ICCJ. Decizia nr. 3779/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3779/2014
Dosar nr. 1223/59/2012
Şedinţa publică de la 14 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 1223/59/2012, reclamantul C.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş, anularea deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligaţii fiscale în sumă totală de 2.644.828 RON, a raportului de inspecţie fiscală din 26 aprilie 2012, care a stat la baza acesteia, anularea deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii din 11 iulie 2012 şi suspendarea executării deciziilor din 27 aprilie 2012 şi 11 iulie 2012, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de faţă.
În şedinţa publică din 10 aprilie 2013, s-a dispus conexarea la acţiunea astfel promovată, a cererii formulate de către acelaşi reclamant împotriva Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Timiş, având ca obiect anularea deciziei nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, prin care s-a admis contestaţia administrativă promovată de reclamant şi s-a dispus desfiinţarea deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 şi refacerea acesteia.
La termenul de judecată din 22 mai 2013, reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat atât anularea deciziei nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, cât şi a deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 şi a deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii din 11 iulie 2012.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 281 din 22 mai 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamant, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş, în dosarele conexate nr. 1223/59/2012 şi nr. 1459/59/2012.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în sarcina reclamantului au fost stabilite obligaţii de plată cu titlu de TVA, dobânzi şi penalităţi de întârziere prin decizia de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, iar ulterior, s-au calculat accesorii aferente TVA prin decizia nr. 72505 din 11 iulie 2012.
Ambele decizii au fost contestate de către reclamant în procedura prealabilă sesizării instanţei, reglementată de art. 205 şi urm. C. proc. fisc., iar prin decizia nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, s-a dispus desfiinţarea deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 şi refacerea acesteia, având în vedere cele precizate în conţinutul deciziei. De asemenea, prin decizia nr. 1626/820 din 24 octombrie 2012, a fost admisă contestaţia promovată de reclamant împotriva deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii din 11 iulie 2012, pentru întreaga sumă menţionată în titlul de creanţă, reţinându-se că decizia de impunere care vizează debitul principal a fost desfiinţată şi ca urmare a acestei soluţii, situaţia fiscală a contribuabilului s-a modificat, în sensul că acesta se află în situaţia anterioară inspecţiei fiscale, neputându-se calcula accesorii pentru o creanţă ce nu este exigibilă.
Instanţa a constatat că cele două decizii prin care s-au stabilit obligaţii de plată cu titlu de TVA şi accesorii în sarcina reclamantului, au fost desfiinţate de către organul de soluţionare a contestaţiilor administrative promovate de acesta, rezultând astfel, că nu mai produc efecte juridice, motiv pentru care, cererea în anularea lor este lipsită de obiect, desfiinţarea titlului de creanţă în procedura administrativă prealabilă sesizării instanţei, fiind echivalentă cu inexistenţa actului juridic astfel lipsit de efecte juridice.
În ceea ce priveşte solicitarea de anulare a deciziei nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, prin care pârâta a desfiinţat decizia de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, dispunând refacerea acesteia, instanţa de fond a apreciat ca întemeiată excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea cererii.
A reţinut că, după cum rezultă din considerentele deciziei nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, organul de soluţionare a contestaţiei a făcut referire la dreptul reclamantului de a deduce TVA, exclusiv pentru a combate susţinerile acestuia referitoare la scutirea de la plata TVA, reglementată de art. 141 alin. (1) lit. f) C. fisc., în forma în vigoare în anul 2007, iar nicidecum, pentru a argumenta în sensul că organul de inspecţie fiscală ar fi stabilit în mod eronat cuantumul TVA-ului datorat.
A mai constatat că la decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, după argumentarea soluţiei de desfiinţare a actului administrativ contestat, emitentul acesteia a precizat expres că „la reverificare, organele de inspecţie fiscală vor analiza dacă în speţă sunt aplicabile şi prevederile art. 126, 127, 137 alin. (1) lit. a), art. 140, art. 141 alin. (2) lit. f), art. 145, art. 146, art. 150, art. 152 alin. (1) şi (3), art. 153 alin. (1), art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.”, rezultând astfel, că s-a stabilit în sarcina organului fiscal, prin echipa de control desemnată, inclusiv obligaţia de a verifica dacă reclamantul poate fi calificat drept persoană impozabilă în materie de TVA, respectiv, dacă acesta beneficiază sau nu de o dispoziţie de scutire de la plata TVA, ambele aspecte punând în discuţie însăşi existenţa debitului principal, stabilit anterior prin decizia din 27 aprilie 2012.
Prin urmare, nu s-ar putea considera că, astfel cum susţine reclamantul, decizia de soluţionare a contestaţiei ar reţine în sarcina sa obligaţia de plată a TVA, refacerea titlului de creanţă fiind dispusă, inclusiv, prin verificarea calităţii sale de persoană impozabilă, a susţinerilor referitoare la incidenţa unei dispoziţii de scutire de la plata TVA, a celor referitoare la obligaţia de înregistrare în scopuri de TVA şi data la care aceasta s-a născut, etc. În consecinţă, susţinerile reclamantului referitoare la vătămarea produsă prin acest act, care ar justifica interesul său în promovarea cererii în anulare a deciziei nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, nu pot fi reţinute în cauză.
Curtea a constatat că eventuala admitere a cererii de anulare a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, nu ar putea să producă reclamantului nici un folos practic, de vreme ce, această soluţie nu ar putea influenţa soarta juridică a actului fiscal ce trebuie emis în refacerea deciziei de impunere, dispusă de către organul de soluţionare a contestaţiei.
Pe de altă parte, anterior refacerii deciziei de impunere, nu se poate stabili cu certitudine dacă în sarcina reclamantului s-a reţinut existenţa unei creanţe fiscale în materie de TVA, ori cu titlu accesoriu, astfel încât, acesta nu justifică un interes actual în promovarea acţiunii, ci doar unul eventual.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 281 din 22 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs, în termen legal, reclamantul C.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul declarat de reclamant s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În dezvoltarea motivelor de recurs, într-o primă critică, reclamantul a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a admis excepţia lipsei de obiect cu privire la capătul de cerere privind anularea deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 şi a deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii din 11 iulie 2012.
Recurentul învederează că prin decizia emisă în soluţionarea contestaţiei administrative s-a dispus refacerea controlului şi s-a menţinut calitatea sa de persoană impozabilă în materie de TVA, desfiinţarea titlului de creanţă fiind dispusă, exclusiv, pentru reconsiderarea cuantumului sumei datorate cu titlu de TVA.
Or, raportat la dispoziţiile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., chiar dacă, în principiu, un act revocat nu poate fi contestat, atât timp cât a contestat decizia de revocare, apreciază că şi contestaţia formulată împotriva deciziei revocate, nu este lipsită de obiect.
Reclamantul a criticat şi soluţia de admitere a excepţiei lipsei de interes, în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 1572/A/815 din 10 octombrie 2012.
Astfel, susţine că interesul său în promovarea cererii în anulare este cert, fiind vătămat prin însăşi calificarea dată în calitate de plătitor de TVA, menţinută prin decizia de soluţionare a contestaţiei administrative. Consideră că instanţa de judecată poate stabili dacă această calificare este legală şi poate dispune o expertiză de specialitate pentru refacerea calculelor, fără a fi necesară efectuarea aceluiaşi control pentru a treia oară.
4. Apărarea formulată de intimat
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică, reiterând, în esenţă, apărările formulate pe parcursul soluţionării litigiului în primă instanţă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de recurs formulate şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În mod corect instanţa de fond a constatat că este rămasă fără obiect solicitarea reclamantului de anulare a deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 şi a deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii din 11 iulie 2012.
La pronunţarea acestei soluţii, s-a avut în vedere faptul că în temeiul dispoziţiilor art. 205 C. proc. fisc., reclamantul a formulat contestaţie împotriva deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, iar prin decizia nr. 1572/A/815 din 10 octombrie 2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş, s-a dispus desfiinţarea deciziei de impunere pentru suma de 1.081.548 RON reprezentând TVA de plată stabilită suplimentar şi pentru accesoriile aferente, respectiv dobânzi de întârziere în sumă de 1.401.048 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 162.232 RON, urmând ca organele de inspecţie fiscală, prin alte persoane decât cele care au întocmit decizia de impunere, să procedeze la refacerea acesteia, conform celor precizate în cuprinsul deciziei de soluţionare a contestaţiei.
Reclamantul a formulat contestaţie administrativă şi împotriva deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii din 11 iulie 2012, contestaţie soluţionată de către pârâtă prin decizia nr. 1626/820 din 24 octombrie 2012, în sensul admiterii şi anulării deciziei atacate.
Organul de soluţionare a contestaţiei a reţinut că, urmare a soluţiei de desfiinţare a deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, situaţia fiscală a reclamantului s-a modificat, în sensul că nu există în sarcina acestuia debit cu titlu de TVA neachitat, motiv pentru care, se impune şi anularea deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii.
Prin urmare, în mod judicios prima instanţă a constatat că este rămasă fără obiect solicitarea reclamantului de anulare a celor două decizii desfiinţate în procedura prealabilă administrativă şi care, în condiţiile arătate, nu mai produc efecte juridice.
Critica reclamantului în sensul că prin decizia nr. 1572/A/815 din 10 octombrie 2012, s-a dispus refacerea controlului şi menţinerea calităţii sale de persoană impozabilă în materie de TVA, nu poate fi reţinută.
Astfel, în considerentele deciziei emise de organul de soluţionare a contestaţiei, s-a reţinut că desfiinţarea deciziei de impunere nu s-a dispus, exclusiv, în ceea ce priveşte cuantumul sumei datorate de către reclamant cu titlu de TVA, ci s-a stabilit în sarcina organului fiscal, cu ocazia reverificării, obligaţia de a analiza incidenţa în speţă a prevederilor legale în temeiul cărora reclamantul are calitatea de persoană impozabilă, iar în caz afirmativ, să se stabilească dacă acesta beneficiază sau nu de scutire de la plata TVA.
În acord cu opinia instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că este întemeiată şi excepţia lipsei de interes invocată de către pârâtă, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei nr. 1572/A/815 din 10 octombrie 2012.
Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004: „(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public. (2) Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept”.
Noţiunea de interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ nu se confundă cu noţiunea de interes, în sensul de condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în dreptul procesual civil. Stabilirea existenţei unei vătămări aduse unui drept ori unui interes legitim se face pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ.
În cauza dedusă judecăţii, raportat la soluţia dispusă prin decizia nr. 1572/A/815 din 10 octombrie 2012 şi anume, admiterea contestaţiei şi desfiinţarea deciziei de impunere atacate în procedura administrativă, precum şi la considerentele avute în vedere de către organul fiscal la adoptarea acestei soluţii, care, după cum s-a reţinut anterior, a dispus refacerea titlului de creanţă, inclusiv sub aspectul verificării calităţii reclamantului de persoană impozabilă în materie de TVA, Înalta Curte apreciază că reclamantul nu a fost vătămat prin emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei, astfel că, nu justifică un interes legitim în promovarea cererii în anulare a acesteia.
Solicitările recurentului vizând analizarea de către instanţa de judecată a legalităţii calităţii de persoană impozabilă şi administrarea în cauză a unei expertize tehnice de specialitate, în vederea refacerii calculelor privind eventualele obligaţii fiscale stabilite în sarcina sa, nu sunt întemeiate.
În condiţiile în care organul de soluţionare a contestaţiei administrative a dispus efectuarea unei noi inspecţii fiscale în cadrul căreia să se reanalizeze cauza sub toate aspectele menţionate anterior, expertul tehnic şi implicit, instanţa de contencios administrativ, nu se pot substitui autorităţii publice pârâte competente să efectueze aceste verificări în cadrul recursului administrativ.
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul C.G., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul C.G. împotriva sentinţei civile nr. 281 din 22 mai 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3778/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 3802/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
