ICCJ. Decizia nr. 3481/2014. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3481/2014
Dosar nr. 42/1/2013*
Şedinţa publică de la 26 septembrie 2014
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 6395 din 9 noiembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă formulată în temeiul art. 322 pct. 2 C. proc. civ. împotriva sentinţei civile nr. 3245 din 16 mai 2012 pronunţată în Dosarul nr. 10849/2/2010 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa civilă nr. 458 din 21 ianuarie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 3833/1/2010, instanţa de control judiciar a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. de revizuentul A.D. prin care a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 1604R din 31 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 2817/3/2008, susţinându-se că prin aceasta s-ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a încheierii din 18 iunie 2009 a aceleiaşi instanţe pronunţată în Dosarul nr. 28167/3/2008.
Împotriva acestei hotărâri A.D. a formulat cerere de revizuire.
În motivarea cererii de revizuire se arată că prima condiţie este îndeplinită, întrucât, atât decizia nr. 455 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în şedinţa publică de la data de 21 ianuarie 2011, în Dosarul nr. 3833/1/2010, cât şi sentinţa civilă nr. 6395 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în şedinţa publică de la data de 09 noiembrie 2012, în Dosarul nr. 7752/2/2012, sunt (...) hotărâri definitive, pronunţate de către instanţe care fac parte din sistemul organelor judiciare.
A doua condiţie, este ca "(...) hotărârile judecătoreşti în cauză să fie potrivnice". Astfel, în timp ce, prin decizia nr. 458 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în şedinţa publică de la data de 21 ianuarie 2011, în Dosarul nr. 3833/1/2000, s-a precizat, faptul că: (...) Pentru a se statua asupra admisibilităţii unei cereri de revizuire în această ipoteză legală, în principiu, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: să fie vorba despre hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei (...)", prin sentinţa civilă nr. 6395 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în şedinţa publică de la data de 09 noiembrie 2012, în Dosarul nr. 7752/2/2012, în mod contrar, s-a susţinut, că: "(...) Pe de altă parte, referitor la adeverinţa din 26 septembrie 2007 şi a deciziei nr. 230847 din 20 august 2010, prin încheierea din 14 martie 2012 instanţa a admis în parte excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca inadmisibile aceste capete de cerere, fapt pentru care nu pot forma obiectul unei cererii de revizuire, de vreme ce instanţa s-a pronunţat asupra lor (...)".
Or, din "examinarea temeinică", a celor două hotărâri, se poate constata, faptul că, prin sentinţa civilă nr. 6395 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în şedinţa publică de la data de 09 noiembrie 2012, în Dosarul nr. 7752/2/2012, în mod vădit neîndoielnic, „se încalcă autoritatea de lucru judecat”, ce rezultă din decizia nr. 458 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în şedinţa publică de la data de 21 ianuarie 2011, în Dosarul nr. 3833/1/2010. După cum, se poate constata şi această condiţie, este îndeplinită.
A treia condiţie prevede "(...) existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză (...)". Întrucât, în Dosarul nr. 3833/1/2010 înregistrat pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, şi Dosarul nr. 7752/2/2012 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, deduse judecăţii, ca de altfel, în toate acţiunile în justiţie, s-a situat, în mod constant, aceiaşi Fişa Postului, aferentă poz. XX din Anexa 20 Direcţia Comercială din cadrul Secretariatului General al Camerei Deputaţilor, întocmită şi înaintată pentru gestionare Direcţiei Resurse Umane la data de 08 ianuarie 1999, modificată nelegal la data de 03 februarie 1999, înscris nou, descoperit în şedinţa publică de la data de 01 martie 2012, anexat Precizărilor din data de 29 februarie 2012 formulate de către Secretarul general al Camerei Deputaţilor, în Dosarul nr. 22455/302/2010, înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Cea de a patra condiţie, este aceea de a se solicita, "anularea celei din urmă hotărâri", în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., conform cărora, "(...) Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: 1. (...) în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 şi pct. 7 (1) de la comunicarea hotărârilor definitive (...)".
Întrucât, sentinţa civilă nr. 6395 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în şedinţa publică de la data de 09 noiembrie 2012, în Dosarul nr. 7752/2/2012, a fost comunicată, la data de 22 noiembrie 2012, iar, cererea de revizuire formulată în temeiul dispoziţiilor art. 322 teza I pct. 7, a fost înregistrată, pe rolul acestei instanţe, la data de 21 decembrie 2012, revizuentul consideră ca fiind îndeplinită, şi, această condiţie "prevăzută imperativ" de lege.
Revizuentul invocă incidenţa dispoziţiilor dreptului comunitar şi ale convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului, reglementări, ce se regăsesc, în textul art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, Republicată (...)".
Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia Europeană pentru "(...) apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. Este de necontestat faptul că principiile generale ale dreptului Uniunii reprezintă izvor de drept al Uniunii Europene. Dreptul Uniunii Europene, oferă o protecţie echivalentă drepturilor consacrate în Convenţie, doar că respectarea lor este a sigurată, pe lângă standardele generale stabilite de Convenţia de la Roma şi, de principii ale Dreptului Comunitar, de care judecătorul naţional trebuie să ţină seama.
Uniunea Europeană, se întemeiază pe valorile respectării "(...) demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor (...)". Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin "(...) pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi (...)".
În doctrină, în mod judicios au fost relevate dificultăţile ce rezidă în caracterul dual al protecţiei drepturilor omului în spaţiul european, această dualitate putând fi uneori derutantă, fiindcă norma internă trebuie să coabiteze cu standardele stabilite din două direcţii diferite, adică măsurile naţionale trebuie să corespundă atât dreptului Uniunii Europene, cât şi celui convenţional. Astfel, din perspectiva dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "(...) pot fi invocate într-o cerere de revizuire încălcări ale drepturilor fundamentale (…)”.
Dispoziţiile dreptului Uniunii Europene, ce urmează a fi invocate, pentru a fi aplicate prioritar, în mod vădit neîndoielnic, sunt cele cuprinse în dispoziţiile art. 2 şi art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi cele cuprinse în Carta drepturilor fundamentale. Această concluzie se impune, pe de o parte, ca urmare a faptului că, textul în discuţie face trimitere la dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, iar pe de altă parte, ca urmare a faptului că, încălcările drepturilor fundamentale consacrate de Cartă, au aceeaşi valoare juridică cu cele ale Tratatelor.
Astfel, faţă de noua orientare a Uniunii Europene, spre o mai amplă protecţie a drepturilor fundamentale, se consideră că, judecătorul naţional "(...) nu va putea aprecia, că un text cuprins în Cartă, care asigură protecţia unui drept fundamental, nu reprezintă o normă a dreptului Uniunii Europene, astfel încât să refuze a da eficientă principiului priorităţii.
Reglementarea, atât a drepturilor salariale, cât şi, a pensiei de serviciu, pentru anumite categorii profesionale şi, deci , şi pentru "funcţionarii publici parlamentari", îşi găseşte temeiul legal, în legislaţia europeană, şi anume în Directiva Consiliului Comunităţilor Europene 86/378/CEE din data de 24 iulie 1986 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul regimurilor profesionale de securitate socială, astfel cum a fost modificată, prin Directiva 96/97/CE a Consiliului Uniunii Europene din data de 20 decembrie 1996. Astfel, după cum se poate constata, acest act european, "(...) creează cadrul legal la nivelul Uniunii Europene, pentru ca statele membre în considerarea locului şi a rolului unui anumit sector profesional, să stabilească pentru acesta un regim profesional de securitate socială cu respectarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei (...)".
Examinând cauza, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere atunci când există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de aceleaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate; aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs.
Invocarea motivului de revizuire prevăzut de textul legal anterior enunţat presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- să existe hotărâri definitive contradictorii;
- hotărârile potrivnice să fie pronunţate în aceeaşi pricină;
- hotărârile să fie date în dosare diferite;
- în al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei;
- să se ceară anularea celei de a doua hotărâri.
Conform art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca ambele hotărâri să fie pronunţate ori pe considerente procedurale, ori pe fond, pentru că dacă una este pronunţată în temeiul unei excepţii procesuale, iar cealaltă este pronunţată în fond, nu există contrarietatea susceptibilă să facă admisibilă revizuirea.
Condiţiile indicate trebuie îndeplinite cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre condiţii duce la respingerea cererii de revizuire.
Aşa cum am arătat, această condiţie presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, care sunt elementele lucrului judecat, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ.
Or, în cauza de faţă, această condiţie nu este îndeplinită.
În ceea ce priveşte motivele de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca şi cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. şi are menirea de a asigura respectarea principiului priorităţii normelor dreptului comunitar, faţă de norma internă, principiul care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată, de către instanţele de contencios administrativ.
Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, măcar în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.
Prin urmare, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanţa de recurs.
Or, în cauză, nici această condiţie nu este îndeplinită.
În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a decis că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea în cauză (hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004).
Prioritatea normelor comunitare faţă de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului comunitar şi are o consacrare legală dar şi jurisprudenţială comunitară. Ea s-a dezvoltat şi a fost afirmată constant de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz).
Această trăsătură a dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate şi ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre şi vor fi aplicabile de autorităţile şi instanţele naţionale.
În concret, Înalta Curte constată că nu se invocă încălcarea unei norme comunitare direct aplicabile speţei.
Prin urmare, nu poate fi reţinută încălcarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine următoarele:
Încălcarea principiului securităţii juridice dedus din interpretarea prevederilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ale cărei valori au fost consacrate în spaţiul comunitar prin art. 6 parag. 2 al Tratatului privind Europeană, ca principii generale ale dreptului comunitar, în urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, art. 6 parag. 2 şi 3 din Tratatul Uniunii Europene au căpătat următorul cuprins:
„(2) Uniunea aderă la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare.
(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”.
Principiul securităţii juridice constituie un element fundamental al preeminenţei dreptului, enunţată în preambulul convenţiei ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părţi, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti (cauza Brumărescu c. României, hotărârea din 30 septembrie 1999, M. Of. nr. 414/31.08.2000, cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999, hotărârea din 25 iulie 2002).
Înalta Curte constată că, în argumentarea insecurităţii juridice produce ca efect al deciziei atacate, revizuentul nu face nici o referire concretă.
Existenţa unor divergenţe în jurisprudenţă a fost acceptată în lumina Convenţiei europene ca fiind inerentă oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de jurisdicţii, important fiind să se evite un climat general de incertitudine şi nesiguranţă, concretizat în divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp, mai cu seamă la nivelul jurisdicţiei supreme, climat ce s-ar putea crea în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii judiciare (Beian c. România, Păduraru c. România, Zielinski şi Pradal & Gonzales şi alţii c. Franţa).
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile revizuentului sunt nefondate şi nu pot fi primite.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de A.D. împotriva sentinţei civile nr. 6395 din 9 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3479/2014. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 3482/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
