ICCJ. Decizia nr. 3658/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3658/2014
Dosar nr. 6033/2/2012
Şedinţa publică de la 7 octombrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, SC R. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Judeţeană a Finanţelor Publice a judeţului Ilfov şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Ilfov a solicitat anularea deciziei nr. 28 din 18 iunie 2012 emisă de Direcţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, deciziei de impunere din 15 februarie 2012, deciziei privind nemodificarea bazei de impunere din 15 februarie 2012, precum şi actele care au stat la baza emiterii acestora, respectiv raportul de inspecţie fiscală din 15 februarie 2012 şi fişa privind obligaţiile suplimentare de plată din 15 februarie 2012 emise de DJAOV Ilfov.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că din cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate rezultă că la data de 14 decembrie 2004, în favoarea reclamantei, s-a emis autorizaţia de antrepozit fiscal, fiind revocată ulterior prin deciziile nr. 110/2005 şi nr. 126/2005.
Ulterior, în temeiul sentinţei nr. 1167 din 24 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, cele două decizii de revocare au fost anulate, sens în care au fost eliberate autorizaţiile care înlocuiau autorizaţia din anul 2004.
A mai arătat reclamanta faptul că organul fiscal apreciază comunicate cele două autorizaţii de antrepozit fiscal, la data de 21 mai 2008, deşi nu s-a făcut dovada prin semnare de primire a plicului de către reprezentantul legal al reclamantei şi prin aplicarea ştampilei.
A susţinut reclamanta faptul că, întrucât nu se cunoştea acest aspect al emiterii unor noi autorizaţii, nu a fost în măsură să participe la efectuarea unor verificări pe teren, fapt interpretat de organul fiscal drept o acţiune de sustragere, fiind revocate autorizaţiile prin decizia nr. 174 din 22 decembrie 2008 (necontestată, reclamanta susţinând nelegala comunicare a acesteia), despre care organul fiscal susţine că a fost comunicată prin poştă cu confirmare de primire din data de 13 ianuarie 2009.
Prin urmare, a arătat că nu avea de unde să cunoască faptul că în aprilie 2008 au fost emise autorizaţii noi de antrepozit fiscal, iar că începând cu 19 ianuarie 2009 trebuia să depună declaraţia de accizare la autoritatea fiscală competentă şi să achite acciza aferentă stocurilor de alcool şi băuturi alcoolice.
A mai precizat că semnătura de pe confirmările de primire ale documentelor nu aparţine reprezentantului legal al reclamantei şi nici nu e aplicata ştampila.
Totodată, a susţinut că nu avea cunoştinţă de situaţia de fapt prin aceea că nu figura cu debite în evidentele fiscale până la data de 22 februarie 2011, după cum rezultă din certificatul de atestare fiscală.
De asemenea, a arătat reclamanta faptul că, faţă de conţinutul certificatului fiscal în sensul că la data de 22 februarie 2011 reclamanta nu figura cu debite, este culpa intimatei că nu şi-a actualizat baza de date.
Reclamanta a mai solicitat a se analiza şi legalitatea motivului revocării autorizaţiilor prin decizia nr. 174/2008, respectiv încălcarea art. 183 alin. (1) lit. a) şi j) din Legea nr. 571/2003, în sensul că niciuna din cele două situaţii nu este incidentă, arătând ca garanţia solicitată de lit. a) a art. 183 C. fisc. exista încă de la momentul emiterii primei autorizaţii, iar conform lit. j) din acelaşi articol nu a intervenit nicio modificare asupra datelor iniţiale ale societăţii.
Pârâta ANV - DRAOV Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiate.
Pârâta AGFP Ilfov a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea fişei privind obligaţiile suplimentare de plată din 15 februarie 2012, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.
Prin sentinţa nr. 1427 din data de 23 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC R. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Judeţeană a Finanţelor Publice a Judeţului Ilfov şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Ilfov; a anulat în parte decizia nr. 28 din 18 iunie 2012 emisă de Direcţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, decizia de impunere din 15 februarie 2012, decizia privind nemodificarea bazei de impunere din 15 februarie 2012, precum şi actele care au stat la baza emiterii acestora, respectiv raportul de inspecţie fiscală din 15 februarie 2012 şi fişa privind obligaţiile suplimentare de plată din 15 februarie 2012 emise de DJAOV Ilfov, numai în ceea ce priveşte sumele de 159.986 RON accize alcool etilic, 121.333 RON dobânzi şi 23.998 RON penalităţi de întârziere; a menţinut în rest actele contestate în ceea ce priveşte sumele de 642.708 RON accize alcool etilic, 486.145 RON dobânzi, 96.406 RON penalităţi de întârziere şi a respins în rest acţiunea ca nefondata.
Totodată, în baza art. 276 C. proc. civ., a obligat pârâta către reclamantă la cheltuieli de judecată în sumă de 16 RON taxa timbru, 1,2 RON timbru judiciar şi 250 RON onorariu de expert.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia prin decizia nr. 110 din 29 martie 2005 s-a revocat autorizaţia de antrepozit fiscal din 14 decembrie 2004.
Decizia în cauză a fost contestată pe cale administrativă, contestaţia fiind respinsă prin decizia nr. 126 din 20 aprilie 2005.
Ulterior, deciziile nr. 110/2005 şi nr. 126/2005 au fost contestate în instanţă, fiind anulate în mod irevocabil (sentinţa civilă nr. 1167 din 24 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, respectiv decizia civilă nr. 926 din 14 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
În temeiul deciziei civile nr. 926 din 14 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au emis autorizaţiile care înlocuiesc autorizaţia din 14 decembrie 2004 şi despre care autoritatea fiscală afirmă cai-au fost comunicate reclamantei la data de 21 mai 2008.
A reţinut că, la data de 22 decembrie 2008, Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate din cadrul ministerului Economiei şi Comerţului a emis decizia nr. 174 prin care s-au revocat autorizaţiile, în cuprinsul acesteia fiind prezentate cauzele revocării celor două autorizaţii de antrepozit fiscal, datorită neîndeplinirii condiţiilor de autorizare, respectiv faptului ca modificările aduse datelor iniţiale în baza cărora au fost emise autorizaţiile, respectiv denumirea societăţii, structura acţionariatului şi schimbarea administratorului societăţii nu au fost aduse la cunoştinţa autorităţii fiscale competente în termenul legal, de la data înregistrării modificărilor respective.
În ceea ce priveşte această decizie, autoritatea fiscală a afirmat că i-a fost comunicată reclamantei la data de 13 ianuarie 2009.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea fişei privind obligaţiile suplimentare de plată din 15 februarie 2012, prima instanţă a reţinut că, deşi fişa în cauză nu reprezintă un act administrativ-fiscal, aceasta nu înseamnă că nu poate fi contestata pe calea unui litigiu, dat fiind faptul ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ poate verifica şi legalitatea operaţiunilor administrative ce au stat la baza actului administrativ contestat (cazul în speţă).
Cu privire la motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, Curtea a constatat că autorizaţiile i-au fost comunicate reclamantei la data de 21 mai 2008 (copie confirmare primire, semnătura primitorului - indescifrabilă, calitatea primitorului înscrisa pe confirmarea de primire: „adm"), iar decizia nr. 174 din 22 decembrie 2008 i-a fost comunicată reclamantei la data de 13 ianuarie 2009 (copie confirmare primire , semnătura primitorului - indescifrabilă, calitatea primitorului înscrisă pe confirmarea de primire: „patron”).
În condiţiile art. 177 şi urm. C. proc. civ., Curtea a procedat la verificarea originalelor confirmărilor de primire prin confruntare cu semnătura administratorului reclamantei din perioada în care au fost datate de primire confirmările de primire, dl. G.N. (G.N.).
În urma comparării semnăturii de pe confirmările de primire, a constatat nu doar că semnăturile de pe cele două confirmări sunt distincte între ele, dar şi faptul că acestea sunt distincte de cea a administratorului reclamantei din perioada de referinţă, sub acest aspect teoria reclamantei confirmându-se.
Cât priveşte aspectul legalităţii comunicării actului administrativ fiscal către reclamantă, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 44 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc., actul administrativ fiscal se comunică prin poştă, la domiciliul fiscal al contribuabilului cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire şi, cum acest text nu cuprinde alte menţiuni, a apreciat ca fiind incidente prevederile generale ale C. proc. civ. privind comunicarea actelor procedurale.
A apreciat totodată că împrejurarea invocată de către reclamantă referitoare la faptul că semnătura aplicată pe confirmarea de primire nu aparţinea administratorului sau „patronului" societăţii nu prezintă relevanţă, întrucât C. proc. civ. nu face vorbire despre faptul că dovada de comunicare trebuie semnată de însuşi reprezentantul legal, ci de către funcţionarul însărcinat cu primirea corespondentei. Or, faptul că în dreptul semnăturii de primire s-a indicat „patron" sau „administrator" nu prezintă relevanţă sub aspectul comunicării, întrucât comunicarea s-a efectuat în fapt la sediul corect al reclamantei, astfel cum acesta rezultă şi din relaţiile de la Oficiul Registrului Comerţului.
Referitor la împrejurarea că pe confirmările de primire în discuţie nu s-a aplicat ştampila destinatarului comunicării, instanţa de fond a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 100 C. proc. civ., care stabileşte conţinutul dovezii de comunicare a actului de procedură, lipsa ştampilei nu este sancţionată cu nulitatea comunicării.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei în sensul că nu avea cunoştinţă de situaţia de fapt prin aceea că nu figura cu debite în evidentele fiscale până la data de 22 februarie 2011, după cum rezultă din certificatul de atestare fiscală, Curtea a reţinut că, din analiza fişelor sintetice totale ale societăţii din evidenţa fiscală, se constată că la data emiterii certificatului de atestare fiscală din 22 februarie 2011 nu erau evidenţiate datorii reprezentând accize, aceste datorii fiind stabilite de organele de control fiscal prin controlul ulterior efectuat de inspecţia fiscală, ale cărui constatări au fost consemnate în raportul de inspecţie fiscală din 15 februarie 2012.
Cât priveşte calculul accizei, contestat de reclamantă, instanţa de fond a constatat că, urmare a deciziei de revocare a celor două autorizaţii de antrepozit, reclamanta avea obligaţia de a depune declaraţia de accize şi de a plăti acciza în termenul de 5 zile de la data la care a devenit exigibilă, respectiv de la data comunicării deciziei de revocare (13 ianuarie 2009).
Astfel, deşi reclamanta nu a mai desfăşurat activitate în antrepozitul fiscal din sat B., comuna Cernica, judeţul Ilfov, datora la data de 13 ianuarie 2009 acciza pentru stocurile de alcool şi băuturi alcoolice (inventariate la 05 aprilie 2005), conform art. 192 alin. (7) din Legea nr. 571/2003.
S-a mai reţinut în considerentele sentinţei că în baza formulei de calcul pentru stabilirea valorii accizei (art. 162 C. fisc.), expertul desemnat de instanţă a stabilit o acciză totală de 642.708 RON.
De asemenea, faţă de dispoziţiile H.G. nr. 44/2004 referitoare la art. 221 C. fisc. pct. 38 alin. (6) prevăd ca antrepozitarii autorizaţi ca producători de produse din grupa alcool etilic, care deţin în stoc alcool etilic şi distilate, ca materii prime, achiziţionate la preţuri cu accize, nu mai plătesc accize pentru produsele obţinute exclusiv din prelucrarea acestor materii prime şi nici pentru astfel de produse înregistrate în stoc la 31 decembrie 2003, cu condiţia ca accizele aferente materiilor prime să fi fost plătite furnizorului.
Prin urmare, expertul a reţinut că alcoolul etilic achiziţionat cu factura XX şi factura YY, anterior emiterii autorizaţiei de antrepozit din anul 2004, a fost cumpărat la preţ cu acciza. Din fişele de magazie de alcool etilic rezulta stocul de 5947 l alcool etilic rafinat cu concentraţie 96,05 grd. achiziţionat de la SC N.P.T. SRL.
Prin urmare, din stocul de 19117 l alcool etilic rafinat concentraţie 96,05 grd. pentru care a fost calculata acciza trebuie scăzută cantitatea de 5947 l alcool etilic rafinat cu concentraţie 96,05 grd.
Totodată, expertul a determinat că, în raportul de inspecţie fiscala contestat, din calculul total al accizei nu a fost scăzută cantitatea de 5947 l alcool etilic rafinat 96 grd., achitată de reclamantă cu OP din 15 octombrie 2003.
În ceea ce priveşte critica reclamantei în sensul că organul fiscal nu a respectat formula de calcul a accizei stabilită prin H.G. nr. 44/2004, judecătorul fondului a reţinut neîntemeiate aceste apărări, întrucât expertul a determinat în mod clar faptul că organul fiscal a respectat o atare formula de calcul şi a aplicat în mod corect cota accizei corespunzătoare fiecărei categorii de alcool existent în stocul reclamantei.
Aşa fiind, în raport de aspectele de fapt clarificate de expertiză, s-a constatat că obligaţiile accesorii determinate de expert ca fiind legal datorate sunt: dobânzi de întârziere în cuantum total de 486.145 RON şi penalităţi de întârziere de 96.406 RON.
Cât priveşte critica ANV din cuprinsul obiecţiunilor, în sensul ca trebuie luat în considerare doar stocul faptic a alcoolului din rezervoare, determinat de organul fiscal, instanţa de fond a reţinut că expertul nu a determinat un alt stoc, ci a avut în vedere faptul că din calculul accizei nu a fost scăzută cantitatea de 5947 l alcool etilic rafinat cu o concentrate alcoolica de 96 grd., iar în ceea ce priveşte suma de 1.428.000.000 ROL, expertul a arătat clar faptul ca aceasta reprezintă valoarea facturilor achitate cu OP din 15 octombrie 2003, care cuprind acciza eferenta, nefiind vorba de faptul că ar reprezenta valoarea accizei de scăzut.
Referitor la motivul revocării autorizaţiilor prin decizia nr. 174/2008, respectiv încălcarea art. 183 alin. (1) lit. a) şi j) din Legea nr. 571/2003, Curtea a constatat că din cuprinsul deciziei nr. 174 din 22 decembrie 2008 rezulta ca societatea a operat modificări ale datelor iniţiale în baza cărora au fost emise autorizaţiile de antrepozit fiscal de producţie, respectiv: denumirea societăţii, structura acţionariatului, schimbarea administratorului, fără înştiinţarea autorităţii fiscale competente, aspect confirmat prin adresa din 10 decembrie 2008 de DJAOV Ilfov.
De asemenea, a reţinut că din cuprinsul certificatului emis de Oficiul Registrului Comerţului rezulta faptul că, la data de 03 noiembrie 2008, reclamanta şi-a schimbat denumirea, iar administratorul şi-a schimbat numele. Totodată, reclamanta şi-a modificat structura asociaţilor, singurul asociat şi administrator rămânând dl. G.N.A. (fost G.N.), iar reclamanta nu a probat ca ar fi adus la cunoştinţă organului fiscal atare modificări.
În fine, în ceea ce priveşte obligaţia depunerii unei garanţii la organul fiscal, judecătorul fondului a reţinut ca dispoziţia legală citată este imperativă, fără să se prevadă derogări în situaţia în care s-a emis o nouă autorizaţie de antrepozit.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâtele Direcţia Judeţeană a Finanţelor Publice a Judeţului Ilfov şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Ilfov (în prezent Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov), criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Ilfov a susţinut în ceea ce priveşte capătul de cerere admis, că în mod eronat instanţa de fond a reţinut ca fiind relevante raporturile economice efectuate de reclamantă anterior dobândirii calităţii de persoană autorizată în baza autorizaţiei din 14 decembrie 2004 valabilă de la data de 01 ianuarie 2005.
Consideră recurenta că, în mod eronat instanţa de fond a solicitat expertului desemnat să stabilească dacă din calculul total al accizei a fost scăzută suma de 1.428.000.000 ROL plătită de reclamantă unor terţi cu titlu de acciză în anul 2003.
Aceste aspecte cercetate de către expert au fost însuşite în mod eronat de către instanţa de fond întrucât vizau raporturi juridice anterioare perioadei supuse controlului.
În ceea ce priveşte netemeinicia soluţiei adoptate de către instanţa de fond, recurenta-pârâtă a susţinut incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile H.G. nr. 44/2004 referitor la art. 221 C. fisc. pct. 38 alin. (6) potrivit cărora dispoziţiile erau aplicabile până la data de 30 iunie 2004, după această dată, urmând a se aplica prevederile Titlului VII C. fisc.
Susţine recurenta că reclamanta a devenit persoană autorizată pentru producerea de alcool şi băuturi spirtoase din data de 01 ianuarie 2005, fiind obligată la plata accizelor pentru perioada anterioară, dispoziţiile H.G. nr. 44/2004 privind aplicarea art. 221 pct. 38 alin. (6) nefiindu-i aplicabilă, derogarea de la obligaţia privind plata accizelor operând până la data de 30 iunie 2004.
În ceea ce priveşte recursul formulat de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut în esenţă că în mod greşit instanţa de fond a reţinut în baza raportului de expertiză şi a anulat în parte actele administrative contestate întrucât în ceea ce priveşte cele două facturi nr. XX din 26 noiembrie 2003 şi nr. YY din 05 noiembrie 2003 valoarea accizei plătite este de 736.101.218 ROL şi nu 1.428.000.000 ROL, sumă care reprezintă valoarea totală a celor două facturi.
În consecinţă susţine recurenta că în mod greşit au fost calculate şi accesoriile respectiv dobânzile şi penalităţile de întârziere.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză, cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile formulate în cauză sunt nefondate.
Întrucât criticile formulate de recurentele-pârâte cu privire la admiterea în parte şi anularea în parte a obligaţiei de plată a accizelor cu dobânzile şi penalităţile aferente stabilite prin actele administrativ fiscale atacate, instanţa de control judiciar urmează a examina concomitent ambele recursuri.
În speţă, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ilfov car se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinse motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care stabileşte în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
Respectarea acestei cerinţe a motivării actului jurisdicţional aflat în calea extraordinară de atac a recursului s-a analizat în raport de motivele prezentate în acţiunea dedusă judecăţii şi de argumentele aduse în apărare de partea adversă.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că, într-adevăr hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanţă a expus corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale cu privire la legalitatea actelor administrativ fiscale contestate, argumente care s-au bazat pe probatoriul administrat în cauză cât şi a prevederilor legale incidente.
În ceea ce priveşte criticile formulate de ambele recurente în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 şi de art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate.
Astfel, susţinerile recurentelor potrivit cărora instanţa de fond ar fi stabilit greşit accizele datorate cât şi obligaţiile accesorii ca urmare a unei confuzii între valoarea accizei plătite, conform celor două facturi (nr. XX din 26 noiembrie 2003 şi nr. YY din 05 decembrie 2003) achitate în avans prin ordinul de plată din 15 octombrie 2003 şi contravaloarea cantităţii totale de alcool achiziţionate, nu pot fi primite.
Astfel cum rezultă din raportul de expertiză omologat de către instanţa de fond, s-a reţinut în mod corect faptul că din calculul total al accizei stabilit prin actele fiscale contestate nu a fost scăzută acciza aferentă celor două facturi prin care s-a achiziţionat cantitatea de 5947 litri alcool etilic rafinat cu o concentraţie de 96˚, cu ordinul de plată din 15 octombrie 2003 în sumă de 1.428.000.000 ROL cuprinzând şi acciza aferentă.
Nefondate sunt şi criticile formulate de recurente cu privire la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, respectiv dispoziţiile H.G. nr. 44/2004 referitoare la art. 221 C. fisc. pct. 38 alin. (6), instanţa de fond reţinând în mod corect, că aceste dispoziţii legale sunt incidente în cauză, intimata nedatorând accize pentru produsele achiziţionate şi aflate în stoc, la preţuri cu accize şi care au fost achitate furnizorului.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, reţinând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursurile formulate, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, în calitate de succesoare a Autorităţii Naţionale a Vămilor, respectiv a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Ilfov împotriva sentinţei nr. 1427 din 23 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3649/2014. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 3740/2014. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
