ICCJ. Decizia nr. 1423/2015. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1423/2015
Dosar nr. 72970/3/2011*
Şedinţa publică de la 27 martie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul V.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, anularea deciziei din 12 martie 2010, emisă de Casa de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi obligarea pârâtului să-i achite suma de 50.000 euro în echivalent, reprezentând despăgubiri pentru cauzarea bolii contactate în timpul şi din cauza serviciului.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin actul contestat pârâtul îi vatămă dreptul la despăgubiri pentru invaliditate grad III. Prin acest act, decizia de pensionare definitivă anticipată, susţine că pârâtul nu i-a acordat despăgubirile de 50.000 euro, conform art. 4 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 1083/2008 privind asigurarea despăgubirilor de viaţă, sănătate şi bunuri ale poliţiştilor, deşi este poliţist invalid, conform certificatului decizie medicală emis în urma evaluării stării acestuia de sănătate.
Pentru aceste motive, reclamantul a solicitat anularea actului contestat şi obligarea pârâtului să-i achite suma de 50.000 euro, în echivalent la data plăţii, reprezentând despăgubire pentru cauzarea de boli contactate în timpul şi din cauza serviciului în poliţie.
Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 5618 din 5 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţă care, prin sentinţa civilă nr. 4917 din 16 mai 2013, a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat cauza în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Soluţionând regulatorul de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, prin decizia nr. 3216 pronunţată la 10 octombrie 2013, că revine Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, competenţa de a soluţiona cauza de faţă.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 22 ianuarie 2014, Dosar nr. 72970/3/2011.
La data de 2 aprilie 2014 reclamantul a depus o cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită să se constate că petitul cererii de chemare în judecată se înscrie situaţiei de nesoluţionare de către o autoritate publică a unei cereri, conform art. 1 alin. (1) Legea nr. 554/2004 şi că solicitarea sa constă în recunoaşterea dreptului pretins la despăgubiri pentru invaliditate de grad III şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Cu privire la cuantumul valoric al solicitărilor, a precizat că solicită contravaloarea echivalentului a 50.000 euro, reprezentând cuantumul estimat al prejudiciului total suferit de el prin bolile incurabile contractate în timpul şi din cauza serviciului în poliţie şi invaliditatea de grad III cauzată de acestea. În subsidiar, a arătat că solicită plata a 6.000 euro, sumă prevăzută de H.G. nr. 1083/2008 drept despăgubiri pentru invaliditatea suferită în timpul şi din cauza serviciului în poliţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1394 din 7 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantului V.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că invaliditatea reclamantului nu se datorează unor cauze externe (lezarea violentă a integrităţii morfofuncţionale a organismului în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, independent de voinţa individuală) şi nu face obiectul H.G. nr. 1083/2008, fiind obţinută prin boală obişnuită şi nu ca urmare a rănirii (lovirii, accidentării) poliţistului în timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor de serviciu.
A concluzionat curtea de apel că reclamantul nu poate fi inclus în categoria „poliţiştilor răniţi”, aşa cum sunt definiţi de prevederile legale în vigoare şi nu ar trebui să primească despăgubiri conform H.G. nr. 1083/2008.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recursul reclamantul V.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este nelegală şi netemeinică, întrucât instanţa a refuzat sau omis luarea în considerare şi valorificarea în cadrul raţionamentului juridic a mai multor considerente faptico-juridice.
Arată recurentul că instanţa de fond, pe de o parte, a făcut o greşită reţinere a situaţiei de fapt, iar, pe de altă parte, ca o consecinţă, a pronunţat hotărârea cu încălcarea sau încălcarea greşită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., făcând mai multe confuzii şi denaturări faptico-juridice.
Subliniază recurentul că instanţa a restrâns în mod arbitrar, nepermis şi în contradictoriu cu legea, sfera noţiunii de poliţist rănit la situaţia de rănire prin lovire sau accidentare, cu excluderea oricărei alte modalităţi.
Arată recurentul că prevederile legale relevante sunt clare în această privinţă, art. 2 lit. b) din H.G. nr. 1083/2008 precizând că „poliţist rănit, poliţistul supus în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, independent de voinţa lui, efectelor unor cauze vătămătoare, în urma cărora îi este afectată integritatea anatomică şi/sau funcţională a organismului.”.
Mai arată recurentul că este evident că bolile şi degradarea sănătăţii sale s-au datorat unor cauze vătămătoare apărute în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, lucru care reiese din probele administrate, fiind confirmat expres de certificatul-decizie medicală din 5 noiembrie 2009, care menţionează: „Boală apărută în timpul şi din cauza serviciului în Poliţie”.
Se mai arată în motivele de recurs faptul că instanţa de fond a tras concluzia, nebazată pe nici un element de fapt şi neargumentată, că invaliditatea reclamantului nu se datorează unor cauze externe, ci unor boli obişnuite, iar împărţirea de către instanţă a bolilor în boli obişnuite şi boli neobişnuite excede nu numai unei clasificări medicale pertinente, dar şi unei analize cu acurateţe juridică.
Recurentul arată că instanţa de fond a omis faptul că valoarea de 6.000 euro, prevăzută de H.G. nr. 1083/2008 drept despăgubiri pentru invaliditatea suferită de poliţist în timpul şi din cauza serviciului în poliţie, nu este o valoare limitativă, ci una minimă, dar oricum obligatorie, la care urmează să se adauge toate prejudiciile suferite în concret de poliţist.
Subliniază recurentul că a solicitat echivalentul a 50.000 euro, întrucât a estimat că acesta reprezintă cuantumul prejudiciului suferit prin bolile contractate în timpul şi din cauza serviciului în poliţie şi invaliditatea de grad III cauzată de acestea, mai exact aceasta este suma care ar acoperi cheltuielile pe care reclamantul a fost şi va fi în continuare obligat să le efectueze pe toată durata vieţii, pentru a surmonta dezagrementul creat de invaliditatea creată şi a trata bolile incurabile dobândite, atât din punct de vedere medicamentos, cât şi alimentar.
Concluzionează recurentul că instanţa de fond nu s-a aplecat nici asupra situaţiei de fapt, cu întreg specificul său şi nici nu a analizat corect şi pertinent juridic dispoziţiile legale aplicabile, ci a reluat în mare parte susţinerile pârâtei formulate prin întâmpinare, susţineri cu privire la care reclamantul şi-a exprimat în faţa instanţei punctul de vedere, apreciindu-le ca neîntemeiate, punct de vedere care însă a fost ignorat de instanţa de fond.
Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate, iar, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi detaliată în petitul acesteia.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
În fapt, recurentul-reclamant a formulat cerere de chemare în judecată a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, pentru a se dispune obligarea acestuia la plata despăgubirilor în sumă de 50.000 euro pentru gradul III de invaliditate şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată, în temeiul dispoziţiilor H.G. nr. 1083/2008 privind acordarea despăgubirilor de viaţă, sănătate şi bunuri ale poliţiştilor.
Din probele administrate în cauză rezultă faptul că reclamantul V.M., fost cadru activ al Clubului Sportiv D., a fost clasat medical inapt pentru îndeplinirea serviciului în poliţie şi încadrat în gradul III (trei) de invaliditate, conform Certificatului-Decizie Medicală din 5 noiembrie 2009, emis de Comisia de expertiză medico-militară a Spitalului de Urgenţă „D.G.” Bucureşti, avizată de Comisia Centrală de Expertiză Medico-Militară a Ministerului Administraţiei şi Internelor în şedinţa ordinară din 18 noiembrie 2009.
Astfel cum rezultă din istoricul bolii menţionat pe decizia din anul 2009, persoana în cauză a început să prezinte afectarea stării de sănătate cu 5 ani înaintea pensionării medicale, respectiv anul 2004, infecţie cu VHC (hepatită cronică cu virus C fără răspuns la tratament, diabet zaharat tip II insulinonecesitant).
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea recurentului-reclamant, reţinând că acesta nu a făcut dovada că ar fi fost rănit, în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. c), coroborate cu cele ale art. 2 lit. b) din H.G. nr. 1083/2008.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 din H.G. nr. 1083/2008, poliţistul invalid este definit ca fiind poliţistul rănit care este clasat medical inapt pentru serviciul poliţienesc de către comisiile de expertiză medico-militare, iar poliţistul rănit este poliţistul supus în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, independent de voinţa lui, efectelor unor cauze vătămătoare, în urma cărora îi este afectată integritatea anatomică şi/sau funcţională a organismului.
În mod corect a reţinut instanţa de fond că invaliditatea reclamantului nu se datorează unor cauze externe (lezarea violentă a integrităţii morfofuncţionale a organismului în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, independent de voinţa individuală) şi nu face obiectul H.G. nr. 1083/2008, fiind obţinută prin boală obişnuită şi nu ca urmare a rănirii (lovirii, accidentării) poliţistului în timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor de serviciu.
Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a putut proba faptul că este invalid din pricina rănilor produse în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, conform dispoziţiilor legale. Acesta a fost declarat invalid pentru serviciul în poliţie deoarece suferea de anumite afecţiuni comune, care nu s-au instalat în urma unei răniri în exercitarea funcţiei de poliţist.
Or, prin H.G. nr. 1083/2008 intenţia legiuitorului a fost aceea de a oferi o formă de protecţie poliţistului care, exercitându-şi atribuţiile de serviciu, este rănit de o altă persoană, ori datorită îndeplinirii unor misiuni care i-au pus în pericol integritatea fizică.
Drept urmare, în mod corect a reţinut curtea de apel că reclamantul nu poate fi inclus în categoria „poliţiştilor răniţi”, aşa cum sunt definiţi de prevederile legale în vigoare şi nu ar trebui să primească despăgubiri conform H.G. nr. 1083/2008.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul V.M. împotriva sentinţei civile nr. 1394 din 7 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1420/2015. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1425/2015. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
