ICCJ. Decizia nr. 4614/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4614/2014
Dosar nr. 983/2/2013
Şedinţa publică de la 3 decembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 6 februarie 2013 sub nr. 983/2/2013, reclamanta U.R.T.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi Ministerul Transporturilor, obligarea pârâţilor la modificarea sau anularea unor articolelor din Ordinul nr. 182 din 31 august 2011 privind modificarea şi completarea Normelor de aplicare a Legii serviciilor de transport public local nr. 92/2007, aprobate prin Ordinul ministrului internelor şi reformei administrative nr. 353/2007, cât şi din Ordinul comun nr. 240 din 4 octombrie 2012 (M.A.I.) - 1614 din 1 noiembrie 2012 (M.T.I.) privind aprobarea criteriilor de evaluare, a punctajelor şi a metodologiei de punctare privind criteriile de evaluare ale operatorului de transport, în vederea atribuirii traseelor pentru transportul rutier public de persoane prin servicii regulate în trafic judeţean.
Reclamantul a solicitat, totodată, şi suspendarea executării actelor administrative atacate până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
În motivare, reclamanta a arătat, în esenţă, că articolele contestate modifică Legea nr. 92/2007, Legea nr. 51/2006 şi Regulamentul (CE) nr. 1370/2007.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării actelor administrative atacate, reclamanta a susţinut că există îndoieli în ceea ce priveşte legalitatea actelor, precum şi iminenţa unei pagube grave prin perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unui serviciu public, cât şi unul de natură materiala imediată.
La data de 14 martie 2013 a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia de litispendenţă în ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 182/2011 privind modificarea şi completarea Normelor de aplicare a Legii serviciilor de transport public local nr. 92/2007, aprobate prin Ordinul ministrului internelor şi reformei administrative nr. 353/2007 şi a Ordinului comun nr. 240/1614 din 1 noiembrie 2012 privind aprobarea criteriilor de evaluare, a punctajelor şi a metodologiei de punctare privind criteriile de evaluare ale operatorului de transport, în vederea atribuirii traseelor pentru transportul rutier public de persoane prin servicii regulate în trafic judeţean emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, menţionând că reclamanta a introdus această cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor la secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti la data de 6 februarie 2013, formându-se Dosarul cu nr. 983/2/2013.
Tot în anul 2013, la data de 14 ianuarie, reclamanta a mai promovat o cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor, având acelaşi petit şi întemeiată pe aceleaşi dispoziţii, la secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti formându-se Dosarul cu nr. 256/2/2013, dosar în care instanţa a respins cererea de suspendare ca nefondată la data de 12 februarie 2013.
Cu privire la cererea de modificare sau anulare a articolelor din O.M.A.I. nr. 182 din 31 august 2011 şi Ordinul Comun nr. 240 din 4 octombrie 2012 (M.A.I.) - 1614 din 1 noiembrie 2012 (M.T.I.), pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Transporturilor în ceea ce priveşte anularea sau modificarea unor articole ale Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 182/2011, arătând că nu este emitentul acestui ordin.
De asemenea, a formulat întâmpinare şi pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice prin care a invocat excepţia lipsei de obiect cu privire la cererea de suspendare a executării actelor administrative contestate, precizându-se că în cadrul dosarului înregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti sub nr. 1020/46/2012 a fost admisă acţiunea formulată de mai multor persoane având ca obiect suspendarea prevederilor Ordinului comun nr. 240/1614 din 1 noiembrie 2012, dispunându-se suspendarea executării acestuia. De asemenea, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare, învederând că reclamanta a formulat aceeaşi cerere de suspendare în faţa Curţii de Apel Bucureşti, formându-se Dosarul nr. 256/2/2013, soluţionat la data de 5 februarie 2013 în sensul respingerii.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La data de 11 aprilie 2013 au fost depuse la dosar cereri de intervenţie în interesul pârâtului formulate de F.O.R.T. şi de C.O.T.A.R.
Reclamanta a depus o cerere precizatoare şi completatoare la data de 11 aprilie 2013, prin care a arătat că solicită anularea în parte a Ordinului M.A.I. nr. 182/2011, respectiv anularea prevederilor pct. 19 şi pct. 20 şi obligarea pârâtului M.D.R.A.P. la modificarea acestora în sensul următor: "19. La articolul 19, alineatele 1 - 4 se modifică şi vor avea următorul cuprins: (2) Delegarea de gestiune se face în baza Legii nr. 92/2007 şi cu respectarea prevederilor Legii nr. 51/2006, în baza normelor-cadru privind modalitatea de atribuire a contractelor de delegare a gestiunii serviciilor de transport public local elaborate potrivit dispoziţiilor Legii nr. 92/2007"; "20. La articolul 20, alineatul 3 se modifică şi va avea următorul cuprins: Metodologia de selecţie în cadrul delegării de gestiune a contractului de servicii publice se face cu respectarea prevederilor Legii nr. 51/2006"; anularea Ordinului comun nr. 240 din 4 octombrie 2012 (M.A.I.) - 1614 din 1 noiembrie 2012 (M.T.I.); obligarea pârâţilor la emiterea unui ordin comun de aprobare a normelor de elaborare şi eliberare a licenţelor de traseu şi caietelor de sarcini în baza cărora se efectuează activitatea de transport cu autobuzele, ordin comun elaborat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, a Legii nr. 92/2007 şi a Legii nr. 51/2006; obligarea pârâtului M.D.R.A.P. la modificarea pct. 29 din Ordinul 182/2011 în sensul: "29. Art. 59 - în conformitate cu principiile autonomiei locale, ale protecţiei sociale şi ţinând seama de caracteristicile serviciului de transport public local de persoane prin curse regulate, autorităţile administraţiei publice locale sau asociaţiile de dezvoltare intercomunitară, după caz, vor asigura operatorului de transport rutier o parte din mijloacele financiare necesare pentru exploatarea şi dezvoltarea reţelelor de transport public local de persoane, infrastructură şi vehicule, prin următoarele mijloace: a) diferenţă de tarif pentru protecţia socială; b) alocaţie bugetară pentru cheltuieli de capital; c) garanţii pentru credite interne şi externe".
Prin Încheierea de şedinţă din data de 16 mai 2013 instanţa a încuviinţat în principiu cererile de intervenţie în interesul pârâţilor formulate de F.O.R.T. şi de C.O.T.A.R.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 2166 din 27 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor invocată de acesta ca neîntemeiată.
A admis excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare invocată de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.
A respins cererea de suspendare a art. 1 pct. 19, pct. 20 şi pct. 29 din Ordinul nr. 182 din 31 august 2011 şi a Ordinului comun nr. 240/1614/2012 ca inadmisibilă.
A respins cererea de anulare/modificare a art. 1 pct. 19, pct. 20 şi pct. 29 din Ordinul nr. 182 din 31 august 2011 şi a Ordinului comun nr. 240/1614/2012 formulată de reclamanta U.N.T.P., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Ministerul Transporturilor şi intervenienţii în favoarea pârâţilor F.O.R.T. şi C.O.T.A.R., ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că excepţia de litispendenţă cu privire la cererea de suspendare, invocată de pârâtul Ministerul Transporturilor, a fost respinsă ca neîntemeiată prin Încheierea de şedinţă din data de 13 iunie 2013, motivele pentru care a fost pronunţată această soluţie fiind expuse în aceeaşi încheiere.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor, instanţa a apreciat că existenţa calităţii procesuale pasive a unui pârât presupune o identitate între persoana pârâtului şi subiectul pasiv din raportul juridic obligaţional dedus judecăţii şi că raportat la domeniul contenciosului administrativ, autoritatea emitentă a actului atacat deţine calitatea de subiect pasiv în cadrul raportului juridic obligaţional.
Cum în cauza de faţă cererea de chemare în judecată vizează şi un act administrativ emis, alături de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, de pârâtul Ministerul Transporturilor, motiv pentru care se justifică pe deplin calitatea procesuală pasivă a acestui din urmă pârât.
Prin urmare, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor, invocată de acesta prin întâmpinare, ca neîntemeiată.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare, invocată de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Curtea a reţinut că, anterior sesizării sale cu soluţionarea dosarului înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 983/2/2013, reclamanta a mai formulat o cerere de suspendare a executării Ordinului nr. 182 din 31 august 2011 privind modificarea şi completarea Normelor de aplicare a Legii serviciilor de transport public local nr. 92/2007, aprobate prin Ordinul ministrului internelor şi reformei administrative nr. 353/2007, cât şi a Ordinului comun nr. 240 din 4 octombrie 2012 (M.A.I.) - 1614 din 1 noiembrie 2012 (M.T.I.) privind aprobarea criteriilor de evaluare, a punctajelor şi a metodologiei de punctare privind criteriile de evaluare ale operatorului de transport, în vederea atribuirii traseelor pentru transportul rutier public de persoane prin servicii regulate în trafic judeţean, şi implicit a licitaţiilor la nivel naţional, până la pronunţarea instanţei de contencios administrativ cu privire la acţiunea în anularea acestora, înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţe sub nr. 256/2/2013 şi care a fost soluţionată prin Sentinţa civilă nr. 658 din 12 februarie 2013 în sensul respingerii ca nefondate, fiind astfel întemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare invocate de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.
Pe fondul cauzei, instanţa a apreciat că legalitatea actelor normative criticate poate fi discutabilă numai în situaţia în care ordinele ar cuprinde dispoziţii potrivnice sau peste prevederile legale în aplicarea cărora au fost adoptate, iar aceste dispoziţii ar forma obiectul controlului jurisdicţional. Or, atare ipoteză nu se regăseşte în cauza dedusă judecăţii.
Instanţa a reţinut că procedura prevăzută la art. 19 - 23 din Ordinul nr. 353 din 23 noiembrie 2007 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii serviciilor de transport public local nr. 92/2007 se referă la atribuirea licenţelor de traseu pentru efectuarea transportului public de persoane prin curse regulate, rezultând că atribuirea electronică se organizează în vederea atribuirii traseelor şi obţinerii licenţelor de traseu de către operatori, iar nu pentru atribuirea contractului de delegare de gestiune. De asemenea, instanţa a apreciat că această procedură nu reprezintă o modalitate de gestiune a serviciului de transport public local, ci o etapă premergătoare necesară în vederea atribuirii contractului de delegare a gestiunii.
Mai mult, instanţa a constatat că însăşi Legea nr. 92/2007, prin art. 4 alin. (1) lit. g), prevede că licenţele de traseu şi caietele de sarcini sunt elaborate şi eliberate în condiţiile stabilite prin normele de aplicare elaborate de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi aprobate prin ordin al ministrului.
În ceea ce priveşte procedura prevăzută de pct. 19 şi pct. 20 din Ordinul nr. 182/2011, precum şi în titlul Ordinului comun nr. 240/1614/2012 instanţa a apreciat că această procedură vizează atribuirea traseelor şi obţinerea licenţelor de traseu de către operatori, necesare pentru ca ulterior să se obţină contractul de delegare a gestiunii, iar nu atribuirea contractelor de delegare a gestiunii de transport public local. În plus, nici Legea nr. 92/2007, nici Legea nr. 51/2006 nu exclud în mod expres posibilitatea atribuirii contractelor de delegare a gestiunii de transport public local prin licitaţie electronică.
În ceea ce priveşte cererea privind anularea Ordinului comun nr. 240/1614/2012, instanţa a constatat că reclamanta nu a afirmat nelegalitatea acestui ordin întrucât ar contraveni actului normativ superior în baza şi în aplicarea căruia a fost emis, ci a invocat lipsa unor criterii pe care aceasta le apreciază ca necesare pentru atribuirea traseelor şi obţinerii licenţelor de traseu. Cu privire la acest aspect, prima instanţă a arătat că rolul său este acela de a cenzura pe calea controlului judiciar actele administrative astfel cum au fost ele emise, neavând în competenţă substituirea în funcţiile şi atribuţiile autorităţilor publice emitente a actelor administrative deduse judecăţii.
Pe de altă parte, Curtea a constatat că prevederile art. 31 din Legea nr. 51/2006 se referă la atribuirea contractului de delegare a gestiunii pentru serviciile de utilităţi publice prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a) - g) din lege, iar nu şi la atribuirea contractului de delegare a gestiunii serviciului de transport public local prevăzut de art. 1 alin. (2) lit. h) din acelaşi act normativ.
Cu privire la faptul că pct. 9 din Anexa nr. 2 din Ordinul comun nr. 240/1614/2012 încalcă dreptul la acces legal şi nediscriminatoriu, s-a constatat că un astfel de impediment nu este de natură a afecta libera concurenţă sau accesul liber şi nediscriminatoriu la piaţa transportului rutier, ci, dimpotrivă, promovează astfel de principii, împiedicând participarea acelor agenţi economici care ar putea sau ar încerca să îşi creeze avantaje tehnice sau de orice altă natură, prin neplata obligaţiilor ce le incumbă către bugetul centralizat al statului, în defavoarea concurenţilor care, fiind de bună-credinţă, îşi îndeplinesc astfel de obligaţii la termen, motiv pentru care nu mai au la dispoziţie aceleaşi resurse financiare.
Referitor la solicitarea reclamantei de înlocuire a sintagmei "pot asigura" cu sintagma "vor asigura" la pct. 29 din Ordinul nr. 182/2011, s-a considerat că, pentru a fi aplicabile dispoziţiile Regulamentului CE nr. 1370/2007 al Parlamentului European, iar pe cale de consecinţă obligatorie compensarea operatorilor de servicii publice pentru costurile suportate şi/sau acordarea de drepturi exclusive în schimbul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu public, este necesar ca autorităţile competente să impună sau să contracteze obligaţii de serviciu public şi să decidă expres acordarea unor astfel de avantaje. Prin urmare, acordarea de compensaţii nu este obligatorie, aşa cum sugerează reclamanta, ci este lăsată la latitudinea autorităţilor publice locale, un argument în plus în acest sens fiind şi necesitatea respectării principiului autonomiei locale.
3. Recursul declarat în cauză
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta U.R.T.P., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea acesteia s-a arătat că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie, astfel reţinerea instanţei de fond în sensul că ordinul M.A.I. nu cuprinde dispoziţii "peste prevederile legale în aplicarea cărora au fost adoptate" respectiv: la Dispoziţiile art. 1 pct. 19 din Ordinul M.A.I. nr. 182/2011 nu modifică dispoziţiile Legii nr. 51/2006 şi pe cele ale Legii nr. 92/2007, instanţa reţinând faptul că subscrisa ar fi comis o "confuzie" între procedura atribuirii licenţelor de traseu pentru efectuarea transportului public de persoane prin curse regulate şi procedura delegării de gestiune; b) Critica formulată de subscrisa cu privire la sintagma "atribuire" s-ar baza pe aceeaşi confuzie între "ceea ce se atribuie prin procedura electronică prin sistemul naţional" şi "atribuirea contractelor de delegare a gestiunii de transport public local" are ca şi contraargumente:
- Dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 51/2006, potrivit cărora raporturile juridice dintre unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz, dintre asociaţiile de dezvoltare intercomunitară cu obiect de activitate serviciile de utilităţi publice şi operatori sunt reglementate prin: A1. Hotărâri de dare în administrare, adoptate de autorităţile deliberative ale unităţilor administrative-teritoriale, în cazul gestiunii directe şi A2. Hotărâri de atribuire şi contracte de delegare a gestiunii adoptate, respectiv aprobate, după caz, de autorităţile deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale, în cazul gestiunii delegate.
Nicăieri legea în aplicarea căreia a fost emis ordinul atacat nu a prevăzut "procedura de atribuire a licenţelor de traseu prin sistemul electronic la nivel naţional".
În accepţiunea art. 77 din Legea nr. 24/2000, elaborarea unui ordin se face numai pe baza şi în executarea legii, hotărârii sau ordonanţei de guvern, nu pentru modificarea acestora, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 92/2007, la art. 21 alin. (1) prevedea cu stricteţe cele două modalităţi de administrare a serviciului de transport public local, respectiv prin atribuirea acestora în: -gestiune directă; - gestiune delegată; orice reglementare printr-un act de natura celui atacat fiind interzisă, art. 21 alin. (1) mai sus menţionat făcând trimitere directă la modalităţile prevăzute de "prezenta lege".
În considerarea celor de mai sus, rezultă faptul că afirmaţiile instanţei de fond în sensul că subscrisa ar fi "confundat" expresiile mai sus precizate sunt neîntemeiate şi pe deplin contrazise de dispoziţiile celor trei acte normative menţionate.
Se apreciază drept legală procedura de atribuire a licenţelor de traseu prin sistemul electronic la nivel naţional - ar însemna să nu observăm încălcarea dispoziţiilor art. 78 din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora actele emise în baza şi în executarea legilor nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 51/2006 care conferă prioritate interesului comunităţii locale, asigurat prin cele două proceduri reglementate de lege, în detrimentul aşa-zisului interes naţional instituit prin procedura nou reglementată de actul cu caracter normativ de punere în aplicare a legii.
2. Aprecierea instanţei de fond în sensul că anularea Ordinului comun 240/1614/2012 nu poate interveni în condiţiile în care subscrisa ar fi invocat doar "lipsa unor criterii pe care aceasta le apreciază necesare pentru atribuirea traseelor şi obţinerea licenţelor de traseu" este de asemenea neîntemeiată, în condiţiile în care adoptarea actului normativ atacat aducea atingeri, printre altele:
- Dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă; pentru fundamentarea noii reglementari se va porni de la dezideratele sociale prezente şi de la perspective, precum şi de la insuficienţele legislaţiei în vigoare;
- Dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, potrivit cărora evaluarea preliminară a efectelor economice şi sociale pe care le angrenează noile reglementari este obligatorie;
- Dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, faţă de lipsa avizului A.N.R.S.C., autoritatea de reglementare competentă pe activitatea de transport public local.
3. Reţinerea instanţei de fond în sensul că dispoziţiile art. 9 din Anexa 2 a Ordinului comun 240/1614/2012 nu sunt de natură a afecta libera concurenţă sau accesul liber şi nediscriminatoriu pe piaţa transportului rutier, ci "promovează astfel de principii, împiedicând participarea altor agenţi economici care ar încerca să îşi creeze avantaje tehnice sau de altă natură, prin neplata obligaţiilor ce le incumbă către bugetul centralizat al statului, în defavoarea concurenţilor care, fiind de bună-credinţă, îşi îndeplinesc astfel de obligaţii la termen "este pe de o parte, nefundamentată, în condiţiile în care Legea nr. 51/2006, la art. 31 alin. (3), prevede ca şi principale criterii ale modalităţii reglementate de atribuire - delegarea de gestiune:
- garanţiile profesionale ale operatorilor;
- garanţiile financiare ale acestora;
- indicatorii de performanţă;
- nivelul tarifelor aplicate;
În vederea asigurării unui singur obiectiv: prestarea serviciului în condiţii de calitate şi cantitate corespunzătoare.
Pe de altă parte, afirmaţia este generică şi de natură a lasă loc arbitrariului, în condiţiile în care rămâne la stadiul de afirmaţie, fără suport juridic.
4. Lipsită de suport juridic este şi reţinerea instanţei în sensul la solicitarea înlocuirii sintagmei "pot asigura" cu "vor asigura" la pct. 29 din Ordinul nr. 182/2011 nu ar fi întemeiată întrucât acordarea de compensaţii este lăsată la latitudinea autorităţilor locale, în condiţiile în care:
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. c) din Regulamentul 1370/2007 contractele de servicii publice stabilesc modalităţile de alocare a costurilor legate de prestarea de servicii.
Dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Legea nr. 51/2006 prevăd recuperarea costurilor de exploatare sau de investiţie în cadrul prestării serviciilor de utilităţi publice, prin preţuri şi tarife reglementate sau prin taxe speciale.
Dispoziţiile art. 1 alin. (4) lit. i) din Legea nr. 92/2007 prevăd, în cadrul prestării serviciului de transport public local de persoane şi de mărfuri organizat de autorităţile administraţiei publice locale, pe raza administrativ-teritorială respectivă, recuperarea integrală a costurilor de exploatare, reabilitare şi dezvoltare prin tarife/taxe suportate de către beneficiarii direcţi ai transportului şi prin finanţarea de la bugetele locale, asigurându-se un profit rezonabil pentru operatorii de transport şi transportatorii autorizaţi, pentru ca dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 92/2007 să prevadă dincolo de orice dubiu obligativitatea consiliilor judeţene şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti de a acorda facilitate şi subvenţii operatorilor de transport rutier şi transportatorilor autorizaţi care efectuează transport public local de persoane, pentru asigurarea suportabilităţii costurilor de către utilizatori, pentru susţinerea şi încurajarea dezvoltării serviciului, cu respectarea legislaţiei fiscale în vigoare.
Alăturat a reiterat argumentele cu care a motivat cererea adresată instanţei de fond.
4. Apărările intimatei şi procedura derulată în recurs
Intimata Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând pe de o parte că, faţă de reiterarea motivelor pe fondul cauzei, menţine apărările formulate în acea fază procesuală, iar pe de alta că potrivit art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 92/2007, forma la data adoptării ordinelor contestate, "transportul cu autobuzele se efectuează numai pe bază de licenţă de traseu şi caiete de sarcini, elaborate şi eliberate în condiţiile stabilite prin normele de aplicare elaborate de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi aprobate prin ordin al ministrului".
În baza acestui text de lege, a fost adoptat Ordinul ministrului internelor şi reformei administrative nr. 353/2007 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii serviciilor de transport public local nr. 92/2007, modificat prin Ordinul nr. 182/2011, act normativ ce prevedea atribuirea electronică a traseelor judeţene, prin sistemul naţional, aceeaşi soluţie legislativă fiind consacrată şi anterior, urmând ca pe baza rezultatelor atribuirii comisia pârâtă să emită propuneri privind traseele atribuite.
Prevederile ordinului sunt în concordanţă cu cele ale art. 37 alin. (10) din Legea nr. 92/2007, potrivit cărora "în cazul transportului public judeţean de persoane realizat prin curse regulate, licenţele de traseu se atribuie prin hotărâre a consiliului judeţean, pe baza propunerilor comisiei paritare formate din câte un reprezentant al consiliului judeţean şi al agenţiei ARR din judeţul respectiv, şi se emit/se eliberează de către agenţia ARR respectivă".
În ceea ce priveşte atribuirea contractului de delegare a gestiunii serviciului de transport public local, art. 30 alin. (12) teza finală din Legea nr. 51/2006, forma în vigoare la data emiterii actelor contestate, prevede că aceasta se realizează "în baza normelor cadru elaborate de A.N.R.S.C. potrivit prevederilor legii speciale privind serviciile de transport public local.
De asemenea, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 92/2007, "Serviciul de transport public local şi persoane prin curse regulate, cu autovehicule sau nave, se realizează prin contract de delegare a gestiunii, pe baza autorizaţiei de transport sau a licenţei de transport, după caz, la care autoritatea de autorizare eliberează, pentru fiecare mijloc de transport stabilit, câte o copie conformă a acestora, precum şi contractele de atribuire în gestiune a serviciului, în conformitate cu condiţiile de concesionare, prin licitaţie, a serviciului", iar potrivit art. 25 din acelaşi act normativ, "Concesionarea serviciului de transport public local se face prin contract de delegare a gestiunii şi cu respectarea procedurii de delegare a gestiunii, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 51/2006, şi cu respectarea prevederilor prezentei legi".
Prin urmare, delegarea gestiunii serviciului de transport public local nu se poate face în afara cadrului stabilit prin Legea specială nr. 92/2007, ce prevede obligativitatea eliberării licenţei de traseu în vederea realizării transportului cu autobuzele, în condiţiile stabilite prin normele de aplicare elaborate de Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Obţinerea licenţei de traseu este reglementată chiar de Legea nr. 92/2007 ca o condiţie pentru delegarea gestiunii serviciului de transport public local şi, având în vedere că această lege are caracter special în raport de Legea nr. 51/2006, apreciem că singura concluzie ce se impune este aceea că atribuirea electronică a traseelor nu exclude atribuirea ulterioară a contractului de delegare a gestiunii.
Sub acest aspect, prevederile art. 31 din Legea nr. 51/2006 se referă la atribuirea contractului de delegare a gestiunii pentru serviciile de utilităţi publice prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a) - g) din lege, nu şi la atribuirea contractului de delegare a gestiunii serviciului de transport public local, prevăzut de art. 1 alin. (2) lit. h) din acelaşi act normativ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Privitor la Ordinul M.A.I. nr. 182/2011, care ar modifica prevederile Legii nr. 51/2006 şi pe cele ale Legii nr. 92/2007, instituind procedura de atribuire a licenţelor de traseu prin sistem electronic la nivel naţional, prevederile art. 19 - 29 din ordin nu se referă în niciun mod la variante de gestiune a serviciului de transport public local/judeţean.
Aspectele invocate ale dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 51/2006 privesc altă problemă, decât cea aşa-zis contrară.
Cum de altfel a menţionat instanţa de fond, obţinerea licenţelor de transport la nivel centralizat nu reprezintă substitutul gestiunii delegate, ci o operaţiune premergătoare.
Referitor la anularea Ordinului comun nr. 240/1614/2012, argumentele invocate nu se raportează la un act normativ special, ci generic la dispoziţiile Legii nr. 24/2000, pretinzându-se lipsa din cuprinsul său a unor prevederi stricte. Nici aceste susţineri nu pot fi primite, anularea unui act de gen neputându-se face doar pe motivul că un altul ar putea fi conceput într-un mod diferit.
Nici susţinerile privitoare la Anexa nr. 2 art. 9 la ordin nu pot conduce la anularea actului, acesta stabilind criterii clare pe care trebuie să le îndeplinească operatorii de transport pentru a participa la atribuiri de traseu, între acestea garanţiile financiare fiind de esenţă.
În fine, solicitarea de înlocuire a sintagmei "pot asigura" cu "vor asigura" la pct. 29 - Ordinul nr. 182/2011, se prezintă mai mult ca un deziderat al recurentei, dar faţă de care autorul actului normativ contestat are deplină libertate de decizie.
Nu poate fi impusă astfel vreo dispoziţie care să oblige autorităţile locale, practic autonome, să asigure transportatorilor mijloace financiare.
Oricum, acest aspect nu poate avea vreo repercusiune care să nu poate fi surmontată astfel că singura cale ar fi modificarea actului.
În concluzie, solicitările recurentei se referă cu precădere la modificarea normelor în discuţie în conformitate cu interesele sale, nefiind vorba în concret despre aspecte de nelegalitate sau neconformitate cu dispoziţiile legale în aplicarea cărora s-au dat.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Faţă de cele mai sus expuse, motivele de recurs invocate nu se încadrează în prevederile limitatoare a art. 304 pct. 9 ori art. 3041, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de U.R.T.P. împotriva Sentinţei civile nr. 2166 din 27 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4613/2014. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 4616/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
