul vizat să solicite fiecărei întreprinderi care alocă numere de telefon datele relevante cu privire la abonaţii săi”.
În contextul în care numai furnizorul de serviciu universal ar putea beneficia de acces la resursa esenţială pentru asigurarea serviciului de informaţii privind abonaţii, apariţia unor concurenţi pe această piaţă ar fi extrem de limitată, ceea ce contravine prevederilor Directivei privind serviciul universal, menţionată în Hotărârea Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C - 543/2009.
Totodată, art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2003 include şi obligaţia nediscriminării în ceea ce priveşte punerea la dispoziţie a bazelor de date, ori în cazul în care furnizorii de servicii de comunicaţii electronice care atribuie numere de telefon abonaţilor ar trebui să pună doar la dispoziţia furnizorului de serviciu universal informaţiile relevante privind proprii abonaţi, atunci condiţia nediscriminării ar fi lipsită de aplicabilitate.
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a interpretat normele de drept incidente în sensul că este îndreptăţit a obţine informaţiile relevante privind abonaţii furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului este orice furnizor de informaţii privind abonaţii, independent de faptul că acesta este sau nu furnizorul de servicii universal desemnat, scopul dispoziţiilor legale menţionate fiind acela de a asigura accesul tuturor concurenţilor de pe respectiva piaţă la resursa esenţială pentru obiectul lor de activitate.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul împotriva Sentinţei civile nr. 1404/2013 va fi respins ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul împotriva încheierii de şedinţă din 12 februarie 2013 prin care s-a respins cererea de suspendare a actului administrativ atacat (Decizia ANCOM nr. 950 din 20 noiembrie 2012) formulată în temeiul art. 15 coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, acesta a rămas fără obiect în condiţiile respingerii recursului împotriva Sentinţei civile nr. 1404/2013 şi a menţinerii ca legal a actului administrativ atacat, prin prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC I.G. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 1404 din 22 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul formulat de SC I.G. SRL împotriva încheierii de şedinţă din 12 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca rămas fără obiect.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3314/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3321/2014. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
