ICCJ. Decizia nr. 3482/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3482/2014
Dosar nr. 353/42/2013
Şedinţa publică de la 26 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul P.A.F. a contestat raportul de evaluare din 24 aprilie 2013 emis de A.N.I.
A.N.I. a depus întâmpinare, precum şi documentaţia care a stat la baza întocmirii raportului de evaluare contestat de reclamant, invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe calea contenciosului administrativ, deoarece raportul de evaluare din 24 aprilie 2013 nu are caracterul unui act administrativ.
Prin sentinţa civilă nr. 155 din 6 iunie 2013 Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta A.N.I. şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamantul P.A.F., în contradictoriu cu pârâta A.N.I.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul P.A.F. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că soluţia instanţei de fond contravine spiritului şi literei Legii nr. 176/2010, reprezentând o greşită interpretare şi aplicare a acesteia.
Raportul de evaluare, chiar şi atunci când nu constată o incompatibilitate sau o încălcare a regimului conflictelor de interese, este un act administrativ unilateral, cu caracter individual.
Raţiunea înfiinţării A.N.I. este dată de necesitatea asigurării respectării criteriilor de integritate în exercitarea funcţiei sau demnităţii publice.
Exercitându-şi atribuţiile legale, de unic cenzor al respectării criteriilor de integritate în exercitarea funcţiei sau demnităţii publice, între A.N.I. şi persoana supusă se naşte un raport juridic de control administrativ, iar pe de altă parte se naşte un raport juridic între aceeaşi autoritate publică şi corpul social „pentru satisfacerea unui interes legitim public"'.(art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004), de informare a societăţii a modului de respectare a criteriilor de integritate de către persoana evaluată.
În consecinţă, prin simpla demarare a procedurii de evaluare a unei persoane deţinătoare a unei funcţii sau demnităţi publice, A.N.I. acţionează ca autoritate publică, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public, astfel că raportul de evaluare are caracterul unui act administrativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică în vederea executării legii.
Prin demararea procedurii de evaluare, atribuţie conferită A.N.I. - exclusiv, prin lege specială, aceasta trebuie să tragă o concluzie cu privire la respectarea regimului dobândirii averii, conflictelor de interese şi incompatibilităţilor, indiferent de confirmarea sau infirmarea încălcării acestui regim.
A susţine că raportul juridic de natură administrativă se naşte între A.N.I. şi persoana evaluată doar atunci când se constată încălcarea regimului conflictelor de interese, incompatibilităţilor şi/sau dobândirii licite a averii, echivalează cu interpretarea trunchiată a Legii nr. 176/2010.
Rolul A.N.I. nu este doar acela al constatării încălcării regimului conflictelor de interese şi/sau incompatibilităţii ci şi acela al constatării că acest regim nu a fost încălcat, iar funcţia sau demnitatea publică a fost exercitată cu respectarea criteriilor de integritate.
Totodată, posibilitatea contestării raportului de evaluare indiferent de constatările acestuia, sub aspectul admisibilităţii unei astfel de acţiuni, este expres prevăzută de art. 22 alin. (1) din Lege.
Recurentul precizează că nu contestă caracterul de act de sesizare a organelor penale al raportului de evaluare şi nu solicită anularea sa în acest sens.
Existenţa indiciilor pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 253 C. pen. va fi infirmată sau confirmată de Parchetul de pe lângă I.C.C.J. sub acest aspect.
Procedura evaluării însă a vizat şi modul de dobândire a averii (Secţiunea 2-a - Evaluarea averii art. 13-19 din Lege) - în perioada exercitării demnităţii publice - A.N.I. sesizându-se din oficiu şi extinzând, sub acest aspect, activitatea de evaluare.
Raportul de evaluare contestat nu conţine însă nicio concluzie cu privire la rezultatul evaluării, iar verificarea declaraţiilor de avere şi a existenţei sau inexistenţei unor diferenţe semnificative ale acesteia - conform art. 17 din Lege, nu are nicio legătură cu indiciile săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 2531 C. pen.
Recurentul precizează că acesta este motivul sub care a contestat raportul de evaluare şi pentru care a solicitat anularea sa.
Recurentul consideră că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit legea, considerând inadmisibilă o acţiune prin care se solicita ca A.N.I. să exprime constatări neechivoce cu privire la evaluare conform regimului instituit de Legea nr. 176/2010 - necontestând totodată valenţa de act de sesizare penală a raportului.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Prin Raportul de evaluare nr. 18292/G/II din 24 aprilie 2013 , încheiat de Inspecţia de Integritate din cadrul A.N.I., a identificat indicii cu privire la săvârşirea infracţiunii de conflict de interese prevăzut de art. 2531 C. pen., şi a sesizat Parchetul.
În conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 176/2010 „persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilităţii în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanţa de contencios administrativ".
Articolul 22 alin (1) din Legea nr. 176/2010, recunoaşte persoanei care face obiectul evaluării dreptul de a contesta raportul de evaluare a conflictului de interese la instanţa de contencios administrativ.
Însă, Înalta Curte apreciază că dreptul persoanelor evaluate de a contesta raportul de evaluare la instanţa de contencios administrativ se referă la conflictul de interese de ordin administrativ şi nu la cel de natură penală, deşi textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 face referire la contestarea raportului de evaluare, în general, fără a face vreo distincţie.
În condiţiile în care raportul de evaluare conţine dispoziţia de sesizare a parchetului cu privire la existenţa indiciilor infracţiunii de conflict de interese , cenzura instanţei de contencios administrativ ar presupune a se pronunţa cu privire la existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, competenţă pe care instanţa de contencios nu o are.
Deci, raportul de evaluare prin care se sesizează organele de cercetare penală, în vederea efectuării de cercetări specifice cu privire la existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii de conflict de interese este o sesizare şi nu reprezintă un act administrativ pentru a putea face obiectul controlului instanţei de contencios administrativ.
În acest context trebuie precizat că sesizarea pe care o face A.N.I. către organul de urmărire penală priveşte cercetarea existenţei infracţiunii de conflict de interese, prevăzută şi pedepsită de art. 2531 C. pen.
Sesizarea formulată de A.N.I. nu formează obiectul analizei judiciare de către instanţa de contencios administrativ, existenţa faptei penale urmând a fi stabilită în cadrul procesului penal.
Acest raport, în speţă actul de sesizare a organelor de cercetare penală, nu îndeplineşte condiţiile impuse de dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, ci este un act de sesizare în înţelesul dat de dispoziţiile art. 221 şi art. 223 C. proc. pen.
Dreptul unei autorităţi sau instituţii de a sesiza existenţa unor indicii privind săvârşirea unei infracţiuni nu poate fi cenzurat de instanţa de contencios administrativ, pentru că sesizarea nu este un act emis în regim de putere publică, un astfel de drept nefiind de esenţa regimului de putere publică şi nefiind apt să vatăme un drept recunoscut de lege sau interes legitim, întrucât sesizarea nu produce prin ea însăşi efecte juridice.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 prin act administrativ se înţelege: „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ”.
Pentru a fi considerat act administrativ, condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, Înalta Curte constată că actul ce constituie obiectul cauzei, chiar dacă este denumit act de constatare, nu constată existenţa unui conflict de interese sau starea de incompatibilitate în care s-ar fi aflat reclamantul. Prin acest raport pârâta a dispus sesizarea parchetului în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că este inadmisibilă contestarea lui în faţa instanţei de contencios administrativ.
Prin urmare, Înalta Curte constată că poate forma obiectul unei acţiuni la instanţa de contencios administrativ numai acea parte a raportului de evaluare, prin care se concluzionează cu privire la existenţa conflictului de interese de natură administrativă.
Sesizarea Parchetului nu face parte din categoria actelor cenzurabile pe calea acţiunii la instanţa de contencios administrativ, ci este supusă regulilor de procedură penală, astfel că acţiunea este inadmisibilă sub aspectul verificării legalităţii sesizării organelor de urmărire penală.
Deci, este inadmisibilă acţiunea care nu are ca obiect un act administrativ aşa cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că actul contestat nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 - întrucât nu produce efecte de sine stătătoare. Deci, susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar curtea de apel a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul P.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 155 din 6 iunie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3481/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3483/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
