ICCJ. Decizia nr. 1380/2015. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1380/2015
Dosar nr. 362/2/2013
Şedinţa publică de la 25 martie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 362/2/2012 reclamanta SC A.H. SRL Feteşti, în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A., C.J. Călăraşi, a solicitat instanţei să dispună anularea deciziei din 14 decembrie 2012, emisă de pârâtă; anulare procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din 15 octombrie 2012, precum şi a creanţei în valoare de 1.123.038,74 RON, suspendare actelor administrative contestate.
În motivarea acţiunii, reclamanta arată, în esenţă, că prin decizia din 14 decembrie 2011 emisă de pârâtă, a fost respinsă contestaţia formulată împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor bugetare, fiind menţinut nelegal, în sarcina sa, debitul în cuantum de 1.123.038,74 RON la care se adaugă dobânzile şi penalităţile prevăzute la art. 121 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006.
În calitate de concesionar, reclamanta arată că pentru anul 2008, menţiunile privind cererea de plată S.A.P.S. au fost efectuate în conformitate cu prevederile contractuale şi ţinând cont de suprafaţa de teren efectiv exploatată, respectiv 5.270,88 ha, astfel că procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din 15 octombrie 2012 şi decizia de soluţionare a contestaţiei din 14 decembrie 2012, sunt nelegale.
La termenul de judecată din data de 29 martie 2013, a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtei-intervenienta SC A.P. SA, prin care a solicitat în esenţă, admiterea cererii de intervenţie şi respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A.H. SRL Feteşti.
Reclamanta, la termenul de judecată din data de 26 aprilie 2013, a formulat o cerere precizatoare a acţiunii, solicitând nulitatea procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din 15 octombrie 2012, având în vedere că organele de inspecţie au încălcat dispoziţiile art. 21 alin. (14) şi alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011.
Intimata A.P.I.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea acţiunii formulate, invocând totodată şi excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare formulată de intimată.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2791 din 25 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a actelor administrativ contestate.
A fost respinsă ca nefondată, acţiunea reclamantei SC A.H. SRL Feteşti, în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A., C.J. Călăraşi, fiind admisă cererea de intervenţie în interesul pârâtei, formulată de SC A.P. SA.
Prin aceeaşi hotărâre a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării actului administrativ.
În motivarea sentinţei, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în urma verificărilor efectuate de A.P.I.A. Călăraşi a fost emis procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din 15 iulie 2012, prin care s-a stabilit că au fost plătite necuvenit către reclamanta SC A.H. SRL Feteşti, sume de bani ca urmare a cererii depuse în anul 2008.
Astfel în conformitate cu O.U.G. nr. 125/2006, reclamanta a depus cerere unică de plată pentru o suprafaţă totală de 5.254,09 ha teren, solicitând plata pentru schemele S.A.P.S., P.N.D.C.I. şi Z.D.S., iar prin decizia din 2009 a fost acordată suma totală de 2.367.977,23 RON.
În urma controlului efectuat s-a constat că nu au fost respectate prevederile O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, astfel:
Conform art. 7 alin. (1) pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, solicitanţii trebuie să fie înscrişi în Registrul fermierilor, administrat de A.P.I.A., să depună cerere de solicitare a plăţilor şi să îndeplinească următoarele condiţii generale: (...) f) să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea.”.
În dovedirea dreptului de utilizare a terenurilor ce au făcut obiectul cererii de sprijin din 3 mai 2008, reclamanta a depus contractul de concesiune din 21 decembrie 2000 încheiat cu A.D.S., pe o perioadă de 49 de ani, pentru o suprafaţă de 5.404,88 ha.
Cu privire la acest contract, s-a reţinut că la data de 14 februarie 2004, A.D.S. a reziliat unilateral contractul de concesiune din 21 decembrie 2000, măsură care a fost atacată în instanţă de SC A.H. SRL Feteşti, iar prin sentinţa comercială nr. 356 din 26 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Călăraşi în Dosarul nr. 52/116/2007 a fost admisă acţiunea formulată de SC A.H. SRL, în contradictoriu cu A.D.S., constatând că nu a intervenit rezilierea contractului de concesiune din 21 decembrie 2000 încheiat între părţile litigiului, în baza pactului comisoriu prevăzut de art. 5.5 din contract şi dispunând în sarcina pârâtei să nu efectueze nici un act juridic cu privire la terenul agricol care a făcut obiectul concesiuni până la rămânerea irevocabilă a hotărârii în cauză.
Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 491 din 25 octombrie 2007, soluţionând apelul declarat de A.D.S. a admis apelul declarat de apelanta A.D.S., a schimbă în parte sentinţa atacată în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea A.D.S. să nu efectueze acte de dispoziţie cu privire la terenul agricol care a făcut obiectul contratului de concesiune din 21 decembrie 2000, ca neîntemeiat. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1098/2008 a respins ca nefondat recursul declarat de A.D.S. Bucureşti, măsura rezilierii unilaterale fiind astfel irevocabil anulată de instanţele de judecată.
Din procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din 15 iulie 2012, precum şi din actele care au stat la baza emiterii acestuia, rezultă că pentru anul 2008, suprafaţa totală pentru care s-a încheiat contractul de concesiune din 21 decembrie 2000 a fost modificată în sensul diminuării acesteia cu 939,08 ha astfel:
- suprafaţa de 1051,33 ha face parte din suprafaţa de 1552,55 ha predate U.A.S.M.V. Bucureşti conform protocolului din 21 martie 2002
- suprafaţa de 27,47 ha, Ferma nr. 5 a fost cedată prin protocol în data de 25 iulie 2003 către Comisia Locală B., Jud. Călăraşi. Această suprafaţă din data de 25 iulie 2003 nu mai este obiectul contractului de concesiune din 21 decembrie 2000.
- suprafaţa de 46,70 ha care a fost predat prin protocolul din 5 noiembrie 2007 de către A.D.S. către Comisia locală de aplicare a Legii fondului funciar, comuna B., jud. Călăraşi.
Aceste suprafeţe reies şi din procesul-verbal din 18 decembrie 2007 încheiat în derularea contractului de concesiune din 21 decembrie 2000, proces-verbal însuşit de reclamantă.
Astfel, din suprafaţa totală de 5404,88 ha, conform contractului de concesiune, reclamanta a solicitat sprijin pentru suprafaţa de 46,79 ha, conform cererii de plată din 3 mai 2008 din această suprafaţă, conform celor menţionat, reclamanta avea dreptul de utilizare doar pentru suprafaţa de 4279,29 ha. Scăzând din suprafaţa totală declarată în cererea de plată, 5218,37 ha suprafaţa pentru care avea dreptul de utilizare de 4279,29 ha, rezultă o suprafaţă de 939,08 pentru care reclamantul SC A.H. SRL a beneficiat de sprijin necuvenit, rezultând un debit în cuantum de 1.123.038,74 RON.
În ceea ce priveşte invocarea de către reclamant a actului adiţional nr. 1 la contractul de concesiune din 21 decembrie 2000 se reţine că îşi produce efectele de la data încheierii sale, respectiv 3 august 20011 şi până la data de 20 septembrie 2012 când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul formulat de SC A.H. SRL Feteşti, împotriva deciziei comerciale nr. 381 din 14 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Reclamatul a formulat contestaţie administrativă împotriva titlului de creanţă, iar prin decizia de soluţionare a contestaţiei din 14 decembrie 2012 s-a respins ca nefondată contestaţia formulată.
Potrivit Legii nr. 139/2007 privind aprobarea O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, „Art. 121 - (1) Sumele necuvenite acordate sub formă de sprijin se recuperează cu aplicarea dobânzilor şi penalităţilor prevăzute de legislaţia în vigoare.”.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 42 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, „Creanţele bugetare rezultate din nereguli sunt scadente la expirarea termenului de plată stabilit în titlul de creanţă, respectiv în 30 de zile de la data comunicării titlului de creanţă”, iar „Debitorul datorează pentru neachitarea la termen a obligaţiilor stabilite prin titlul de creanţă o dobândă care se calculează prin aplicarea ratei dobânzii datorate la soldul rămas de plată din contravaloarea în RON a creanţei bugetare, din prima zi de după expirarea termenului de plată stabilit în conformitate cu prevederile alin. (1) până la data stingerii acesteia.”
Sprijinul financiar a fost acordat sub rezerva verificărilor ulterioare, aceste creanţe bugetare rezultate din nereguli ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare şi a sumelor de cofinanţare aferente reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau la bugetele naţionale.
Ca urmare s-a procedat corect la întocmirea procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din 15 octombrie 2012, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantului un debit în cuantum de 1.123.038,74 RON, context în care instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei ca nefondat.
Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 2791/2013 a Curţii de Apel Bucureşti, a formulat recurs, reclamanta SC A.H. SRL Feteşti, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004 în condiţiile în care a respins cererea de suspendare a executării actelor contestate ca rămasă fără obiect.
Instanţa nu a analizat condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de suspendare, iar o astfel de soluţie putea fi dată doar de instanţa de recurs.
Hotărârea pronunţată de prima instanţă nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanţa limitându-se la a relua fidel argumentele expuse de pârâtă fără a analiza motivele de fapt şi drept invocate în susţinerea acţiunii şi fără a arăta motivele care au dus la formarea convingerii sale în sensul respingerii acţiunii, încălcând astfel dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv de recurs ce se încadrează pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
De altfel instanţa de fond nu a analizat motivele de nulitate privind procesul-verbal de constatare a neregulilor din 15 octombrie 2012, a celor două note de constare precum şi a procesului-verbal din 10 octombrie 2012 depus de pârâtă în şedinţă publică.
Hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, actele administrative contestate au fost emise cu depăşirea competenţei A.P.I.A., încălcându-se astfel dispoziţiile art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006.
Din probatoriul administrat, respectiv contractul de concesiune, coroborat cu înregistrările din registrul agricol, rezultă dovada dreptului de folosinţă a terenului, conform art. 7 din O.U.G. nr. 125/2007, fiind îndeplinite condiţiile legale pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă.
A.P.I.A. nu are competenţa de a cenzura şi/sau a se pronunţa cu privire la interpretarea clauzelor şi/sau întinderea aplicării contractelor care dovedesc dreptul de folosinţă asupra terenului.
Instanţa de fond a ignorat constatările D.L.A.F. şi ale D.N.A. cu privire la legalitatea accesării fondurilor europene şi naţionale, constatări în cuprinsul cărora s-a reţinut obţinerea sprijinului financiar în condiţii legale, sancţiunea aplicată fiind nelegală şi din prisma Regulamentului CE nr. 796/2004.
Reţinerile D.N.A. şi D.L.A.F. obligatorii pentru instanţă dar ignorate de instanţă, au fost adresa D.L.A.F., rezoluţia din data de 7 iulie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., pronunţată în Dosarul nr. 165/P/2011, Rezoluţia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. din data de 21 septembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 285/P/2012.
Prin ordonanţa din data de 13 august 2013 a fost reluat punctul de vedere exprimat de D.L.A.F. cu ocazia finalizării controlului în sensul că, „contractul de concesiune din 21 decembrie 2000, încheiat între A.D.S. Bucureşti şi SC A.H. SRL Feteşti, în calitate de concesionar, având ca obiect exploatarea terenului agricol în suprafaţă de 5404,88 ha, situate în perimetrul localităţii G., Judeţul Călăraşi, nu a suferit modificări şi nici nu au fost încheiate acte adiţionale care să diminueze suprafaţa concesionată iniţial”.
Instanţa de fond a interpretat greşit efectele actului adiţional nr. 1 la contractul de concesiune cu privire la întinderea obiectului acestui contract.
Din perspectiva efectelor încheierii actului adiţional în ceea ce priveşte suprafeţele de teren de 991,58 ha şi 9,58 ha, părţile au tranşat problema suprafeţei de teren, A.D.S. recunoscând cu efect retroactiv şi declarativ dreptul de concesiune al SC A.H. SRL Feteşti cu privire la întreaga suprafaţă de teren, începând cu anul 2000, perioadă pentru care a fost achitată şi redevenţa datorată.
Până la momentul soluţionării irevocabile a Dosarului nr. 1149/116/2008, respectiv 20 septembrie 2012, când a încetat de drept, actul adiţional a produs efectele arătate, acesta făcând împreună cu contractul de concesiune dovada dreptului de folosinţă asupra terenului agricol, în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 4 alin. (1) din Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 246/2008.
În baza convenţiilor părţilor şi a efectelor acestora, cele reţinute în procesul-verbal din 18 februarie 2007, invocate de instanţa de fond în sensul că suprafaţa de 991,58 ha teren agricol şi 9,58 ha teren neagricol nu ar fi făcut parte din suprafaţa aferentă contractului de concesiune, nu pot fi avute în vedere, atâta timp cât A.D.S. a recunoscut prin semnarea actului adiţional că această suprafaţă de teren făcea parte din obiectul contractului la data de 6 noiembrie 2007.
Actul adiţional la contractul de concesiune a avut caracter declarativ, retroactiv, recunoscând existenţa dreptului de folosinţă al SC A.H. SRL Feteşti asupra terenului aproximativ de 900 ha încă de la momentul încheierii contractului de concesiune, deci şi la data formulării cererii de plată în anul 2008.
Hotărârea instanţei de fond este nelegală şi din perspectiva admiterii cererii de intervenţie formulate de SC A.P. SA, interesul intervenientului în promovarea cererii nefiind născut şi actual ci doar ipotetic, bazat pe o serie de propuneri fără credibilitate, context în care instanţa de fond a admis cererea de intervenţie în lipsa îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate impuse de lege.
Intervenienta SC A.P. SA nu a făcut dovada că sprijină dreptul pârâtei ci tinde la protejarea unui drept propriu, respectiv dreptul său de concesionare, care nu are însă nici o legătură cu prezenta cauză, dreptul de concesiune al intervenientei având ca obiect un alt teren.
Intimata-pârâtă A.P.I.A., C.J. Călăraşi, a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat, prezentând pe larg situaţia de fapt şi răspunzând punctual la motivele de recurs invocate de recurentă.
Şi intervenienta SC A.P. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.
Hotărârea instanţei de recurs
Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, se reţine că recursul este nefondat.
Primul motiv de recurs, vizează greşita respingere a cererii de suspendare a executării actului administrativ, cerere întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 reglementează un caz de suspendare a executării actului administrativ, dispusă de instanţă după declanşarea fazei judiciare a controlului de legalitate al actului administrativ, iar motivele pentru care poate fi solicitată suspendarea sunt cele prevăzute de art. 14 din acelaşi act. normativ, respectiv: cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, condiţie ce nu se prezumă, ci trebuie dovedit de persoana lezată, care a solicitat suspendarea executării actului administrativ fiscal şi care este datoare să administreze probe din care să rezulte existenţa cumulativă a celor două condiţii.
În cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudiciat fondul cauzei, iar în speţa de faţă instanţa de fond nu s-a pronunţat separat ci odată cu fondul, analizând pe fond legalitatea actului administrativ, raţionamentul pe care se fundamentează soluţia pronunţată cu privire la acţiunea în anulare a actului fiind expus pe larg în considerentele sentinţei, ceea ce a făcut de prisos a fi analizată separat aparenţa de legalitate a actului administrativ.
Este de remarcat că reclamanta prin cererea de chemare în judecată a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actelor administrative atacate, făcând referire la cazul bine justificat şi paguba iminentă, condiţii esenţiale pentru admisibilitatea cererii, dar nu a administrat probe din care să rezulte îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii impuse de textul de lege în temeiul căruia s-a cerut suspendarea.
Suspendarea actului administrativ are caracter facultativ pentru instanţă, astfel că, pentru a fi dispusă era necesar ca reclamanta să facă dovada că este ameninţată, prin executarea actului, cu o vătămare iminentă, probă ce nu a fost administrată.
Este adevărat că suspendarea dispusă în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, durează până la soluţionarea irevocabilă a cauzei spre deosebire de suspendarea executării dispusă în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 care durează până la soluţionarea fondului cauzei dar prin respingerea ca rămasă fără obiect a cererii de suspendare nu s-a creat o vătămare a reclamantei în sensul dispoziţiilor art. 105 alin. (1) C. proc. civ. care să ducă la casarea hotărârii, în condiţiile în care prin aceeaşi sentinţă, instanţa s-a pronunţat şi pe fondul cauzei analizând implicit şi condiţiile prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004.
În completarea motivării date de prima instanţă, în raport de probatoriul administrat se reţine că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Existenţa cazului bine justificat [definit în art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004] poate fi reţinută dacă din împrejurările cauzei rezultă o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate, nefiind suficient a se afirma doar existenţa unor motive de nelegalitate care, fără o cercetare aprofundată să permită formarea unui dubiu asupra legalităţii actului.
În condiţiile în care instanţa a analizat pe fond legalitatea actului atacat, nu se impunea a fi analizate separat împrejurările de fapt şi drept de natură a crea o îndoială în privinţa legalităţii actului administrativ.
Paguba iminentă, este diferită de art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004, dar din probatoriul administrat nu rezultă că a fost ameninţată prin executarea actului cu o pagubă iminentă în sensul dispoziţiilor legale menţionate, având în vedere totodată toate circumstanţele cauzei, natura propriu-zisă a măsurii administrative şi contextul în care a fost dispusă.
Faţă de considerentele expuse, se reţine că motivele de nelegalitate invocate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. cu privire la cererea de suspendare a executării actului administrativ nu pot fi reţinute.
Motivul doi de recurs vizează nemotivarea hotărârii pronunţate, cu referire la dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde motivele de fapt şi drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit, în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să susţină soluţia pronunţată apare ca esenţială, din perspectiva textelor normative evocate, ca fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile în litigiu de temeinicia şi legalitatea hotărârii şi să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.
În cauza de faţă, instanţa de fond a examinat în mod real problemele esenţial care i-au fost supuse, a evocat normele de drept substanţial, incidenţa şi aplicarea lor în cauză, soluţia exprimată prin dispozitiv fiind susţinută de considerentele expuse, iar susţinerea recurentei în sensul că au fost „reluate fidel argumentele invocate de pârât fără a fi analizate motivele de fapt şi drept invocate” prin cererea de chemare în judecată nu are un fundament real în condiţiile în care instanţa a prezentat pe larg întreaga situaţie de drept ţinând cont totodată de hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză prin care s-a verificat atât valabilitatea contractului de concesiune cât şi obiectul acestui contract pentru a putea stabili dacă actul administrativ atacat este legal în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 cât şi ale art. 4 din Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 246/2008.
Instanţa de contencios administrativ a fost investit a verifica legalitatea unor acte administrative, reclamanta contestând sancţiunea aplicată.
Este evident că instanţa a stabilit pe deplin situaţia de fapt în raport de probatoriul administrat, verificând totodată în raport de criticile formulate dacă reclamanta avea dreptul la acordarea sprijinului financiar, în condiţiile O.U.G. nr. 125/2006 ţinând cont şi de condiţiile impuse de art. 4 din Ordinul nr. 246/2008 privind dreptul de folosinţă asupra terenului agricol pentru care se solicita sprijin financiar.
Este adevărat că instanţa de fond a motivat pe scurt hotărârea dată, dar a examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse fără a relua concluziile pârâtei aşa cum susţine reclamanta, motivare ce permite exercitarea controlului judiciar fără a se impune aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu consecinţa casării cu trimitere pentru rejudecare.
Reclamanta prin cererea precizatoare a solicitat nulitatea „notelor de fundamentare” din 27 iulie 2012 şi din 8 octombrie 2012, dar aceste note de fundamentare au stat la baza emiterii actelor administrative contestate, respectiv a deciziei din 14 decembrie 2012 şi a procesului-verbal de constatare din 15 octombrie 2002, astfel că instanţa a analizat în ansamblu legalitatea actelor fără a se putea reţine nepronunţarea pe un capăt de cerere, respectiv, notele de fundamentare, acestea nefiind acte administrative în sensul art. 2 lit. e) din Legea nr. 554/2004.
Prin cererea precizatoare, reclamanta a solicitat nulitatea procesului-verbal din 10 octombrie 2012, de modificare a procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din 16 martie 2010, dar prin procesul – verbal nr. 11573/2012 nu s-a stabilit o creanţă ci a stabilit că SC A.H. SRL Feteşti nu mai datorează creanţa stabilită prin procesul-verbal de constatare, aceasta urmând a se regăsi în valoarea creanţei stabilite prin procesul-verbal întocmit în baza notei de fundamentare din 26 iulie 2012.
Această notă de fundamentare a stat la baza emiterii procesului-verbal din 15 iulie 2012 ce a făcut obiectul contestaţiei soluţionate prin decizia din 14 decembrie 2012, astfel că susţinerea recurentei în sensul că instanţa de fond nu s-a pronunţat separat pe actele indicate prin cererea precizatoare nu pot fi reţinute.
Recurenta susţine că instanţa nu a analizat criticile vizând depăşirea atribuţiilor legale ale funcţionarilor publici din perspectiva dispoziţiilor art. 7 lit. j) din O.U.G. nr. 125/2006, susţinere inexactă în condiţiile în care instanţa a analizat îndeplinirea condiţiilor impuse pentru a putea beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă.
Dispoziţiile art. 7 lit. j) din O.U.G. nr. 125/2006 se referă la dovedirea dreptului de folosinţă asupra terenului, iar funcţionarii publici au analizat îndeplinirea acestor condiţii prin raportare la contractul de concesiune invocat ca temei al dreptului de folosinţă, drept ce a fost analizat pe larg de prima instanţă.
Cu privire la criticile vizând nulitatea procesului-verbal din 15 iulie 2012 din perspectiva dispoziţiilor art. 21 alin. (14) şi alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011, este de remarcat că acest proces-verbal a făcut obiectul contestaţiei soluţionate prin decizia din 14 decembrie 2012 emisă de pârât, dar prin contestaţia formulată nu au fost invocate încălcarea dispoziţiilor arătate, instanţa soluţionând contestaţia, în raport de dispoziţiile art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 şi dispoziţiile Legii nr. 554/2004.
Concluzionând, se reţine că instanţa de fond a stabilit pe deplin situaţia de fapt şi drept a analizat în mod real susţinerile ambelor părţi şi problemele esenţiale care i-au fost supuse, fără a se putea reţine incidenţa în cauză a motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. raportat şi la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind respectat totodată şi dreptul la un proces echitabil din perspectiva dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ultimul motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv de recurs ce nu poate fi reţinut pentru următoarele considerente.
Obiectul acţiunii formulate de recurenta-reclamantă îl constituie anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, prin care s-a stabilit în sarcina acesteia, obligaţia de plată în sumă totală de 1.123.038,78 RON pe considerentul că, în urma controlului efectuat de A.P.I.A. s-a constatat că nu s-a făcut dovada dreptului de folosinţă asupra întregii suprafeţe de teren pentru care s-a acordat sprijin financiar, respectiv pentru o suprafaţă de 939,08 ha din totalul de 5404,88 ha.
Motivul pentru care autoritatea emitentă a actelor contestate a apreciat că recurenta-reclamantă nu îndeplineşte condiţiile de eligibilitate prevăzută de art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 a fost nedovedirea dreptului de folosinţă în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Ordinul nr. 246/2008, pentru suprafaţa de 939,08 ha, din totalul suprafeţei de 5404,88 ha.
Recurenta arată că instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente prin raportare la Regulamentul UE 796/2004.
Fără a se relua situaţia de fapt, expusă pe larg în primul ciclu procesual de prima instanţă, se reţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (1), art. 7, alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 4 din Ordinul nr. 246/2008 dispoziţii ce au fost analizate de prima instanţă în raport de documentele doveditoare depuse în susţinerea cererii de acordare a sprijinului financiar pentru anul agricol 2009.
Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006, beneficiarii plăţilor directe din cadrul schemei de plată unică pe suprafaţă pot fi persoanele fizice şi/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicita plata, în calitate de proprietar, arendaşi, concesionari, asociaţi, administratori în cadrul asociaţiilor în participaţiune, locatari sau altele asemenea.
Potrivit art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 (invocat de recurentă) pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, solicitanţii trebuie să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea.
Analizând dispoziţiile legale menţionate, rezultă că pentru a beneficia de acordarea sprijinului financiar în condiţiile O.U.G. nr. 125/2006, solicitanţii trebuie să dovedească atât dreptul de folosinţă asupra terenului precum şi utilizarea în scopul prevăzut de actul normativ.
Nu trebuie omise nici dispoziţiile art. 4 din Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 246/2008 prin care se stabileşte, documentele doveditoare solicitate producătorilor agricoli conform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, privind utilizarea terenului agricol sunt, după caz, titlu de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesionare, contractul de asociere în participaţiune, contractul de închiriere sal alte asemenea.
Ca urmare, beneficiarii plăţilor directe trebuie să probeze prin înscrisurile ataşate formularului de cerere de plată, existenţa unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosinţă asupra terenului ce face obiectul unei cereri de ajutor financiar, dovedirea exploatării respectivului teren.
În speţa de faţă, în dovedirea cererii de finanţare pentru anul agricol 2008 s-a depus contractul de concesiune din 21 decembrie 2000 încheiat de A.D.S. cu SC A.H. SRL Feteşti şi procesul-verbal de predare-primire, dar ulterior, suprafaţa de 5404,88 ha menţionată, a fost diminuată cu suprafaţa de 939,08 ha, conform protocolului din 21 martie 2002, protocolul din 25 iulie 2003 şi protocolul din 5 noiembrie 2007, fapt ce rezultă şi din procesul-verbal din 18 decembrie 2007 încheiat în derularea contractului de concesiune din 21 decembrie 2000, context în care nu se poate reţine că s-a făcut dovada dreptului de folosinţă pentru suprafaţa de 5404,88 ha, această suprafaţă fiind diminuată prin protocoalele menţionate mai sus.
Instanţa de fond, în mod corect a reţinut că actul adiţional nr. 1 la contractul de cesionare din 21 decembrie 2000 îşi produce efectele de la data încheierii, efectul retroactiv invocat de recurentă fiind înlăturat ca efect al deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a respins recursul împotriva deciziei nr. 381/2011 a Curţii de Apel Bucureşti.
Ca urmare, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 în sensul că pentru a beneficia de acordarea de plăţi, solicitanţii trebuie să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea, condiţiile fiind cumulative, instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea.
Faptul că suprafaţa de teren ce a făcut obiectul contractului de concesiune din 21 decembrie 2000 a fost diminuată rezultă din procesul-verbal din 18 decembrie 2007, SC A.H. SRL Feteşti, recunoscând diminuarea terenului, solicitând totodată adăugarea altei suprafeţe de teren la contractul de concesionare.
Ca urmare, nu se poate reţine nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente, respectiv din O.U.G. nr. 125/2006, Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 246/2008, dar şi Regulamentul CE nr. 796/2004.
În absenţa dovedirii dreptului de folosinţă pentru întreaga suprafaţă de teren pentru care s-a solicitat finanţarea cumulată cu dovedirea exploatării respectivului teren pentru anul 2008 cererea formulată de recurenta-reclamantă nu îndeplineşte condiţiile generale de eligibilitate prevăzute de art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006.
Este adevărat că prin rezoluţia din data de 7 iulie 2011 în Dosarul nr. 165/P/2011 şi rezoluţia din Dosarul nr. 285/2012 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie D.N.A. a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 10 lit. c) din acelaşi act normativ, dar conţinutul constitutiv al infracţiunii pentru care au fost efectuate cercetări nu vizează dovedirea dreptului de folosinţă şi exploatarea terenului agricol în discuţie, în acord cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 4 din Ordinul nr. 246/2008.
Recurenta a făcut referire şi la Regulamentul CE nr. 796/2004, dar nedepunerea unor documente justificative pentru suprafeţele declarate prin cererea de finanţare, constituie o neregulă în sensul dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 79/2003, sancţiunea aplicată fiind în acord cu dispoziţiile art. 51 alin. (2) din Regulament.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A.H. SRL Feteşti împotriva sentinţei civile nr. 2791 din 25 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.H. SRL Feteşti împotriva sentinţei civile nr. 2791 din 25 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1446/2015. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1420/2015. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
