ICCJ. Decizia nr. 3906/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3906/2014
Dosar nr. 241/64/2012
Şedinţa publică de la 21 octombrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, reclamantul M.B.M., prin apărătorul său ales, funcţie de dispoziţiile art. 218 din C. proc. fisc. a solicitat anularea deciziei emisă la 11 martie 2010 de către A.N.A.F. prin D.G.F.P. Braşov, ulterior parcurgerii etapei consacrată prin art. 205 al aceluiaşi cod, a raportului de inspecţie fiscală întocmit de acelaşi for administrativ la 13 noiembrie 2009 şi a deciziei de impunere încheiată la finalizarea inspecţiei fiscale, reglementată potrivit art. 110 ca fiind un titlu de creanţă cu motivaţia că nu poate fi asimilat persoanelor care desfăşoară activităţi economice în mod independent, stabilindu-i-se în sarcină obligaţii de plată aferente unor tranzacţii efectuate în anul 2007 deşi legiuitorul a stipulat doar începând cu 01 ianuarie 2008 o astfel de obligaţie pentru persoanele fizice care înstrăinează terenuri în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, cerinţă neîntrunită în opina sa în cazul dedus judecăţii.
În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a arătat că în perioada 1 octombrie 2009 - 11 noiembrie 2009 a făcut obiectul unui control realizat de organele de inspecţie fiscală din cadrul instituţiei pârâte având ca obiect înregistrarea şi vărsarea T.V.A. aferentă perioadei 2007 - 2009. Se arată în continuare că, în urma controlului, s-a stabilit că reclamantul poate fi calificat ca fiind persoană impozabilă care trebuie înregistrată în scopul plăţii de T.V.A., precum şi că acesta are de achitat suma de 447.352 lei reprezentând T.V.A. şi suma de 249.567 lei reprezentând majorări de întârziere. Reclamantul arată totodată că nu poate fi asimilat din punct de vedere fiscal dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003 şi că organele de inspecţie fiscală adaugă practic la ceea de au convenit părţile raportului juridic.
În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanţei să respingă acţiunea formulată ca fiind neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 674/CA din 18 februarie 2011 Tribunalul Braşov-secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea formulată de reclamantul M.B.M. în contradictoriu cu pârâta DG.F.P. a jad. Braşov având ca obiect anularea Deciziei nr. 125 din 11 martie 2010, a Raportului de inspecţie fiscală din 13 noiembrie 2009 şi a Deciziei de impunere nr. 445 din 13 noiembrie 2009, cu motivaţia că susţinerile sale sunt nefondate, negăsindu-şi corespondent în dispoziţiile legale incidente.
Instanţa a considerat că multitudinea vânzărilor efectuate de către reclamant, într-un interval de timp relativ scurt, nu sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată şi făcând aplicaţiunea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 218 din C. proc. fisc. a respins acţiunea cu care a fost sesizată, subliniind că dispoziţiile legale nu condiţionează obligaţia de achitare a T.V.A. de colectarea acestei taxe de către reclamant.
Împotriva acestei soluţii reclamantul a declarat recurs, criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi al netemeiniciei, recurs ce a fost admis prin Decizia nr. 2085/R din 25 aprilie 2012 a Curţii de Apel Braşov, care transpunând în speţă dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre soluţionare în fond secţiei sale de contencios administrativ şi fiscal, constatând că totalul debitului imputabil reclamantului depăşeşte cifra de 500.000 lei.
Prin sentinţa nr. 3/F din 14 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.B.M. împotriva pârâtei D.G.F.P. Braşov şi în consecinţă s-a dispus anularea parţială a Raportului de inspecţie fiscală înregistrat din 13 noiembrie 2009, a Deciziei de impunere cu nr. 445 din 13 noiembrie 2009 şi a Deciziei nr. 125 din 11 martie 2010 prin care i s-a respins contestaţia bazată pe dispoziţiile art. 205 din C. proc. fisc., în sensul că debitul imputabil reclamantului M.B.M., reprezentând T.V.A., a fost diminuat până la plafonul stabilit prin raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză, respectiv până la plafonul sumei de 242.383 lei.
Au fost anulate actele administrativ fiscale menţionate mai sus cu privire la plata accesoriilor fiscale în sumă de 249.567 lei calculate de organul de control pentru T.V.A.
A fost obligată pârâta D.G.F.P. Braşov la plata către reclamant a sumei de 7218,30 lei reprezentând cheltuieli parţiale de judecată, compuse fiind din taxa judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu expert şi onorariu avocaţial şi au fost respinse restul pretenţiilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, inclusiv concluziile inserate în raportul de expertiză efectuată în cauză că imobilele care au făcut obiectul controlului T.V.A. concluzionat prin actele atacate (Decizie de impunere nr. 445 din 13 noiembrie 2009, Raport de inspecţie fiscala din 13 noiembrie 2009 si Decizie nr. 125 din 11 martie 2010 emise de A.N.A.F. - D.G.F.P. Braşov), situate fiind în intravilanul localităţilor Braşov şi Sânpetru, au fost dobândite de reclamant prin cumpărare
În raport de normele metodologice date in aplicarea art. 127 C. fisc., s-a arătat ca vânzătorii imobilelor achiziţionate de către reclamant nu erau consideraţi că realizează activităţi economice in sfera de aplicare a T.V.A., astfel că expertul a considerat că operaţiunea de vânzare nu este o operaţiune taxabila din punct de vedere al T.V.A., achiziţia imobilelor nefiind supusă T.V.A.
În ceea ce priveşte dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugata, condiţionat de înregistrarea persoanei impozabile in scopuri de T.V.A. in conformitate cu prevederile art 145 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. cu modificările si completările ulterioare, a vând in vedere ca reclamantul M.B. nu s-a înregistrat in scopuri de T.V.A. conform legii s-a arătat că nu putea beneficia de dreptul de deducere al taxei pe valoare adăugata.
În concluzie, prima instanţă a reţinut potrivit prevederilor legale in vigoare în anul 2007, că achiziţia imobilelor de către reclamant și care au făcut ulterior obiectul tranzacţiilor imobiliare pentru care s-au stabilit obligaţii de plată în sarcina sa, nu era supusă T.V.A., în ipoteza nedepăşirii plafonului sus-menţionat, întrucât vânzătorii K.O. și F.S.R. nu erau consideraţi că realizează activităţi economice in sfera T.V.A., şi în plus, reclamantul prin neînregistrarea ca persoană impozabilă în scopuri de T.V.A. nu putea beneficia de dreptul de deducere al taxei pe valoare adăugată în a cărei sferă intră şi livrările de bunuri realizate cu plată pe teritoriul României.
Au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 127 din C. fisc. şi art. 141 alin. (1) în sensul că o persoană impozabilă este şi cea care exploatează bunuri corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, fiind lipsit de relevanţă că reclamantul nu este un comerciant în sensul definit de C. com.
Caracterul de continuitate a rezultat din repetarea aceluiaşi gen de activitate respectiv o activitate economică în sensul dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. şi ale art. 9 şi art. 12 din Directiva nr. 112/2006/CE în scopul obţinerii unor venituri.
Analizând actele s-a reţinut că reclamantul a realizat tranzacţii constând în vânzarea de terenuri construibile care nu sunt scutite de taxa pe valoare adăugată si pentru care el avea obligaţia de a se înregistra in scopuri de T.V.A. după depăşirea plafonului de venituri realizate din operaţiuni impozabile in decursul unui an fiscal conform art 152 din Legea nr .571/2003.
S-a reţinut, totodată, că tranzacţiile cu terenuri s-au efectuat de către reclamant către persoane fizice sau juridice iar din numărul total de 36 tranzacţii, doar 29 de terenuri vândute cu contracte de vânzare cumpărare persoanelor fizice sau juridice au intrat in sfera de aplicare a T.V.A., iar la data de 30 iunie 2007 a fost depăşit plafonul de scutire, respectiv cifra de afaceri de 35.000 euro (119.000 lei).
Luand act că tranzacţiile cu terenuri construibile, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, sunt operaţiuni taxabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, văzând că reclamantul nu poate beneficia de dreptul de deducere a acestui tip de taxă, el neînregistrându-se până la momentul emiterii actelor atacate, la organul fiscal competent, ca persoană impozabilă, plătitoare de taxă pe valoarea adăugată sau ca persoană fizică care desfăşoară activităţi economice în mod independent, ţinând cont că terenurile în discuţie sunt intravilane, antrenând incidenţa prevederilor Legii nr. 350/2001, şi că potrivit art. 141 din Legea nr. 571/2003 un „ teren construibil reprezintă orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcţii, conform legislaţiei în vigoare”, constatând că obligaţia de plată a taxei pe valoarea adăugată şi calculul efectuat nu conduc la concluzia că s-a purces la a se adăuga la convenţia părţilor,că în speţă asistăm la vânzarea unor imobile ce nu s-au probat a fi folosite în scop personal, Curtea de apel a admis cererea dedusă judecăţii, anulând actele contestate până la concurenţa debitului constând în T.V.A. reţinut de către expert.
În privinţa accesoriilor reţinute de organul de control fiscal în sarcina reclamantului, prima instanţă a constatat că depăşirea plafonului de scutire a fost însoţită de pasivitatea îndelungată a organelor de control fiscal astfel că nu se poate reţine atitudinea culpabilă a reclamantului.
A apreciat judecătorul fondului că aplicarea retroactivă a normelor metodologice nu poate acoperi incoerenţa legislativă deoarece nici chiar legiuitorul nu îşi poate invoca propria culpă în legiferare.
Au fost invocate principiul certitudinii impunerii, respectiv, cel al obligaţiei de a elabora norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor.
Ca urmare, Curtea de apel a anulat actele administrative privitor la plata accesoriilor fiscale aferente T.V.A.-ului.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. instanţa a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea acestei cauze, cheltuieli în care auz fost incluse în integralitate şi onorariul expertului, diminuându-se însă onorariul avocaţial la suma de 4.000 lei, corespunzător prestaţiei depusă de apărătorul ales şi complexităţii cauzei.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamantul M.B.M. şi parata D.G.F.P. Braşov, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul declarat de recurentul-reclamant M.B.M.
Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte soluţia de menţinere în parte a actelor contestate Decizia nr. 125 din 11 martie 2010, a raportului de inspecţie fiscală din 13 noiembrie 2010 şi a Deciziei de impunere nr. 445 din 13 noiembrie 2010 privind obligaţia de plată a sumei reprezentând T.V.A. în cuantum de 242.393 lei rezultat din expertiză astfel cum a fost însuşit de instanţa de judecată.
Recurentul arată că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art. 152 raportat la art. 153 şi art. 125, 126, 127 şi art. 141 alin. (2) C. fisc. se arată că în raport de dispoziţiile art. 127 C. fisc. în forma în vigoare în perioada 2007-2010 se defineşte persoana impozabilă ca fiind persoana autorizată să desfăşoare activităţi economice, iar recurentul nu a avut această calitate nefiind autorizat astfel încât nu se încadra în dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. fisc.
Neavând această calitate şi vânzarea de bunuri imobile din patrimoniul personal efectuată în perioada 2007-2009 nefiind o activitate economică în sensul dispoziţiilor art. 127 alin. (1) C. fisc. nu are obligaţia să se înregistreze ca persoană impozabilă şi în consecinţă până la 1 ianuarie 2010 nu avea obligaţia legală privind plata T.V.A. chiar după data de 30 iunie 2007 data desfăşurării plafonului prevăzut de art. 152 din C. fisc.
Se arată că până la data de 1 ianuarie 2010 legislaţia fiscală nu a diferit noţiunea de activitate economică şi în consecinţă includerea operaţiunii de vânzare a locuinţelor în sfera de aplicare a T.V.A. - ului încalcă principiul atitudinii fiscale prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. b) şi d din C. fisc.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii în totalitate, astfel cum a fost formulată şi obligării autorităţii pârâte la plata integrală a cheltuielilor de judecată.
Recursul declarat de D.G.F.P. Braşov se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. solicitându-se admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul menţinerii în totalitate a actelor fiscale ca fiind temeinice şi legale criticându-se soluţia de admiterea în parte a acţiunii prin însuşirea nelegală a concluziilor raportului de expertiză.
S-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru înregistrarea recurentului ca persoană impozabilă, vânzările de imobile fiind încadrate în categoria activităților economice, fiind exclusă în mod nelegal perioada aferentă anului 2007 de la plata T.V.A. şi a penalităţilor, micşorându-se nelegal suma reprezentând obligaţii fiscale aferente anului 2007.
S-a apreciat că recurentul datorează legal suma reprezentând T.V.A. debit şi accesorii fiscale deoarece s-a constatat că la data de 30 iunie 2007 a fost depăşită cifra de afaceri de 35.000 euro rezultând plafonul de scutire din punct de vedere al T.V.A. prevăzut de art. 152 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., iar până la data de 10 iulie 2007 reclamantul avea obligaţia de a se înregistra în scopuri de T.V.A. pentru operaţiunea de vânzare a terenurilor, devenind plătitor de T.V.A. începând u data de 1 august 2007 în baza art. 153 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003. În condiţiile în care reclamantul nu s-a înregistrat ca plătitoare de T.V.A. nu putea beneficia de deductibilitatea actelor fiind legale sub acest aspect.
În ceea ce priveşte majorările de întârziere recurenta-pârâtă arată că acestea sunt legal datorate conform principiului „accesoriul urmează principalul” fiind menţinută obligaţia principală de plată şi au fost calculate corect în baza art. 119 şi următoarele din O.G. nr. 92/2003.
La dosar recurenta-pârâtă a depus note de şedinţă prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat, depunând la dosar practică judecătorească - filele 17-42 dosar recurs.
Analizând recursurile declarate, în raport de motivele invocate, Curtea le apreciază ca fondate, în cauză impunându-se casarea cu trimitere în vederea lămuririi depline a situaţiei de fapt, în raport de probele administrate şi a necesităţii completării probatoriului în ceea ce priveşte cuantumul obligaţiilor fiscale datorate reprezentând T.V.A. plus accesorii în raport de Hotărârea C.J.U.E. din 7 noiembrie 2013 în cauzele conexate din 2012.
În ceea ce priveşte aspectele de nelegalitate invocate de ambele părţi în recursurile declarate, Curtea apreciază pentru următoarele considerentele că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul declarat de recurentul-reclamant este fondat în ceea ce priveşte criticile de nelegalitate legate de stabilirea corectă a bazei de impozitare.
Cu ocazia rejudecării se impune în cauză efectuarea unui nou raport de expertiză pentru a se stabili cuantumul T.V.A. datorat în raport de îndrumările şi dezlegarea dată prin Hotărârea C.J.U.E. din 7 noiembrie 2013.
Aceasta ţinând cont că preţul tuturor imobilelor care au făcut obiectul vânzărilor succesive, calificate corect de prima instanţă ca fiind o activitate economică în sensul dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003, a fost stabilit de părţi fără a se menţiona T.V.A. calculat, iar recurenta-pârâtă a calculat T.V.A. în mod eronat în raport de modalitatea stabilită prin Hotărârea C.J.U.E. din 7 noiembrie 2013, respectiv prin adăugarea T.V.A. de 19% la preţul din contract şi nu inclus în preţ ceea ce a determinat o majorare a cuantumului obligaţilor fiscale datorate de recurent.
Instanţa în urma rejudecării şi raportul de expertiză va analiza fiecare contract încheiat de recurentul-reclamant în perioada de referinţă 30 iunie 2007 septembrie 2009 în ceea ce priveşte cuantumul T.V.A. datorat şi a penalităţilor de întârziere aferente.
Celelalte critici de nelegalitate invocate în recursul declarat de recurentul - reclamant în ceea ce priveşte legalitatea inspecţiei fiscale şi legalitatea impunerii conform art. 126 şi art. 127 din Legea nr. 571/2003 nu sunt fondate.
În mod corect prima instanţă a apreciat că activitatea recurentei - înstrăinări succesive de imobile având caracter de continuitate reprezintă o activitate economică în sensul dispoziţiilor art. 127 din C. fisc. potrivit cărora „(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.";
"(2) În sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate".
Susţinerea ca Legea nr. 571/2003 nu reglementează in mod cert situaţiile in care persoanele fizice devin persoane impozabile din punct de vedere al T.V.A. este neîntemeiată deoarece, prevederile pct. 3) alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicarea a Legii nr. 571/2003, stabilesc ca :"(1) În sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personala sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerata activitate economica, cu excepţia situaţiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc."
Având în vedere că activitatea de vânzare a acestor apartamente a fost efectuată cu scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, şi cât timp tranzacţiile au fost efectuate continuu şi cu urmărirea realizării de venituri, pentru ca s-au încheiat şi antecontracte de vânzare, şi contracte de vânzare - cumpărare, în mod corect s-au aplicat dispoziţiile legale prevăzute expres de Legea nr. 571/2003 şi legiuitorul a prevăzut expres certitudinea impunerii.
Prin O.U.G. nr. 109/2009, în vigoare de la 01 ianuarie 2010, C. fisc. a fost modificat în ceea ce priveşte conţinutul art. 127 care are următorul conţinut: "Situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme", astfel că, nu poate fi primită susţinerea lipsei certitudinii impunerii.
Ca urmare a acestor constatări s-a reţinut că activitatea economică în scopul obţinerii de venituri, cu caracter de continuitate, s-a considerat începută din momentul în care exista intenţia efectuării activităţii, începând cu data încasării primului avans pentru edificarea construcţiei.
Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, activitatea desfăşurată de reclamantă intră în sfera de aplicare a T.V.A. deoarece textul legal prevede că: "(1) Din punct de vedere al taxei sunt operaţiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) Operaţiunile care în sensul art. 128, art. 130 constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plata;
b) Locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi in România, în conformitate cu prevederile art. 132 şi art. 133;
c) Livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1) acţionând ca atare;
d) Livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2)".
Aceste condiţii enumerativ stipulate în textul legal de mai sus trebuiesc îndeplinite cumulativ, aşa cum se prevede expres, ceea ce înseamnă că neîndeplinirea unei singure condiţii determină neîncadrarea operaţiunilor în categoria operaţiunilor impozabile din punct de vedere al T.V.A.
Aşadar, potrivit art. 127 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 571/2003:
(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.
(2) În sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate."
În aplicarea prevederilor art. 127 alin. (2), legiuitorul prin Normele de aplicare a C. fisc. aprobate prin H.G. nr. 44/2004 aduce precizări suplimentare, respectiv: "3. alin. (1) În sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personala sau a altor bunuri care simt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerata activitate economică, cu excepţia situaţiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc.,,
Potrivit acestor prevederi legale persoanele fizice care obţin venituri din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bucuri care sunt folosite de acestea pentru scopuri personale nu se consideră a fi desfăşurat o activitate economică şi pe cale de consecinţă nu intră în categoria persoanelor impozabile, excepţie făcând situaţiile în care se constată că activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, în atare situaţie, acestea dobândind calitatea de persoană impozabilă.
Având în vedere aceste dispoziţii legale rezultă ca o persoană fizică care realizează în cursul unui an calendaristic operaţiuni imobiliare, constând în vânzarea de terenuri şi construcţii, altele decât cele utilizate în scopuri personale, devine persoana impozabilă, indiferent dacă operaţiunea este sau nu scutită de T.V.A. Deci persoanele fizice care efectuează tranzacţii imobiliare constând în vânzarea de bunuri imobile devin persoane impozabile din perspectiva T.V.A., deoarece realizează fapte de comerţ aşa cum prevede şi C. com.
Construirea şi valorificarea unor apartamente care nu reprezintă locuinţa proprietate personala, care nu sunt folosite în scopuri personale, reprezintă activitate economică desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.
Intenţia persoanei fizice de a desfăşura activitate economică în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, cât şi momentul începerii acestei activităţi a fost determinată de organul de inspecţie fiscală în conformitate cu prevederile pct. 66 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 potrivit cărora:
„În aplicarea art. 153 alin. (1) din C. fisc., activitatea economică se consideră ca fiind începută din momentul în care o persoană intenţionează să efectueze o astfel de activitate. Intenţia persoanei trebuie apreciată în baza elementelor obiective, de exemplu faptul ca aceasta începe să angajeze costuri şi/sau să facă investiţii pregătitoare necesare iniţierii unei activităţi economice.”
Recursul declarat de recurenta-pârâtă apare ca fondat, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În mod greşit prima instanţă a apreciat că recurentul-reclamant nu datorează accesorii aferente debitului principal. Acestea sunt legal datorate conform principiului „accesoriul urmează principalul” conform art. 119 şi următoarele din O.G. nr. 92/2003. Urmează ca în urma rejudecării şi în raport de concluziile raportului de expertiză să se stabilească cuantumul concret al acestor accesorii ţinându-se cont de modalitatea concretă şi corectă de stabilire a obligaţiei principale reprezentând T.V.A., calculat conform Hotărârii C.J.U.E. din 7 noiembrie 2013.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. va admite ambele recursuri şi va casa sentinţa atacată dispunând trimiterea spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de M.B.M. şi D.G.F.P. Braşov împotriva sentinţei nr. 3/F din 14 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3905/2014. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 3908/2014. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
