ICCJ. Decizia nr. 3843/2014. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3843/2014
Dosar nr. 8779/2/2012*
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1223 din 3 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC E.F.G.L. I.F.N. SA, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Iaşi prin D.E.F.P. Iaşi şi primarul Municipiului Iaşi, a anulat Dispoziţia din 24 mai 2012 emisă de primarul Municipiului Iaşi şi a anulat Decizia de impunere nr. 12747/J din 16 ianuarie 2012 emisă de Municipiul Iaşi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a analizat într-o manieră detaliată situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 253 din C. fisc., în forma în vigoare la 1 ianuarie 2012, intitulat „Calculul impozitului datorat de persoanele juridice; H.G. nr. 44/2004 reprezentând Normele Metodologice de aplicare a C. fisc., partea a II a, pct. 52-601; precum şi Ordinul nr. 13 din 19 decembrie 2008 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabile instituţiilor de credit, instituţiilor financiare nebancare şi Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, care era în vigoare în 2011.
În acest context, Curtea a constatat că susţinerile reclamantei sunt fondate, în sensul că în mod greşit au apreciat autorităţile pârâte că imobilul nu a fost reevaluat timp de 3 ani consecutivi şi au aplicat o cotă majorată de impozit, pentru anul 2012.
În primul rând, Curtea a constatat că modul de stabilire a impozitului pe clădire în cauza de faţă trebuia să aibă în vedere următoarele elemente esenţiale: impozit pe o clădire ce aparţine unei persoane juridice; clădire ce făcuse obiectul unui contract de leasing, ce a fost reziliat; dacă au trecut 3 ani de la ultima reevaluare; dacă reevaluarea a fost corect înregistrată în contabilitatea reclamantei.
Sub aspectul modalităţii de înregistrare în contabilitate, s-a constatat că există o divergenţă cu privire la conturile prin care trebuia făcută înregistrarea reevaluării în contabilitatea reclamantei.
Curtea a reţinut că reclamanta a calificat bunul revenit în posesia sa ca urmare a rezilierii contractului de leasing ca şi stoc, fiind un bun ce se încadra în ipoteza de la pct. 129 din Ordinul nr. 13/2008, deoarece este deţinut pentru a fi vândut pe parcursul desfăşurării normale a activităţii. Reclamanta s-a bazat pe aceste dispoziţii legale pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitate.
S-a apreciat ca fiind corectă susţinerea reclamantei, în sensul că bunurile reposedate în urma rezilierii contractelor de leasing trebuie, în mod obligatoriu, să fie înregistrate în contabilitate ca active circulante, şi anume stocuri, ele neîntrunind condiţiile impuse de legislaţia contabilă pentru a fi considerate active imobilizate, atâta timp cât urmează să fie valorificate prin vânzare sau prin încheierea unui nou contract de leasing financiar. Prin urmare, reclamanta a procedat în mod corect la înregistrarea contabilă a reevaluării imobilului.
Dincolo de acest aspect, Curtea a constatat că atâta vreme cât norma principală (art. 253 alin. (5) din C. fisc.) nu distinge, orice tratament diferenţiat aplicabil prin acte administrative cu forţă juridică inferioară C. fisc. şi al căror scop este să asigure aplicarea acestuia, dar care adaugă la ipoteza legală din norma principală, nu poate fi luat în considerare. Astfel, câtă vreme ipoteza „înregistrării ca atare” în contabilitatea reclamantei a fost generic reglementată de art. 253 din C. fisc., rezultă că această ipoteză a fost îndeplinită de către reclamantă, indiferent de calificarea ca activ imobilizat sau ca activ circulant şi de conturile în care s-a înregistrat operaţiunea de reevaluare.
Sub aspectul termenului de 3 ani, instanţa a considerat că organul fiscal a procedat în mod greşit, ignorând prevederile exprese ale art. 253 referitoare la situaţia bunului imobil ce face obiectul leasingului şi faptul că între 25 mai 2009 şi 30 septembrie 2010, imobilul se aflase în posesia locatarului din contractul de leasing (contractul de leasing financiar imobiliar a fost încheiat la data de 25 mai 2009, iar la data de 30 septembrie 2010, ca urmare a rezilierii contractului de leasing şi refuzului utilizatorului de a elibera clădirea, imobilul a reintrat în posesia reclamantei în urma parcurgerii procedurii de executare silită, conform Procesului verbal din 30 septembrie 2010, întocmit de executor judecătoresc P.S.S., în Dosarul de executare nr. 509/2010).
S-a mai reţinut că nu pot fi luaţi în calculul termenului de 3 ani anteriori (care trebuie să fie consecutivi, acest aspect rezultând în mod evident din Normele Metodologice deja citate) anii 2009 şi 2010, câtă vreme pentru aceşti ani obligaţia de plată a impozitului pe clădire (cu toate obligaţiile aferente, de reevaluare eventual) revenea locatarului.
După reintrarea în posesie de către reclamanta-locator, a apreciat Curtea, începe să curgă termenul de 3 ani pentru reevaluare. Or, la data de 21 octombrie 2010 (în curs de o lună de la reintrarea în posesie), imobilul a fost reevaluat prin Raportul de reevaluare din 21 octombrie 2010 de către expert evaluator J.C., ca având o valoare de piaţă, la data întocmirii raportului, de 610.000 euro, respectiv 2.619.300 lei (net inferioară costului de achiziţie al imobilului, ce fusese înregistrată iniţial în contabilitate la data dobândirii).
Astfel, în 2010, reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de reevaluare, ceea ce înseamnă că în anul 2012 nu se putea considera împlinit termenul de 3 ani anteriori consecutivi în care să nu fi fost reevaluat imobilul.
Totodată, Curtea a considerat relevant exemplul dat de punctul 54 din Normele Metodologice de aplicare a C. fisc.
Astfel, indiferent de existenţa unei erori de înregistrare ca stoc în loc de activ imobilizat, reclamanta îşi îndeplinise obligaţia de reevaluare a imobilului, nefiind incidentă cota majorată de impozit pe clădiri de 20 % pentru anul 2012.
Curtea a mai reţinut ca fiind relevante şi interpretările oficiale ale normelor incidente în cauză de către M.F.P. şi B.N.R., chiar dacă acestea nu au forţă juridică obligatorie, respectiv opinia întocmită de M.F.P. - D.L.R.C. din aprilie 2012, formulate ca răspuns la Adresa din 20 martie 2012 emisă de A.S.F. - A.L.B. România cu referire la „aplicarea corectă şi unitară a prevederilor C. fisc. la nivelul direcţiilor teritoriale de impozite şi taxe", în ceea ce priveşte situaţiile în care contractele de leasing financiar sunt încheiate cu obligativitatea reposedării bunului de către finanţator, precum şi răspunsul din 03 aprilie 2012 emis de B.N.R. - D.R.A.
S-a mai reţinut că atâta timp cât interpretarea oferită de pârâte dispoziţiilor legale anterior evocate este contradictorie interpretării oferite de organele centrale cu atribuţii de reglementare şi interpretare oficială autentică, se încalcă principiul certitudinii impunerii şi principiul aplicării unitare a dispoziţiilor fiscale.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că în mod corect reclamanta a procedat la reevaluarea imobilului, astfel încât impozitul pe clădire trebuia stabilit în conformitate cu disp. art. 253 alin. (2) din C. fisc., impozit ce a fost deja achitat de către reclamantă, Curtea a admis cererea.
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâţii Municipiul Iaşi şi primarul Municipiului Iaşi au declarat recurs.
Prin cererea de recurs, al cărei temei juridic nu a fost indicat conform C. proc. civ., s-a arătat în mod sintetic că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. şi H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a C. fisc., fiind citate prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 253 („Calculul impozitului datorat de persoane juridice”) alin. (1), (2), (3), (5), (51), (6), (61) şi prevederile pct. 52 alin. (1) lit. e) şi pct. 57 alin. (4), Titlul IX din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., precizându-se că din economia textelor legale aplicabile rezultă, fără putinţă de tăgadă, faptul că pentru a beneficia de cota de impozitare de 0,9% corespunzătoare clădirilor reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă, reevaluarea trebuie înregistrată în contabilitatea persoanei juridice ca o acţiune de reevaluare potrivit legislaţiei contabile în vigoare. Deşi reclamanta nu a făcut această dovadă instanţa fondului a reţinut şi hotărât în mod nejustificat contrariul.
Prin întâmpinare, intimata SC E.F.G. L. I.F.N. SA a apreciat că sentinţa recurată este legală şi temeinică, rezultând atât din dispoziţiile legale aplicabile cât şi din actele dosarului că numai ca urmare a unei vădit eronate şi cu rea credinţă interpretări autorităţile recurente consideră că imobilul situat în intravilanul municipiului Iaşi, zona Bucium, jud. Iaşi nu a fost reevaluat timp de 3 ani consecutiv, aplicând o cotă majorată de impozit de 20% pentru anul 2012, în loc să aplice cota obişnuită de 0,9%. Operaţiunea de reevaluare realizată de intimată nu intra sub incidenţa art. 253 alin. (6) lit. a) din C. fisc., aşa cum s-a reţinut de autoritatea recurentă, ci sub incidenţa art. 253 alin. (5) din C. fisc. precum şi a pct. 52 alin. (1) lit. e) şi pct. 57 alin. (2) din Normele de aplicare a art. 253 din C. fisc. Concluzionează intimata că toată argumentaţia dezvoltată în considerentele sentinţei, care nu a fost combătută de recurenţi şi de aceea se impune menţinerea soluţiei pronunţate de prima instanţă.
Examinând cauza din perspectiva obiectului ei, a normelor legale aplicabile, a probatoriului administrat, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, pentru cele ce vor fi punctate în continuare.
O primă observaţie este aceea că prin cererea de recurs nu sunt aduse critici autentice sentinţei atacate, recurenţii mărginindu-se la a considera că punctul lor de vedere este cel corect şi că instanţa a aplicat greşit legislaţia referitoare la modul de calcul al impozitului pe clădiri datorat de persoanele juridice.
Instanţa de control judiciar constată, prin aplicarea art. 3041 C. proc. civ., că abordarea şi concluzia judecătorului fondului asupra acţiunii în anulare cu care a fost învestit sunt corecte şi legale.
Obiectul acţiunii a vizat anularea atât a Dispoziţiei nr. 492 din 24 mai 2012 emisă de primarul Iaşi prin care a fost respinsă contestaţia împotriva Deciziei de impunere nr. 12747/J din 16 ianuarie 2012 întocmită de D.E.F.P.L. a municipiului Iaşi, cât şi a acestei decizii de impunere, solicitându-se totodată şi suspendarea efectelor deciziei de impunere în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu consecinţa exonerării reclamantei SC E.F.G. L. I.F.N. SA de plata sumei de 864.111 lei reprezentând impozit pe clădiri stabilit suplimentar de plată, aferent imobilului proprietatea reclamantei, situat în intravilanul municipiului Iaşi, zona Bucium, jud. Iaşi.
Prin încheierea din 6 februarie 2013 instanţa a respins, motivat, cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 12747/J din 16 ianuarie 2012, reţinând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, respectiv condiţia existenţei unui caz bine justificat şi cea a pagubei iminente.
În evaluarea cererii de anulare a fost avută în vedere situaţia de fapt conturată de actele dosarului, motivele invocate de societatea reclamantă dar şi apărările formulate de pârâte, şi nu în ultimul rând dispoziţiile legale incidente: art. 253 din C. fisc. în forma în vigoare la 1 ianuarie 2012 („Calculul impozitului datorat de persoanele juridice” din Titlul IX „Impozite şi taxe locale”, cap. II „Impozitul şi taxa pe clădiri”), H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a C. fisc., partea a II-a, pct. 52-601, Ordinul nr. 13 din 19 decembrie 2008 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabile instituţiilor de credit, instituţiile financiare nebancare şi Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, pct. 94 alin. (1), 109 alin. (1) şi pct. 129 alin. (1), ordin care era în vigoare în anul 2011.
În mod just s-a considerat nefondată susţinerea pârâtelor că data ultimei reevaluări a imobilului în discuţie a fost data de 18 decembrie 2007, data dobândirii, şi că pe cale de consecinţă anul 2007 se plasează în afara intervalului ultimilor trei ani fiscali anteriori anului fiscal de referinţă. Organul fiscal a ignorat faptul că între 25 mai 2009-30 septembrie 2010 imobilul s-a aflat în posesia locatarului din contractul de leasing financiar imobiliar din 25 mai 2009, că urmare a rezilierii acestui contract imobilul a revenit în posesia reclamantei la data de 30 septembrie 2010, fiind înregistrat în contabilitatea societăţii reclamante la valoarea de achiziţie.
Imobilul a fost reevaluat prin Raportul de reevaluare din 21 octombrie 2010 (cu o valoarea de piaţă inferioară celei de achiziţie), iar la data de 24 iulie 2012 reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de reevaluare (cu o valoare de asemenea în scădere).
Operaţiunea de reevaluare a fost înregistrată de societatea reclamantă în conturile expres prevăzute de reglementările contabile în vigoare la acea dată, respectiv Ordinul B.N.R. nr. 13/2008 prin care s-au aprobat Reglementările contabile conforme cu directivele europene, aplicabile instituţiilor de credit, instituţiilor financiare nebancare şi Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar.
Divergenţa cu privire la conturile în care trebuie făcută înregistrarea reevaluării în contabilitatea reclamantei a fost lămurită de prima instanţă care subliniază în considerentele sentinţei că este corectă susţinerea reclamantei în sensul că bunurile reposedate în urma rezilierii contractelor de leasing trebuie înregistrate în contabilitate ca active circulante şi anume stocuri (pct. 129 din Ordinul nr. 13/2008), apreciind totodată că de altfel din moment ce dispoziţiile art. 253(5) din C. fisc. („valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare”) nu disting, nu are relevanţă contul în care s-a înregistrat operaţiunea, ci faptul că obligaţia de înregistrate în contabilitate a fost îndeplinită de către reclamantă.
Se reţine, de asemenea, că în mod eronat autorităţile recurente au făcut aplicaţia art. 253 alin. (6) lit. a) din C. fisc., text legal al cărui conţinut este redat în considerentele sentinţei, deoarece potrivit normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 94/2004 sintagma „ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă” se referă la ultimii 3 ani consecutivi. În acest context legal nu pot fi luaţi în calcul anii 2009 şi 2010, ani în care obligaţia de plată a impozitului pe clădire (cu toate obligaţiile aferente, eventual obligaţia de reevaluare) revenea locatarului ca efect al contractului de leasing financiar imobiliar din 25 mai 2009.
Imobilul a reintrat în posesia reclamantei-locator la data de 21 octombrie 2010, astfel că în anul 2012 nu era împlinit termenul de 3 ani anterior/consecutivi pentru reevaluarea imobilului şi deci autorităţile pârâte au aplicat greşit o cotă majorată de impozit de 20% pentru anul 2012.
Raţionamentul logico-juridic expus în detaliu în sentinţa recurată i-au fost în mod judicios alăturate şi interpretările oficiale emise de M.F.P. şi de B.N.R., apreciindu-se că acestea chiar în lipsa unei forţe juridice obligatorii aparţin unei entităţi cu competenţe în domeniu.
Neexistând motive pentru reformarea sentinţei, având în vedere şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Municipiul Iaşi şi de primarul Municipiului Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 1223 din 3 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3841/2014. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3844/2014. Contencios. Anulare act emis de... → |
|---|
