ICCJ. Decizia nr. 3741/2014. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3741/2014
Dosar nr. 4786/258/2012
Şedinţa publică de la 10 octombrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea adresată Judecătoriei Miercurea-Ciuc, Societatea română de radiodifuziune a chemat în judecată pârâta SC M.S. SRL solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 370,82 RON reprezentând taxe pentru serviciul public de radiodifuziune.
Pârâta a invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) şi alin. (11) din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, în forma modificată prin Hotărârea nr. 1012/2009.
Judecătoria Miercurea-Ciuc prin încheierea din 06 decembrie 2012, în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a trimis cauza Curţii de Apel Târgu Mureş pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocată.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş la 01 februarie 2013, iar Societatea română de radiodifuziune a formulat cerere de intervenţie şi a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate ca nefondată.
Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 225 din 07 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia de nelegalitate şi constatată nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi alin. (11) din H.G. nr. 977/2003 şi s-a dispus publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin decizia nr. 1202 din 09 aprilie 2004, Înalta Curte a statuat cu privire la nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, aşa cum erau în vigoare la data pronunţării instanţei supreme şi că prin decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 426/12.05.2004, Curtea Constituţională a decis, cu privire la constituţionalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietăţii, indiferent de titular, că acestea sunt constituţionale, deoarece "plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice", prezentând relevanţă considerentele pentru care a fost respinsă excepţia.
Ulterior, prin deciziile nr. 297 din 6 iulie 2004 şi nr. 331 din 18 aprilie 2006, Curtea Constituţională, pronunţându-se şi cu privire la constituţionalitatea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a respins această excepţie cu motivarea că cele statuate prin decizia nr. 159 din 30 martie 2004 îşi menţin valabilitatea.
Cu ocazia controlului de constituţionalitate, indirect, s-a dat o interpretare textului art. 40 alin. (3) menţionat, arătându-se că acesta nu contravine dispoziţiilor constituţionale câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noţiunea de beneficiar al acestor servicii publice.
Au fost redate dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 977/2003 şi cele ale art. 3 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 978/2003.
Din expunerea acestor dispoziţii legale instanţa de fond a considerat că prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 şi ale art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003, prin impunerea obligativităţii persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicţie fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care stabileşte ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.
Prin urmare, dispoziţiile menţionate din cele două hotărâri ale Guvernului sunt cele care impun obligativitatea plăţii taxelor, fără niciun fel de distincţie, contrar art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Problema care se pune în speţă este de a stabili cum a reglementat legiuitorul român acest domeniu, respectiv dacă a intenţionat să instituie taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune în sarcina tuturor persoanelor juridice, indiferent de calitatea lor de beneficiare ale serviciilor, sau, dimpotrivă, legiuitorul a înţeles să stabilească această taxă doar ca o contraprestaţie pentru serviciile furnizate de aceste instituţii doar persoanelor juridice care deţin aparate radio/TV, beneficiind în acest fel de aceste servicii.
S-a arătat că potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţie, hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor şi astfel rezultă faptul că cele două H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, H.G. nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. (1) dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care, aşa cum s-a menţionat, face distincţie în ceea ce priveşte plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune între persoanele juridice beneficiare şi cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.
A interpreta în sens contrar, fără a se face această distincţie, înseamnă a impune plata acestor taxe, spre exemplu, şi persoanelor juridice cărora legiuitorul le recunoaşte dreptul de a-şi suspenda temporar activitatea sau de a declara că nu desfăşoară activitate la sediul social, or, acest lucru nu este posibil, aducându-se prejudicii acestor persoane juridice, acestea fiind vătămate practic în drepturile lor.”
În consecinţă, urmare a acestor dispoziţii, din alineatul precedent, cuprinse în considerentele Deciziei instanţei supreme, H.G. nr. 977/2003, a fost modificată prin H.G. nr. 1012, care a întregit conţinutul art. 3 alin. (3), adăugând: „cu excepţia celor care şi-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale."; şi de asemenea, a introdus noi alineate, între care şi (1¹) care prevede că „Pentru a fi exceptate de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, persoanele juridice menţionate la alin. (1) au obligaţia de a depune la sediul Societăţii Române de Radiodifuziune o cerere însoţită de certificatul constatator emis de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului din care rezultă suspendarea activităţii.”
Această modificare a H.G. nr. 977/2003 reprezintă, în opinia instanţei de fond, o veritabilă adăugire la Legea nr. 41/1994, pentru că schimbă conţinutul ipotezei legale instituite iniţial de autoritatea legislativă, în cuprinsul art. 40 alin. (3).
În raport de prevederile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, or această modificare a art. 3 din H.G. nr. 977/2003 vine tocmai să înlăture echivocul existent în prevederile art. 40 alin. (3) din Lege.
Aceeaşi concluzie (a adăugării la lege, prin hotărâre a Guvernului) se desprinde şi din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) şi ale art. 24 din Legea nr. 24/2000.
Or, în prezenta cauză, art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, trebuia să prevadă, pentru acurateţe, şi pentru respectarea Legii nr. 24/2004, alături de formularea cadru, de principiu, din art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 şi excepţia instituită prin art. 3 alin. (11) din H.G. nr. 977/2003.
De altfel, art. 4 din Legea nr. 24/2000 stabileşte ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.
Pe de altă parte, prin interpretarea normelor de drept civil se înţelege operaţiunea logică raţională, de stabilire a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, această competenţă revenind chiar Guvernului, ale cărui atribuţii sunt strict limitate şi decurg din însăşi natura funcţiei pe care acesta o îndeplineşte. Legile fiind adoptate de către Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară şi a o aplica cât mai corect.
O hotărâre a Guvernului nu poate deci decât să precizeze şi să asigure corecta aplicare a legilor, neavând calitatea de a crea drept.
Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Societatea Română de Radiodifuziune şi Guvernul României.
I. În recursul declarat de Societatea Română de Radiodifuziune s-a arătat că prevederile art. 3 alin. (1) şi (11) din H.G. nr. 977/2003 nu sunt de natură să încalce sau să modifice prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, fiind menite să organizeze executarea aplicării acestei norme legale, iar potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, legiuitorul a instituit o prezumţie absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea deţin sau nu receptoare radio.
S-au făcut referire la considerentele Deciziei nr. 297/2004 a Curţii Constituţionale care a reţinut că obligaţia de plată a persoanelor juridice pentru serviciile publice de radio şi televiziune revine acestora „în calitate de beneficiari ai acestor servicii”, aceştia beneficiind în diferite modalităţi de serviciile publice respective, dar şi la cele ale Deciziei nr. 159/2004 şi nr. 331/2008.
Urmare a deciziei nr. 1202/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, H.G. nr. 977/2009 a fost modificată prin H.G. nr. 1012 când s-a urmărit corelarea prevederilor normative cu constatările instanţelor.
Au fost prezentate mai multe iniţiative legislative pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 referitoare la exceptarea de la plata taxei pentru serviciul public în radiodifuziune şi a taxei pentru serviciul public de televiziune pentru persoanele juridice care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare radio sau televiziune dar care au fost respinse.
II. În recursul declarat de Guvernul României s-a arătat că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică.
Recurentul consideră că art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, modificată, instituie în sarcina persoanelor juridice obligaţia de a achita taxe pentru serviciul public de radiodifuziune în calitate de beneficiari ai acestui serviciu şi în aplicarea acestui text a fost emisă H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, iar legiuitorul a prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio şi implicit de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiţiona aceasta de posesia receptoarelor.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 159/2004, nr. 297/2004, nr. 331/2006, atunci când a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 40 din Legea nr. 41/1994 şi când s-a statuat că această obligaţie cade în sarcina persoanelor juridice care beneficiază în diferite modalităţi de serviciile publice respective.
Faptul că art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 nu prevede declaraţia pe propria răspundere ca mijloc de exceptare de la plata taxei radio-tv. şi lipsa unei prevederi corespunzătoare în art. 3 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 977/2003 pentru persoanele juridice, duce la concluzia că în cazul acestora, prezumţia legală nu se poate răsturna printr-o declaraţie pe proprie răspundere, aşa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice, deoarece persoanele juridice beneficiază, în diferite modalităţi de serviciile publice de radio şi televiziune, iar neplata poate exista numai dacă îşi suspendă activitatea persoana juridică.
Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
Curtea de Apel Târgu Mureş, ca instanţă de fond a fost sesizată cu excepţia de nelegalitate a art. 3 alin. (1) şi (11) din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, astfel cum acestea au fost modificate sau completate prin H.G. nr. 1012/2009.
Instanţa de fond a admis excepţia de nelegalitate invocată iar criticile formulate în motivele de recurs sunt nefondate.
Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servici”.
Art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 1012/2009, prevede că „Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepţia celor care şi-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale", iar în art. 3 alin. (11) „Pentru a fi exceptate de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, persoanele juridice menţionate la alin. (1) au obligaţia de a depune la sediul Societăţii Române de Radiodifuziune o cerere însoţită de certificatul constatator emis de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului din care rezultă suspendarea activităţii”.
Recurenţii susţin că art. 3 alin. (1) şi alin. (11) din H.G. nr. 977/2003 au fost emise în aplicarea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 şi nu sunt de natură să modifice textul legii, însă, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, modificările aduse art. 3 alin. (1) şi alin. (11) din H.G. nr. 977/2003 schimbă tocmai înţelesul obligaţiei stabilite prin lege.
Deşi s-au făcut ample referiri la jurisprudenţa Curţii Constituţionale care s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, recurenţii au invocat decizii din anii 2004, 2006, dar jurisprudenţa recentă a instanţei de control constituţional nu a fost invocată.
Astfel, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013 a Curţii Constituţionale s-a constatat că dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 sunt constituţionale în măsura în care taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune se aplică numai persoanelor juridice care beneficiază de aceste servicii.
În considerentele deciziei, Curtea Constituţională a constatat că „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor de lege criticate în sensul că obligaţia de plată a taxelor pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune incumbă tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea sunt sau nu beneficiare ale serviciului public aferent, deci indiferent dacă există sau nu o contraprestaţie a instituţiilor publice în cauză, vin să nesocotească dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Constituţie”.
S-a reţinut de asemenea că „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare”.
Mai mult, în considerentele Deciziei nr. 7 din 16 ianuarie 2014 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituționalitate a aceluiaşi text de lege, s-a statuat că prin Decizia nr. 448/2013 a instanţei de contencios constituţional „a fost stabilită în mod definitiv şi general obligatoriu modalitatea de interpretare constituţională a textului ce constituie obiectul excepţiei. De altfel, de la acelaşi moment, instanţele judecătoreşti vor interpreta şi aplica dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 în toate cauzele pendinte în care acestea sunt incidente, precum şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate; în această ultimă ipoteză dacă litigiul a fost soluţionat, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională constituie temei al revizuirii potrivit art. 322 pct. 10 C. proc. civ. - 1865 sau art. 509 pct. 11 noul C. proc. civ.”.
În condiţiile în care dispoziţiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 41/1994 au fost considerate constituţionale numai în măsura în care taxa se aplică numai persoanelor juridice care beneficiază de aceste servicii, soluţia de constatare a nelegalităţii dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (11) din H.G. nr. 977/2003 se impune cu prisosinţă, mai ales că interpretarea dată de Curtea Constituţională confirmă modul în care instanţele de contencios administrativ au interpretat dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 atunci când au constatat nelegalitatea dispoziţiilor din H.G. nr. 977/2003, atât anterior modificărilor aduse prin H.G. nr. 1012/2009, cât şi ulterior, aşa cum este cazul în speţă.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi respinse recursurile declarate ca nefondate.
În baza art. 274 C. proc. civ., recurentele vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune şi de pârâtul Guvernul României împotriva sentinţei nr. 225 din 7 mai 2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă recurenţii la plata către intimata SC M.S. SRL a sumei de 1.100 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3740/2014. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3778/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
