ICCJ. Decizia nr. 3313/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3313/2014
Dosar nr. 36/2/2012
Şedinţa publică de la 18 septembrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 4585 din 24 iulie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanţii SC A.N. Bucureşti SA şi P.T. - Director Juridic la SC A.N. Bucureşti SA, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi intervenienta forţată A.C.R., a anulat Hotărârea nr. 473 din 23 noiembrie 2011 emisă de pârât şi a obligat în solidar pârâtul şi intervenienta forţată la 16.153,73 RON cheltuieli de judecată către reclamanta SC A.N. Bucureşti SA.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că prin Hotărârea nr. 473 din 23 noiembrie 2011 pârâtul a dispus sancţionarea reclamantei SC A.N. Bucureşti SA cu amendă contravenţională în valoare de 4.000 RON pentru faptele prevăzute de art. 2 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din O.G. nr. 137/2000 şi sancţionarea reclamantului P.T., în calitate de director al Direcţiei Juridice din cadrul SC A.N. Bucureşti SA cu amendă contravenţională în valoare de 1.000 RON pentru faptele prevăzute de art. 2 alin. (5) din acelaşi act normativ.
Curtea a apreciat că această hotărâre este nelegală întrucât în mod eronat pârâtul a reţinut existenţa discriminării directe, în sensul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000, în condiţiile în care tratamentul diferenţiat al intervenientei nu a avut drept temei starea de maternitate sau responsabilitatea familială, ci împrejurarea că aceasta a lipsit de la muncă o perioadă semnificativă, ceea ce a impus, în viziunea şefului ierarhic al intervenientei, o perioadă de acomodare.
Astfel, instanţa a observat că, în perioada imediat următoare întoarcerii la muncă, intervenientei i-au fost stabilite mai puţine atribuţii şi de dificultate mai redusă în raport cu cele din fişa postului, în condiţiile menţinerii funcţiei de conducere şi salariului acesteia, astfel că nu se poate susţine îngrădirea dreptului la muncă şi la o remuneraţie echitabilă. O asemenea decizie a angajatorului este în conformitate cu principiul protecţiei maternităţii la locul de muncă, astfel că a existat o justificare temeinică a tratamentului diferenţiat.
Aşadar, în opinia Curţii, discriminarea directă reţinută în sarcina reclamantei SC A.N. nu a constituit contravenţia prevăzută de art. 6 lit. b) din O.G. nr. 137/2000.
Pe de altă parte, instanţa de fond a apreciat că în cauză nu există probe care să susţină existenţa faptei de hărţuire reţinută în sarcina reclamantului P.T., în condiţiile în care art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 137/2000 prevede drept condiţie a existenţei hărţuirii crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv pentru victima acestei fapte. Or, din declaraţiile colegilor de serviciu ai intervenientei nu a rezultat îndeplinirea acestei condiţii, probele administrate conducând la concluzia că izolarea intervenientei a fost cauzată de propriul comportament şi nu de măsurile luate de reclamantul P.T.. Pretinsele abuzuri ale acestuia faţă de reclamantă nu au fost confirmate de declaraţiile sus menţionate.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a obligat în solidar pârâtul şi intervenienta forţată la 16.153,73 RON cheltuieli de judecată către reclamanta SC A.N. Bucureşti SA, sumă reprezentând contravaloarea onorariului de avocat achitat de către aceasta din urmă.
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi intervenienta A.C.R. au declarat recurs.
Prin cererea de recurs formulată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (în continuare CNCD), întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 299 şi următoarele C. proc. civ., s-a solicitat, în principal, admiterea recursului cu consecinţa modificării în tot a Sentinţei civile nr. 4585 din 24 iulie 2012 în sensul respingerii cererii de anulare a Hotărârii CNCD nr. 473 din 23 noiembrie 2011, iar în subsidiar, respectiv în situaţia în care recursul va fi respins, modificarea în parte a sentinţei civile menţionate în sensul diminuării cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 16.153,73 RON.
S-a apreciat că soluţia pronunţată de instanţa de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este criticabilă atât sub aspectul legalităţii, cât şi sub aspectul temeiniciei, în sinteză, criticile vizând:
- Greşita aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
S-a amintit că acest act normativ transpune lato sensu legislaţia comunitară şi europeană în materie de nediscriminare şi egalitate de tratament, respectiv prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică (publicate în JOCE nr. L 180 din 19 iulie 2000) şi prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă (publicată în JOCE nr. L 303 din 2 decembrie 2000). Definirea juridică a noţiunilor şi conceptelor în domeniul discriminării prin art. 2 Cap. I („Principii şi definiţii”) din O.G. nr. 137/2000 se face în deplină armonie cu dispoziţiile constituţionale şi europene în materie, astfel încât garantarea şi protejarea principiului nediscriminării generale să vizeze ansamblul relaţiilor socio-umane. Obiectivul O.G. nr. 137/2000 este acela de prevenire şi sancţionare al „tuturor formelor” de discriminare. În acest context, temeiul juridic principal al sancţionării contravenţionale a SC A.N. SA Bucureşti SA l-a constituit art. 6 lit. b) din ordonanţă („stabilirea şi modificarea atribuţiilor de serviciu, locului de muncă sau salariului”), însă subliniază recurentul, lista criteriilor menţionate în cuprinsul art. 6 nu trebuie interpretată în mod restrictiv, aşa cum a procedat în speţă instanţa de fond. Totodată, art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 stabileşte cadrul general al faptelor de discriminare de care trebuie să se ţină seama în stabilirea unor fapte ca fiind fapte de discriminare şi aşa cum reiese în mod evident din chiar denumirea actului normativ sunt vizate toate formele de discriminare.
Toate cele arătate au fost statuate şi pe cale jurisprudenţială atât de instanţele naţionale (C.A. Piteşti, Sentinţa civilă nr. 343/F-cont din 28 septembrie 2012), cât şi de Curtea Europeană de Justiţie care a consfinţit că discriminarea bazată pe starea de graviditate respectiv starea de maternitate este încadrată în categoria criteriului sex (Cauzele C-177/88, Dekker vs. Stichting VJV, C-394/96, Mary Brown vs. Rentokil, C-179/88).
Se concluzionează că tratamentul diferenţiat aplicat petentei A.C.R. există şi a fost întemeiat pe criteriile enumerate la art. 6 lit. b) prin coroborare cu art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi că sancţiunea contravenţională aplicată intimatei-reclamante este legală.
În opinia recurentului comportamentul reclamantului T.P. - director juridic în cadrul SC A.N. Bucureşti SA, detaliat în cuprinsul Hotărârii CNCD nr. 473/2011, are un vădit caracter tendenţios la adresa petentei A.C. care a avut ca scop crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant şi ofensiv la adresa sa, fapta reprezentând hărţuire în înţelesul prevederilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000. Contrar celor reţinute în considerentele sentinţei recurate în sensul că nu există probe care să susţină existenţa faptei de hărţuire în sarcina reclamantului P.T., autoritatea recurentă a arătat că această faptă s-a concretizat, în ceea ce o priveşte pe petentă, în limitarea practică a atribuţiilor inerente funcţiei de şef serviciu, atribuirea către un subordonat ierarhic a competenţelor ce-i reveneau petentei prin fişa de post, excluderea din toate comisiile constituite în cadrul societăţii (Comisia de cercetare disciplinară, Comisia de achiziţii publice), manipularea celorlalţi angajaţi, în sensul ameninţării cu pierderea locurilor de muncă în situaţia în care intrau în contact cu petenta.
- Instanţa de fond nu a administrat în mod imparţial şi echidistant probatoriul existent în cauză astfel încât s-a ajuns la o soluţie incorectă. În mod concret, s-a ţinut seama numai de declaraţiile martorilor care au susţinut poziţia reclamanţilor, fiind ignorate declaraţiile în favoarea petentei şi existente în documentaţia administrativă depusă de CNCD, Raportul de investigaţii nr. 36 din 27 iulie 2011 întocmit de CNCD în care se menţionează expres că directorul juridic T.P. a insistat ca discuţiile purtate de echipa de investigaţii cu M.L. - consilier juridic şi alţi subordonaţi ai directorului juridic să se desfăşoare exclusiv în prezenţa sa şi a avocatului reprezentant al SC A.N. Bucureşti SA; totodată, nu s-a ţinut seama de faptul că i-au fost menţinute consilierului juridic M.L. atribuţiile petentei şi după revenirea petentei din concediul de maternitate, contrar Deciziei nr. 109 din 16 iunie 2008 a Directorului General al Societăţii.
- Cuantumul cheltuielilor de judecată (onorariu avocat -16.153,73 RON) este apreciat de recurent ca fiind tendenţios şi nejustificat de mare în raport cu obiectul material al litigiului, redus ca însemnătate, dar şi cu munca îndeplinită de avocatul reclamantelor. Consideră recurentul CNCD că este „cel puţin bizar” că „reclamanţii-intimaţi au preferat să achite onorariul de avocat în cuantumul de 16.153,73 RON decât să achite sumele de 4.000 RON şi respectiv 1.000 RON cu titlu de sancţiune contravenţională aplicate de CNCD". În sprijinul acestui motiv de recurs se face trimitere la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Johanna Huber împotriva României - Hotărârea din 21 februarie 2008) potrivit căreia cheltuielile efectuate trebuie să fie necesare şi efectuate real în limita unui cuantum rezonabil, iar în acest context era necesară aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul reducerii sumei reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu de avocat - fără ca prin această măsură să se intervină în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate.
Criticile recurentei-interveniente A.C.R. au fost subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitându-se şi o analiză în raport de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., atât sub aspectul fondului pricinii cât şi sub aspectul cheltuielilor de judecată ce i-au fost impuse, cuantumul acestora fiind nejustificat de mare.
În sinteză, s-a arătat că:
- Sunt greşite concluziile instanţei raportate la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, concluzii întemeiate pe argumentul că odată cu revenirea la serviciu după concediul de maternitate, ar fi fost repartizate intervenientei mai puţine atribuţii şi cu dificultate mai redusă faţă de cele din fişa postului, că această decizie a angajatorului este în conformitate cu principiul protecţiei maternităţii la locul de muncă, fapt ce ar justifica pe deplin tratamentul diferenţiat la care a fost supusă recurenta-intervenientă.
O analiză mai atentă a dovezilor de la dosar ar fi condus la sesizarea scopului real al tratamentului diferenţiat aplicat intervenientei, anume acela de a o îndepărta pe aceasta din societate, în condiţiile în care i-au fost atribuite sarcini care nu erau specificate în fişa postului, fapt corectat ulterior prin modificarea fişei postului; persoana desemnată pe funcţia de Şef Serviciu Supraveghere şi Consultanţă pe perioada concediului de maternitate al intervenientei, respectiv L.M. (subordonata intervenientei) deţine şi în prezent cu titlu de venit „supliment de funcţie”, care ar fi trebuit suprimat la momentul revenirii intervenientei pe postul avut anterior intrării în concediu de maternitate, obţinând deci un venit superior celui obţinut de recurenta-intervenientă.
Contrar celor reţinute de instanţa de fond restrângerea atribuţiilor intervenientei nu s-a produs pe o perioadă limitată, probele existente demonstrând că nici până la data formulării prezentului recurs aceasta nu a mai participat în nicio comisie de achiziţie publică.
Interpretarea dată art. 40 alin. (1) lit. a) C. muncii de către instanţa de fond este greşită în opinia recurentei, căci atribuţiile salariatului aşa cum sunt prevăzute în fişa postului îl obligă pe acesta să le respecte şi orice modificare trebuie să fie precedată de modificarea fişei postului. În speţă, ulterior, la data de 9 august 2011 i s-a impus intervenientei semnarea unei noi fişe de post în cuprinsul căreia era inserată şi „reprezentarea în faţa instanţei de judecată de orice grad jurisdicţional a intereselor A.N. Bucureşti SA în dosarele procesuale” şi aceasta în condiţiile în care în organigrama Direcţiei Juridice a societăţii figurează două servicii, iar reprezentarea în instanţele de judecată cade în sarcina uneia din ele (Serviciul Litigii şi Contencios).
Recurenta-intervenientă combate şi apărarea intimatului P.T., însuşită în instanţă, în sensul că i s-a oferit de către angajată o perioadă de acomodare, în condiţiile în care din prima zi de lucru i-au fost predate pentru reprezentare în instanţă 30 de dosare de judecată despre care „se ştia că urmează a fi pierdute” tocmai pentru a se ajunge la îndepărtarea sa din societate pentru incompetenţă profesională.
- Instanţa a reţinut în mod greşit că tratamentul diferenţiat al recurentei-interveniente nu a fost întemeiat pe niciunul din criteriile enumerate limitativ de art. 6 lit. b) din O.G. nr. 137/2000, atâta vreme cât în dispoziţiile art. 2 alin. (1) din ordonanţă se regăseşte sintagma „orice alt criteriu”; această sintagmă conduce la ideea reţinerii şi a altor criterii neenunţate în mod expres de legiuitor, criterii care au fost apreciate şi cercetate de CNCD. În hotărârea pronunţată CNCD a reţinut existenţa unei discriminări „pe criteriul sexului” având în vedere starea de maternitate şi situaţia/responsabilitatea familială a intervenientei.
- În analiza existenţei faptei de hărţuire în sarcina Directorului Juridic al A.N. Bucureşti - P.T., instanţa s-a rezumat la probatoriul furnizat de reclamanţi respectiv la declaraţiile colegilor intervenientei, care în opinia acesteia nu ar fi trebuit luate în considerare având în vedere natura relaţiei angajat-angajator, mediul intimidant în care acestea au fost date, faptul că aceştia au fost permanent secondaţi de avocaţii reclamanţilor. Pentru cei care au declarat în favoarea reclamanţilor directorul juridic şi-a arătat recunoştinţa (prime, măriri de salariu), iar cei care au declarat în favoarea intervenientei au fost determinaţi să demisioneze prin aceleaşi tehnici de discriminare (exemplu - L.S.) sau nu li s-a mai prelungit contractul de muncă (exemplu - D.G.).
- În privinţa cheltuielilor de judecată care trebuie să fie reale, necesare şi să conţină un caracter rezonabil, aşa cum a stabilit şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se impunea în opinia recurentei aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. deoarece onorariul de avocat este extrem de ridicat şi nerezonabil raportat la valoarea şi complexitatea cauzei deduse judecăţii.
Prin întâmpinare, intimata SC A.N. SA şi P.T. au arătat că se impune menţinerea sentinţei recurate, aceasta fiind legală şi temeinică. Au fost reiterate apărările prezentate şi în faţa primei instanţe, răspunzându-se punctual motivelor de recurs şi subliniindu-se că criticile recurenţilor, similare şi care privesc în esenţă aceleaşi probleme de drept, sunt infirmate de probatoriul administrat, mai ales de declaraţiile date de colegii de serviciu ai recurentei-interveniente inclusiv subalternii, dar şi înscrisurile depuse, rezultând că recurenta-intervenientă este cea care îşi creează, prin propria atitudine, un tratament diferenţiat şi de superioritate, fără ca acesta să fie generat de acţiuni sau inacţiuni ale intimaţilor-reclamanţi. Din declaraţiile testimoniale luate în faza administrativ jurisdicţională, cu precădere cele luate prin intermediul acţiunilor de investigaţie reţinute în cele două Rapoarte de investigaţie, rezultă că atât prin petiţia înaintată CNCD cât şi prin recursul declarat recurenta-intervenientă îşi invocă propria culpă în ceea ce priveşte tratamentul diferenţiat şi autoizolarea faţă de ceilalţi colegi de serviciu. Or, nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Declaraţiile date de L.S. şi D.G. la 22 iunie 2012 (dată la care nu mai erau angajaţi ai societăţii recurente), apreciate de recurenţi ca nefiind luate în seamă de către instanţa de fond, sunt inadmisibile întrucât nu au fost administrate înaintea CNCD, nici în faţa instanţei de fond. Nimic nu împiedica oricare din părţile adverse să solicite audierea acestor două persoane în calitate de martori cel târziu în faţa instanţei de fond.
În opinia intimaţilor atât în Hotărârea CNCD cât şi în recursul declarat se regăseşte un raţionament prin care să insistă în încălcarea art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 137/2000 şi a art. 72 din Procedura CNCD potrivit cărora „persoana interesată are obligaţia de a dovedi existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări directe sau indirecte”. Această obligaţie nu a fost îndeplinită de recurenta-intervenientă, care nu a adus nicio probă directă sau indirectă în sprijinul afirmaţiilor sale.
Referitor la cheltuielile de judecată s-a menţionat că acestea privesc atât faza administrativ jurisdicţională cât şi fondul în contencios administrativ, fiind enumerate toate activităţile efectuate în etapele parcurse şi materializate în actele din dosarul de faţă, astfel că nu se poate vorbi de un caracter disproporţionat al onorariului încasat faţă de munca îndeplinită de avocat.
Examinând cauza prin prisma obiectului ei, a normelor legale aplicabile, a probatoriului administrat, Înalta Curte reţine că nu există motive pentru reformarea sentinţei recurate nici din perspectiva art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. - invocate de recurenta-intervenientă - şi nici din perspectiva art. 3041 C. proc. civ. care permit instanţei de recurs să analizeze cauza sub toate aspectele în cazul în care recursul este declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel (art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ).
În consecinţă, ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate, pentru cele ce vor fi punctate în continuare.
Obiectul recursului îl formează Sentinţa civilă nr. 4585 din 24 iulie 2012 prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A.N. Bucureşti SA şi P.T. - Director Juridic la SC A.N. Bucureşti SA şi ca urmare a anulat Hotărârea nr. 473 din 23 noiembrie 2011 prin care Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (în continuare CNCD) a reţinut că faptele sesizate de petenta A.C.R. (Petiţia nr. 3283 din 27 mai 2011) reprezintă discriminare directă potrivit art. 2 alin. (1) şi art. 6 lit. b) şi hărţuire conform art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sancţionând cu amendă contravenţională în valoare de 4.000 RON, pentru prima faptă, şi cu amendă contravenţională în valoare de 1.000 RON, pentru cea de-a doua faptă, pe directorul juridic al societăţii - P.T.
Judecătorul fondului şi-a argumentat soluţia, detaliat, atât în privinţa faptei de discriminare directă cât şi a celei de hărţuire prin raportare la art. 2 alin. (1) şi art. 6 lit. b), precum şi la art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 rep. 1, dar şi la probele administrate în cauză, stabilind în mod corect că faptele reclamate de petenta-intervenientă nu constituie contravenţii în accepţiunea actului normativ menţionat. Considerentele sentinţei surprind exhaustiv argumentele pentru care s-a constatat nelegalitatea Hotărârii Colegiul Director al CNCD nr. 473 din 23 noiembrie 2011. În esenţă s-a arătat că în mod eronat autoritatea de stat în domeniul discriminării a reţinut existenţa discriminării directe în condiţiile în care tratamentul diferenţiat aplicat intervenientei nu a avut ca temei starea de maternitate sau responsabilitatea familială, ci împrejurarea că aceasta a lipsit motivat de la locul de muncă o perioadă de timp semnificativă, împrejurare care a impus o perioadă de acomodare în viziunea şefului ierarhic al petentei, în concret, prin restrângerea pe o perioadă de timp limitată a atribuţiilor acesteia în calitatea sa de Şef Serviciu Consultanţă şi Supraveghere Contractuală. Au fost menţinute însă funcţia de conducere şi salariul, neputându-se reţine îngrădirea dreptului la muncă şi la o remuneraţie echitabilă.
Au fost examinate de către instanţa de fond toate susţinerile intervenientei (excluderea din Comisia de achiziţii publice, împiedicarea de a-şi evalua din punct de vedere profesional angajaţii din subordine), remarcându-se că probele de la dosar nu le confirmă. S-a conchis că în mod greşit s-a reţinut de către CNCD incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) raportat la art. 6 lit. b) din O.G. nr. 137/2000 R1, în condiţiile în care tratamentul diferenţiat al intervenientei nu a fost întemeiat pe niciunul din criteriile enumerate limitativ de art. 6 lit. b) din ordonanţă.
De asemenea, prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 şi la probatoriul furnizat de părţile implicate în procedura desfăşurată în faţa CNCD, s-a concluzionat în mod just de către judecătorul fondului că în speţă Directorul Juridic al reclamantă SC A.N. SA nu a adoptat faţă de intervenientă un comportament diferenţiat care să conducă la „crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv”. Se subliniază că, chiar dacă s-ar admite că prin comportamentul diferenţiat s-ar fi creat o situaţie cu potenţial de conflict, o situaţie de acest gen nu se confundă cu un cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, aşa cum prevede explicit legiuitorul în norma amintită.
Alăturat acestor considerente prezentate în rezumat, Înalta Curte reţine totodată că rolul autorităţii de stat în domeniul discriminării şi al instanţei de judecată în controlul conferit de lege este acela de a sancţiona faptele de discriminare în cazul în care acestea nu au fost prevenite ori mediate, în concret de a aplica normele legale în materie în funcţie de circumstanţele specifice fiecărei cauze, pe bază de probe şi nicidecum acela de a constata existenţa „unei situaţii confuze cu potenţial semnificativ de conflict” aşa cum se reţine prin Hotărârea Colegiului Director al CNCD a cărei anulare s-a cerut în litigiul de faţă.
Este de necontestat că pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a observat în mod corect că, în speţă, au fost create premisele unei situaţii conflictuale între intervenienta-petentă şi conducerea SC A.N. SA Bucureşti, ceea ce nu înseamnă automat că s-a demonstrat existenţa faptelor de discriminare directă şi hărţuire, câtă vreme în procedura administrativ-jurisdicţională nu s-au adus probe. Hotărârea nr. 423 din 23 noiembrie 2011 explicitează la nivel teoretic conceptele de discriminare directă (art. 2 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Ordonanţă nr. 137/2000) şi de hărţuire (art. 2 alin. (5) din acelaşi act normativ), face trimitere la jurisprudenţa CJUE şi CEDO, fără a se referi în concret la probele care dovedesc săvârşirea acestor fapte.
Conform celor două rapoarte de investigaţii întocmite de echipa desemnată din cadrul CNCD (Raportul nr. 36 din 27 iulie 2011 şi Raportul nr. 40 din 26 august 2011) s-au verificat susţinerile petentei prin analiza documentelor puse la dispoziţie de societatea reclamată şi prin consemnarea declaraţiilor de martori, dar nu rezultă din cuprinsul acestora că afirmaţiile din petiţie sunt susţinute.
Atât legislaţia internă cât şi jurisprudenţa instanţelor europene menţionate în hotărârea contestată, statuează asupra principiului referitor la împărţirea probei în materia dedusă judecăţii. Astfel, potrivit art. 72 din Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, aprobată prin Ordinul CNCD nr. 144 din 11 aprilie 2008 (publicat în M.Of. nr. 348/6 mai 2008): „Petentul, respectiv persoana interesată are obligaţia de a dovedi existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare”.
Se observă că în cauză în timp ce persoanele acuzate de discriminare directă şi hărţuire au dovedit(scriptic şi testimonial) că faptele imputate nu se circumscriu dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, intervenienta-petentă nu a furnizat dovezi în sensul cerut de Procedura internă amintită sau în faţa instanţei pentru a convinge de realitatea susţinerilor sale. Recurenta-intervenientă reiterează prin motivele de recurs aspecte prezentate atât în petiţia din 27 mai 2011 cât şi în întâmpinarea formulată la fond, anume că intenţia persoanelor reclamate a fost aceea de a o îndepărta din societatea A.N. Bucureşti, că persoana care i-a ţinut locul are un venit superior celui al recurentei, că restrângerea atribuţiilor sale continuă şi la data formulării recursului, că nu i s-a permis să-şi evalueze subordonaţii şi, totodată, acceptând că a semnat o nouă fişă de atribuţii susţine că i-au fost repartizate dosare în instanţă „despre care se ştia că urmează să fie pierdute”. În documentele care au stat la baza emiterii hotărârii contestate, în dosarul de fond nu se regăsesc însă dovezi cu privire la cele relatate. Insistă recurenta-intervenientă că erau relevante şi nu au fost luate în seamă de prima instanţă declaraţiile martorilor L.S. şi D.G., pe cale le depune din nou şi în faţa instanţei de recurs. În evaluarea CNCD nu se reţin însă aceste declaraţii, observându-se că cel dintâi martor (L.S.) a demisionat din societate în anul 2008 şi că niciuna din declaraţiile în discuţie nu cuprinde vreo informaţie legată de petiţia intervenientei.
De altfel, este absolut pertinentă apărarea intimaţilor în sensul că administrarea probelor se face nemijlocit de instanţă dacă legea nu prevede altfel, conform art. 169 alin. (1) C. proc. civ. Or, nici intervenienta-petentă, nici autoritatea emitentă a actului contestat nu a solicitat audierea în instanţă a celor doi martori.
În acest context, se observă că în mod judicios în lipsa unor probe care să justifice aplicarea celor două sancţiuni contravenţionale instanţa de fond a reţinut nelegalitatea Hotărârii nr. 473/2011 şi în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/204 a dispus anularea ei.
Critica ambilor recurenţi referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat) la care au fost obligaţi în solidar pârâtul şi intervenienta nu va fi primită, neexistând temei pentru aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. câtă vreme din actele dosarului rezultă fără echivoc că avocaţii au reprezentat interesele reclamanţilor şi în faza administrativ jurisdicţională şi în faţa instanţei de fond.
Înalta Curte consideră neadecvate aprecierile recurenţilor privind lipsa de complexitate a litigiului şi mai cu seamă afirmaţia recurentului CNCD că este „cel puţin bizar” că reclamanţii au înţeles să achite un onorariu nejustificat de mare faţă de munca depusă de avocat în loc să plătească amenzile contravenţionale.
Cu toate acestea în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată suportate de intimaţi în această etapă procesuală, Înalta Curte va face aplicaţia art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi va reduce onorariul de avocat la un cuantum rezonabil din totalul de 17.744 RON dovedit cu ordinul de plată de la dosar recurs, cu atât mai mult cu cât recursul s-a judecat la primul termen de judecată.
Având în vedere cele expuse, dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, precum şi art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 R1 cu modificările şi completările ulterioare,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi de A.C.R. împotriva Sentinţei civile nr. 4585 din 24 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă recurenţii la plata către intimata-reclamantă SC A.N. SA a sumei de 8.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3310/2014. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3314/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
