ICCJ. Decizia nr. 453/2014. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 453/2014
Dosar nr. 9400/2/2012
Şedinţa publică de la 31 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul V.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, suspendarea executării Ordonanţei nr. 370 din 1 noiembrie 2012, până la pronunţarea instanţei de fond.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat în sinteză că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, în ceea ce priveşte cazul bine justificat, a arătat că există mai multe indicii de nelegalitate care sunt de natură a conduce la suspendarea executării, şi anume: lipsa aplicării sancţiunii pentru fiecare faptă în parte, nemotivarea ordonanţei, lipsa incriminării de către legislaţia pieţei de capital a faptelor reţinute ca având natura unor contravenţii în domeniul pieţei de capital, respectiv lipsa competenţei materiale a C.N.V.M. de a aplica sancţiuni în cazul constatării unora dintre aceste fapte, greşita încadrare juridică a unor fapte contravenţionale, greşita apreciere a situaţiei de fapt, în cazul unora dintre faptele reţinute, fapt ce a condus la stabilirea eronată a imputabilităţii faptei, încălcarea unor drepturi fundamentale, respectiv dreptul la apărare, dreptul de a propune probe în cursul efectuării investigaţiei de către C.N.V.M..
În ceea ce priveşte paguba iminentă, a arătat că şi această condiţie este îndeplinită, întrucât prin executarea ordonanţei respective va suferi un prejudiciu material, constând, pe de o parte, în aceea că va fi obligat să achite amenda într-un cuantum ridicat, iar, pe de altă parte, că este în imposibilitate de a-şi câştiga existenţa ca urmare a măsurii complementare, întrucât i s-a interzis desfăşurarea activităţii în domeniul pieţei de capital. Or, tocmai în acest domeniu are pregătire profesională adecvată şi a obţinut experienţa necesară.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât, pe de o parte, reclamantul nu argumentează concret existenţa cazului bine justificat, respectiv nu prezintă elemente de fapt şi de drept care să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ contestat, iar, pe de altă parte, paguba iminentă nu există, întrucât reclamantul a achitat amenda de 50.000 lei prin Ordinul de plată nr. 247 din 5 decembrie 2012, iar măsura complementară a fost aplicată pentru protejarea intereselor investitorilor, clienţi ai SSIF.
Prin Sentinţa civilă nr. 441 din 31 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Ordonanţei C.N.V.M. nr. 370 din 1 noiembrie 2012, formulată de reclamantului V.D., în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul nu relevă împrejurări de fapt sau de drept care să fie de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii Ordonanţei C.N.V.M. nr. 370 din 1 noiembrie 2012, unele dintre motivele invocate fiind neîntemeiate, iar altele fiind de fapt veritabile critici de nelegalitate, ce nu pot fi analizate în procedura sumară specifică unei cereri de suspendare a executării, ci doar în cadrul acţiunii în anularea actului administrativ respectiv, fiind evident că dacă s-ar proceda la analiza acestora s-ar ajunge la prejudecarea fondului cauzei, ceea ce nu este permis în procedura de judecată sumară a unei cereri de suspendare a executării.
A mai reţinut instanţa că, prin împrejurările invocate, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei privind paguba iminentă, chiar dacă a achitat amenda contravenţională de 50.000 lei şi i s-a impus interdicţia de a mai desfăşura activităţi ce intră sub incidenţa reglementărilor pieţei de capital pentru o perioadă de 5 ani, întrucât nu constituie pagubă iminentă executarea unui act administrativ a cărui prezumţie de legalitate nu a fost înlăturată.
Constatând că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor specifice prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării măsurilor dispuse prin Ordonanţa C.N.V.M. nr. 370 din 1 noiembrie 2012.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul D.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea recurată nu atinge standardele de motivare stabilite de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi de cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv faptul că instanţa de fond nu s-a aplecat absolut deloc asupra numeroaselor argumente ţinând de împrejurări de fapt şi de drept prin care reclamantul dorea să justifice existenţa unei "îndoieli serioase în privinţa actului administrativ", aşadar în dovedirea cerinţei cazului bine justificat.
A mai arătat recurentul-reclamant că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (mai exact a art. 14 din Legea nr. 554/2004) şi prin lipsa unui temei legal care să permită ignorarea multiplelor argumente aduse în dovedirea cazului bine justificat.
În privinţa aprecierii date de instanţă argumentelor privind condiţia pagubei iminente, recurentul arată că instanţa nu a apreciat în concret, prin raportare la definiţia legală dată de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, întrunirea acestei cerinţe, reţinând neîntrunirea acesteia prin faptul că se invocă paguba iminentă în legătură cu un act a cărui prezumţie de nelegalitate nu a fost răsturnată, aşadar impunând practic verificarea condiţiei numai cu privire la un act administrativ a cărui prezumţie de nelegalitate a fost înlăturată, respectiv un act administrativ ce a fost anulat în mod definitiv şi irevocabil.
Prin notele de şedinţă şi înscrisurile depuse la dosar la data de 23 ianuarie 2014, intimata-pârâtă a învederat faptul că acţiunea în anularea Ordonanţei C.N.V.M. nr. 370 din 1 noiembrie 2012 s-a soluţionat prin Sentinţa nr. 2238 din 4 iulie 2013, fiind respinsă ca neîntemeiată, astfel încât recursul a rămas fără interes.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, R 89 din 13 septembrie 1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.
Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".
Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de dispoziţiile menţionate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.
În recursul său, reclamantul D.V. susţine că aceste două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite şi că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, ignorând argumentele aduse de reclamant în susţinerea acţiunii sale.
Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.
Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.
După cum se constată, prima instanţa soluţionând cererea de suspendare a apreciat în mod corect că în cauză nu este îndeplinită condiţia referitoare la "cazul bine justificat" întrucât recurentul-reclamant nu a reuşit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.
Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurent în ceea ce priveşte indiciile de nelegalitate ce nu au fost corect examinate de instanţa de fond în conturarea cerinţelor cazului bine justificat.
Recurentul-reclamant, după cum se constată, se rezumă doar la susţineri privind nelegalitatea pe fond a actului administrativ or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenţei dreptului legitim vătămat şi nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
În consecinţă, în mod corect, prima instanţă a statuat că nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiei referitoare la cazul bine justificat care să conducă la suspendarea executării actului administrativ în cauză.
Mai mult, în cauza prezentă, prin Sentinţa nr. 2238, pronunţată la data de 4 iulie 2013 în Dosarul nr. 1980/2/2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea reclamantului având ca obiect anularea Ordonanţei C.N.V.M. nr. 370 din 1 noiembrie 2012, care formează obiectul prezentei cereri de suspendare.
În aceste circumstanţe, soluţia adoptată de instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare creează, cel puţin cu caracter provizoriu, premisa legalităţii actelor a căror suspendare s-a solicitat, fiind astfel confirmată prezumţia de legalitate ataşată actelor administrative, până la soluţionarea recursului, astfel că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
Cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, or, în cauză nu s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se impune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor referitoare la cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, or, în condiţiile în care în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu s-a dovedit îndeplinirea unei condiţii menţionate, soluţia pronunţată este temeinică şi legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu privire la susţinerea recurentului-reclamant, în sensul că hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pentru care aceasta a înlăturat argumente ţinând de împrejurări de fapt şi de drept prin care reclamantul dorea să justifice existenţa unei "îndoieli serioase în privinţa actului administrativ", aşadar în dovedirea cerinţei cazului bine justificat, instanţa de control judiciar, examinând considerentele sentinţei atacate, apreciază că acestea cuprind, conform art. 261 alin. (1) C. proc. civ., motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
Drept urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de fond în mod corect a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva Sentinţei civile nr. 441 din 31 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4505/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 455/2014. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
