ICCJ. Decizia nr. 1693/2015. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1693/2015
Dosar nr. 709/46/2012
Şedinţa publică de la 23 aprilie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Soluţia instanţei de fond
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, la data de 3 iulie 2012, reclamanta SC N.C.I.A.G. SRL Piteşti a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Argeş (în prezent D.R.F.P. Ploieşti), solicitând: anularea raportului de inspecţie fiscală din 29 februarie 2012, a deciziei de modificare a bazei de impunere din 29 februarie 2012, a dispoziţiei de măsuri din 29 februarie 2012 şi a procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile, încheiat la data de 10 aprilie 2012, cât şi a tuturor măsurilor prin care s-a constatat că are de plată suma de 2.850.763 RON, reprezentând obligaţii fiscale principale, dobânzi, majorări şi penalităţi de întârziere, impozit pe profit datorat; suspendarea executării actelor fiscale mai sus menţionate, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu completările şi modificările ulterioare.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în perioada 2 decembrie 2011-29 februarie 2012, a fost verificată de inspectori din cadrul D.G.F.P. Argeş, iar în urma controlului au fost întocmite raportul de inspecţie fiscală din 29 februarie 2012, decizia de modificare a bazei de impunere din 29 februarie 2012 şi dispoziţia de măsuri din 29 februarie 2012. Împotriva acestor acte, a formulat un punct de vedere, menţionat în adresa din 4 aprilie 2012, înregistrată la D.G.F.P. Argeş din 4 aprilie 2012, precum şi contestaţia înregistrată din 12 aprilie 2012.
A mai arătat reclamanta următoarele: cu privire la justificarea deducerii TVA, numai pe baza exemplarului original al facturii emise de SC C. SRL, organul de control a invocat dispoziţiile art. 155 alin. (5), art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, dispoziţii care fac referire numai la informaţiile pe care să le conţină factura ca document justificativ şi nu la natura juridică a copiei unei facturi.
Reclamanta a arătat că, potrivit pct. 46. alin. (1), Titlul VI TVA din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, justificarea deducerii taxei se face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) C. fisc. sau cu alte documente care să conţină cel puţin informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) C. fisc., cu excepţia facturilor simplificate, prevăzute la pct. 78, dar în cazul pierderii, sustragerii sau distrugerii exemplarului original al documentului de justificare, beneficiarul va solicita furnizorului/prestatorului emiterea unui duplicat al facturii pe care se va menţiona că înlocuieşte factura iniţială, iar copia prezentată organului de control îndeplineşte aceste condiţii; mai mult, s-a mai arătat că pentru bunurile achiziţionate (respectiv mijloace fixe), acestea au fost evidenţiate în contul 231-Imobilizări Corporale şi nu au avut influenţă asupra determinării profitului impozabil. De asemenea, factura emisă de SC C. SRL a fost înregistrată în contabilitate şi de această societate, fapt care reiese şi din declaraţia nr. 394, depusă atât de societatea emitentă la organul financiar în raza căruia îşi are sediul, cât şi de reclamantă, aspect care poate fi verificat.
Referitor la stabilirea impozitului pe profit şi a TVA, aferente contractului de vânzare-cumpărare autentificat în data de 29 septembrie 2011, încheiat cu SC G.T. SRL, în baza art. 128 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, în opinia reclamantei, este considerat livrare de bunuri şi transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar; totodată, sunt considerate, de asemenea, livrări de bunuri în sensul alin. (1) lit. a) art. 128, predarea efectivă a bunurilor către o altă persoană, ca urmare a unui contract care prevede că plata se efectuează în rate sau a oricărui alt tip de contract care prevede că proprietatea este atribuită cel mai târziu în momentul plăţii ultimei sume scadente, cu excepţia contractelor de leasing.
Reclamanta a susţinut că organul de control a aplicat în mod discreţionar dispoziţiile legale incidente în speţa de faţă, respectiv art. 134 alin. (1) şi alin. (2) C. fisc.
Referitor la deţinerea notificării prevăzute de art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., reclamanta a arătat că societatea a optat şi este beneficiara notificării din 23 iunie 2011, înregistrată la D.G.F.P. Argeş, prin care este îndreptăţită la acordarea dreptului de deducere aferent achiziţionării de bunuri mobile şi imobile de la SC F.S. SA.
Referitor la cererea de suspendare, reclamanta a arătat că, deşi a formulat contestaţia înregistrată la D.G.F.P. Argeş din 12 aprilie 2012 şi au trecut mai mult de 30 de zile, nici până la această dată nu a primit un răspuns; în schimb, pârâta a dispus luarea măsurilor pentru plata sumei stabilite, prin blocarea conturilor şi instituirea unui sechestru asigurator, asupra unor bunuri ale societăţii, menţionate în procesul-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile, încheiat la data de 10 aprilie 2012.
Prin adresa din 15 iunie 2012 emisă de Banca M. SA, Sucursala Piteşti, i s-a comunicat faptul că are conturile poprite, pentru suma de 2.850.763 RON.
Reclamanta a menţionat, în primul rând, cuantumul foarte ridicat al obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite de organul de control financiar, respectiv suma totală de 2.850.763 RON, a cărei plată imediată ar produce, în mod cert, o pagubă iminentă şi ireversibilă în patrimoniul său.
Reclamanta a mai arătat faptul că este o societate care are ca obiect de activitate construcţii, ori prin blocarea tuturor conturilor nu mai poate achiziţiona materia primă necesară executării lucrărilor şi, de asemenea, nu mai poate achita utilităţile, trebuind practic să fie închisă.
Prin întâmpinarea înregistrată la 19 septembrie 2012, pârâta D.G.F.P. Argeş a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, arătând că prin decizia nr. 115 din 26 iunie 2012, a fost soluţionată contestaţia administrativă formulată de reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 205 din O.G. nr. 92/2003, republicată.
Pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, susţinând că reclamanta a formulat acţiunea împotriva deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, înaintea soluţionării contestaţiei administrative, iar potrivit dispoziţiilor art. 218 C. proc. fisc., singurul act administrativ care poate fi contestat la instanţa de contencios administrativ, este decizia emisă în soluţionarea contestaţiei administrative.
Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie 2012, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat anularea raportului de inspecţie fiscală din 29 februarie 2012, a deciziei de impunere din 29 februarie 2012, a dispoziţiei de măsuri din 29 februarie 2012 şi a procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile, încheiat la data de 10 aprilie 2012, cât şi a tuturor măsurilor prin care s-a constatat că are de plată suma de 2.850.763 RON, reprezentând obligaţii fiscale principale, dobânzi, majorări şi penalităţi de întârziere, impozit pe profit datorat.
De asemenea, a solicitat suspendarea executării actelor administrativ-fiscale mai sus menţionate, potrivit art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu completările şi modificările ulterioare.
Reclamanta a făcut precizarea că în acţiunea iniţială, s-a trecut greşit şi incomplet numărul de înregistrare al actelor atacate, care sunt depuse la dosar.
Prin cererea înregistrată la 17 octombrie 2012, reclamanta a precizat acţiunea, în sensul că a mai formulat un capăt de cerere, prin care a solicitat anularea şi suspendarea executării deciziei din 26 iunie 2012, emisă de D.G.F.P. Argeş, în soluţionarea contestaţiei administrative înregistrată în data de 12 aprilie 2012, invocând aceeaşi motivare din acţiune.
Prin încheierea din 17 octombrie 2012, instanţa a încuviinţat probele cu interogatoriu, cu expertiză contabilă, precum şi proba cu înscrisuri, solicitate de părţi.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu a fost reţinută, deoarece reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat anularea deciziei din 26 iunie 2012, prin care s-a respins contestaţia formulată pe cale administrativă, ca procedură prealabilă obligatorie, potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa nr. 213/F din 13 noiembrie 2013 Curtea de Apel Piteşti a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanta SC N.C.I.A.G. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.R.F.P. Ploieşti, prin A.J.F.P. Argeş, a dispus anularea deciziei din 26 iunie 2012, a raportului de inspecţie fiscală din 29 februarie 2012 şi a deciziei de impunere din 29 februarie 2012 emise de D.G.F.P. Argeş şi a dispus suspendarea executării actelor administrative-fiscale menţionate mai sus, până la soluţionarea irevocabilă a prezentului dosar.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut referitor la deducerea de către reclamantă a TVA, rezultată din duplicatul facturii din 2009, la data livrării bunurilor, s-a reţinut că potrivit pct. 46. alin. (1)-Titlul VI TVA din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, justificarea deducerii taxei se face, într-adevăr, numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) C. fisc. sau cu alte documente care să conţină cel puţin informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) C. fisc., cu excepţia facturilor simplificate, prevăzute la pct. 78, dar în cazul pierderii, sustragerii sau distrugerii exemplarului original al documentului de justificare, beneficiarul poate solicita furnizorului/prestatorului emiterea unui duplicat al facturii pe care se va menţiona că înlocuieşte factura iniţială. În cauză, în opinia instanţei, copia prezentată de reclamantă organului de control îndeplineşte aceste condiţii.
De asemenea, s-a mai reţinut că bunurile achiziţionate, respectiv mijloace fixe, au fost evidenţiate în contul 231-Imobilizări Corporale şi nu au avut influenţă asupra determinării profitului impozabil, iar factura emisă de SC C. SRL a fost înregistrată în contabilitate şi de această societate, fapt ce rezultă din declaraţia nr. 394, depusă de societatea emitentă la organul financiar în raza căruia îşi are sediul.
În consecinţă, s-a apreciat că, reclamanta este îndreptăţită la acordarea deducerii TVA, rezultată din duplicatul facturii din 2009, de la data livrării bunurilor, impozitul pe profit, cât şi accesoriile stabilite de pârâtă fiind calculate în mod eronat.
În ceea ce priveşte stabilirea impozitului pe profit şi a TVA, aferente contractului de vânzare-cumpărare autentificat în data de 29 septembrie 2011, încheiat cu SC G.T. SRL, s-a reţinut că pârâta a aplicat greşit dispoziţiile art. 134 alin. (1) şi alin. (2) C. fisc.
În speţă, interpretând clauzele contractului autentificat în data de 29 septembrie 2011, prevăzute la pct. 5.2 şi pct. 5.3, conform cărora, dacă cumpărătorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile în ceea ce priveşte plata sumelor restante, vânzătorul este îndreptăţit să recupereze mijloacelor fixe, s-a concluzionat că reclamanta nu putea dispune de bunuri ca şi un proprietar, astfel că exigibilitatea TVA şi a impozitului pe profit intervine la data predării efective a bunurilor către proprietar, respectiv către reclamantă, dată ce coincide cu momentul plăţii ultimei sume scadente.
Astfel, accesoriile la TVA şi la impozitul pe profit, aferente contractului de mai sus, în opinia instanţei, au fost calculate eronat de către pârâtă.
Cu privire la notificarea prevăzută de art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., s-a reţinut că, din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, rezultă că SC F.S. SA a depus notificarea prevăzută de textul de lege mai sus menţionat, fiind înregistrată la D.G.F.P. Argeş din 23 iunie 2011, prin care a optat pentru taxare, cu data de 10 ianuarie 2011, pentru toate imobilele situate în intravilanul comunei S. şi în intravilanul comunei B., judeţul Argeş, inclusiv şi pentru cele vândute reclamantei SC N.C.I.A.G. SRL.
În consecinţă, s-a reţinut că, reclamanta beneficiază de dreptul de deducere a taxării operaţiunilor prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., pentru imobilele achiziţionate de la SC F.S. SA, având în vedere că data achiziţionării (28 februarie 2011) este ulterioară datei pentru care s-a optat pentru taxare (10 ianuarie 2011), accesoriile stabilite de pârâtă fiind calculate eronat.
Asupra cererii de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale menţionate mai sus, formulată de reclamantă în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, Curtea a constatat că prezenta cerere de suspendare este întemeiată.
Văzând criticile pe care reclamanta le aduce actelor administrative-fiscale contestate, cu privire la stabilirea noii situaţii de fapt fiscale şi a obligaţiilor bugetare suplimentare, respectiv inconsecvenţele de raţionament ale organului fiscal în ceea ce priveşte regimul juridic de exercitare a dreptului de deducere a TVA, exercitarea arbitrară a dreptului de apreciere a stărilor de fapt fiscale, de către organul fiscal, atât în materie de TVA, cât şi de impozit pe profit, dar având în vedere şi cele reţinute pe fondul litigiului, cu privire la nelegalitatea actelor administrative-fiscale atacate, Curtea a considerat că aceste critici sunt serioase şi de natură să creeze o îndoială în privinţa legalităţii actelor respective, astfel că prin aceasta este realizată condiţia cazului bine justificat.
Referitor la condiţia prevenirii unei pagube iminente, s-a reţinut că şi această condiţie este îndeplinită, deoarece punerea în executare a titlului executoriu este de natură să blocheze activitatea societăţii-reclamante, în timp ce pârâta nu suferă niciun prejudiciu prin suspendarea executării, dobânzile şi penalităţile curgând până la achitarea debitului, în cazul respingerii irevocabile a acţiunii pentru anularea actelor administrative-fiscale.
A observat instanţa că, reclamanta este o societate care are ca obiect de activitate construcţii, ori prin blocarea tuturor conturilor nu mai poate achiziţiona materia primă necesară executării lucrărilor şi, de asemenea, nu mai poate achita utilităţile, trebuind practic să fie închisă, oricare dintre creditori având posibilitatea să solicite deschiderea procedurii insolvenţei.
Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei nr. 213/F din 13 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti a declarat recurs D.R.F.P. Ploieşti, susţinând netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei recurate şi invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, se aduc, în esenţă, următoarele critici sentinţei recurate:
- În mod eronat reclamanta a fost exonerată de plata sumei de 928.814 RON reprezentând TVA întrucât aceasta, conform art. 128 alin. (1) şi alin. (3) lit. a), art. 134, art. 1341 alin. (1) şi alin. (6), art. 132 C. fisc., avea obligaţia colectării TVA pentru întreaga valoare a bunurilor cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare autentificat în data de 29 februarie 2011, la momentul transferului dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător care a avut loc la data autentificării acestuia, conform clauzelor contractuale, dovadă în acest sens fiind şi procesul-verbal de predare-primire din 30 septembrie 2011;
- În ceea ce priveşte TVA de plată în sumă de 167.390 RON înscrisă în factura din 28 februarie 2011 emisă de SC F.S. SA, se arată că reclamanta nu beneficiază de dreptul de deducere a TVA pentru achiziţia de clădiri construcţii vechi achiziţionate de la SC F.S. SA, în condiţiile în care furnizorul nu a depus la organele fiscale teritoriale notificare conform prevederilor legale, iar notificarea din 23 iunie 2011 depusă a fost ilizibilă şi, mai mult, este aferentă decontului de TVA pentru luna mai 2011 şi nu conţine date de identificare a imobilelor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 17 februarie 2011;
- Referitor la suma de 67.640 RON TVA cuprinsă în factura fără număr şi dată, emisă de SC C. SRL Olt, se susţine că a fost dedusă de reclamantă nelegal, întrucât această factură nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 145 alin. (2), art. 146 alin. (1), art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, coroborate cu art. 6 din Legea nr. 82/1991 republicată, fiind prezentată o copie xerox şi nu un duplicat, existând şi neconcordanţe între declaraţia furnizorului şi a contestatoarei.
- Recurenta susţine că în mod legal a calculat majorările de întârziere în sumă de 85.478 RON şi 175.576 RON penalităţi de întârziere aferente TVA, conform art. 119 şi art. 120 din O.G. nr. 92/2003.
- Referitor la suma de 619.209 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar, se arată că acesta a fost legal impus întrucât veniturile din vânzările de bunuri se înregistrează în momentul în care se transferă dreptul de proprietate asupra bunurilor, astfel cum rezultă şi din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 29 septembrie 2011.
- În mod corect a fost impusă suma de 56.960 RON reprezentând impozit pe profit urmare a înregistrării ca deductibile a cheltuielilor cu factura fără număr şi dată, în valoare de 356.000 RON întrucât aceasta nu are valoare de document justificativ.
- Majorările de întârziere în sumă de 55.749 RON, aferente impozitului pe profit şi suma de 101.425 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit, au fost corect calculate conform art. 119 şi art. 120 din O.G. nr. 92/2003, modificată şi completată.
Reclamanta-intimată şi recurenta-pârâtă au depus la dosar concluzii scrise.
Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul formulat, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele şi în limitele ce vor fi expuse în continuare.
În ceea ce priveşte suma de 928.814 RON reprezentând TVA, aferentă contractului de vânzare-cumpărare autentificat în data de 29 septembrie 2011, instanţa de recurs, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reţine că reclamanta avea obligaţia colectării TVA potrivit prevederilor art. 128 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) C. fisc., coroborat cu art. 134, art. 1341 alin. (1) şi alin. (6) şi art. 1342 din acelaşi act normativ.
Conform contractului de vânzare-cumpărare din anul 2011 reclamanta a vândut către SC G.T. SRL bunurile imobile şi mobile menţionate în cuprinsul acestuia, preţul vânzării fiind de 1.500.000 euro, echivalentul sumei de 6.476.536 RON la care se adaugă TVA în sumă de 1.554.369 RON.
Reclamanta a colectat TVA doar în sumă de 625.555 RON aferentă facturii din 30 septembrie 2011, restul de 928.814 RON a fost colectată ulterior acestei date, astfel cum rezultă din facturile din 24 ianuarie 2012, fapt de altfel necontestat de părţile în litigiu.
În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, s-a stipulat la pct. 7 că transmiterea proprietăţii şi a posesiei tuturor activelor vândute are loc la data autentificării contractului, fiind necontestat procesul-verbal de predare-primire încheiat între vânzătoare şi cumpărător la 30 septembrie 2011, care dovedeşte acest transfer.
Susţinerile intimatei-reclamante nu pot fi reţinute ca întemeiate în raport de clauzele contractuale şi procesul-verbal menţionat.
Mai mult, actul adiţional la contractul de vânzare-cumpărare din anul 2011 nu aduce modificări clauzei contractuale referitoare la transmiterea proprietăţii şi a posesiei bunurilor ce fac obiectul acestui contract.
Prin urmare, în raport de dispoziţiile legale menţionate anterior, reclamanta avea obligaţia colectării TVA pentru întreaga valoare a bunurilor imobile cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare menţionat, la data de 30 septembrie 2011 când a avut loc transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător.
Cu alte cuvinte, exigibilitatea colectării taxei intervine la data la care are loc faptul generator, iar acesta, conform art. 128 alin. (1)-alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, în cazul livrărilor de bunuri imobile aferente contractului de vânzare-cumpărare menţionat, a intervenit la data când au fost îndeplinite formalităţile legale pentru transferul titlului de proprietate de la vânzător la cumpărător, respectiv 30 septembrie 2011.
Astfel, în mod corect organul fiscal a reţinut că potrivit acestor prevederi legale, data livrării de bunuri este data la care bunul este predat beneficiarului, fiind transferat dreptul de a dispune de bunuri ca şi proprietar.
Prin urmare, societatea reclamantă avea obligaţia de a emite factură şi de a colecta TVA pentru întreaga valoare a bunurilor imobile la momentul transferului dreptului de a dispune de bunuri ca şi proprietar, conform contractului de vânzare-cumpărare menţionat, organele de inspecţie fiscală procedând legal la stabilirea unei taxe pe valoare adăugată ce trebuia colectată în sumă de 928.814 RON.
Este necontestat că ulterior a fost colectată TVA în sumă de 928.814 RON la 24 ianuarie 2012, astfel că menţinerea obligaţiei în ceea ce priveşte această taxă nu se mai justifică.
Însă, de la data exigibilităţii taxei şi până la momentul colectării, respectiv pentru perioada 30 septembrie 2011-24 ianuarie 2012, se datorează dobânzi şi majorări de întârziere, potrivit art. 134 din Legea nr. 571/ 2003 republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 119 şi art. 120 din O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va anula actele fiscale în ceea ce priveşte suma de 928.814 RON reprezentând TVA, întrucât aceasta a fost colectată, menţinând aceste acte în ceea ce priveşte accesoriile aferente acestei sume pentru perioada 30 septembrie 2011-24 ianuarie 2012.
Referitor la suma de 619.209 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar şi a accesoriilor aferente impusă la plată reclamantei prin actele contestate, instanţa de recurs reţine că, într-adevăr, societatea, la momentul transferului dreptului de proprietate pentru toatele activele şi bunurile cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare din anul 2011, respectiv la data de 30 septembrie 2011 nu a facturat decât o parte din aceste bunuri, fiind emisă doar factura din 30 septembrie 2011 în valoare totală de 2.606.479 RON, pentru diferenţa de până la 6.476.536 RON, fiind emise facturile menţionate anterior, cu ocazia analizei TVA colectată, respectiv facturile din 24 ianuarie 2012.
Este adevărat că aceste venituri, încasate ulterior, au diminuat profitul impozabil la data transferului.
Legiuitorul, în cuprinsul art. 128 alin. (1) din Legea nr. 581/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare a prevăzut în mod expres că „este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca proprietar”.
Astfel, veniturile din vânzările de bunuri se înregistrează la momentul predării acestora către cumpărător, respectiv la data când intervine transferul dreptului de proprietate, în speţă, la 30 septembrie 2011.
Cu alte cuvinte, societatea avea obligaţia înregistrării veniturilor pentru întreaga valoare a bunurilor imobile înstrăinate conform contractului de vânzare-cumpărare din 20 septembrie 2011, în condiţiile în care, astfel cum s-a reţinut anterior, la data de 30 septembrie 2011 a avut loc transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, pentru calcularea profitului impozabil, conform art. 19 din Legea nr. 571/2003, astfel că în mod corect organele de inspecţie fiscală au procedat la majorarea profitului impozabil cu suma de 3.870.058 RON şi implicit la stabilirea unui impozit pe profit suplimentar în sumă de 619.209 RON.
Cum însă suma de 619.209 RON a fost încasată într-adevăr cu întârziere, se impune anularea actelor contestate cu privire la aceste sume reprezentând impozit pe profit.
Dat fiind faptul că intimata-reclamantă a încasat/înregistrat aceste venituri cu întârziere, în perioada de la data exigibilităţii emiterii facturii şi înregistrării veniturilor pentru întreaga valoare a bunurilor imobile vândute, respectiv 30 septembrie 2011, când s-a transferat dreptul de proprietate asupra acestora şi până la data emiterii facturilor pentru diferenţa de preţ, respectiv 24 ianuarie 2012, intimata-reclamantă datorează accesorii impozitului pe profit în conformitate cu prevederile art. 119 şi art. 120 din O.G. nr. 92/2003 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că se impune anularea acestor administrative fiscale contestate în ceea ce priveşte suma de 619.209 RON reprezentând impozit pe profit, menţinând aceste acte în ceea ce priveşte accesoriile aferente sumei pentru perioada 30 septembrie 2011-24 ianuarie 2012.
Referitor la suma de 167.390 RON reprezentând TVA de plată înscrisă în factura din 28 februarie 2011 emisă de SC F.S. SA pentru care nu s-a acordat drept de deducere intimatei-reclamante, instanţa de recurs reţine ca temeinice şi legale actele administrative fiscale contestate.
Din înscrisurile ce se află la dosarul cauzei rezultă că reclamanta a achiziţionat de la SC F.S. SA, în baza facturii menţionate, active şi bunuri mobile, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat în data de 17 februarie 2011 în valoare totală de 4.012.066 RON, pentru care şi-a exercitat dreptul de deducere a TVA în sumă de 776.529 RON.
Problema de drept care se impune a fi dezlegată este dacă societatea poate beneficia de dreptul de deducere a TVA pentru aceste achiziţii, în condiţiile în care furnizorul nu a depus la organele fiscale teritoriale notificare pentru taxare conform prevederilor legale, respectiv art. 141 alin. (2) lit. f), alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pct. 39 alin. (1) şi alin. (3), Titlul VI din H.G. nr. 44/2004.
Intimata-reclamantă a susţinut că este beneficiara notificării din 23 iunie 2011 înregistrată la D.G.F.P. Argeş de către furnizorul SC F.S. SA.
Însă, sub numărul menţionat la serviciul registratură al organului fiscal a fost depusă Declaraţia 300 de către SC F.S. SA reprezentând „decont privind TVA pe luna 5, anul 2011”, dovadă în acest sens fiind înscrisurile ce se află la dosar fond.
Prin urmare, înscrisul de care s-a prevalat reclamanta nu poate avea valoarea notificării impusă de dispoziţiile legale menţionate anterior, astfel că atât cele reţinute de instanţa de fond cât şi argumentele intimatei-reclamante, sunt lipsite de suport probator.
Deci, înscrisul depus de reclamantă în instanţă şi prezentat expertului, nu concordă cu cel înregistrat la A.F.P.P. pentru Contribuabili Mijlocii, în data de 23 iunie 2011 şi nu respectă cerinţele legale menţionate, în baza cărora, în mod corect, organele fiscale nu au acordat dreptul de deducere în acest caz.
În consecinţă, reclamanta nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA în sumă de 167.390 RON înscrisă în factura din 28 februarie 2011, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada depunerii la organele fiscale teritoriale a notificării conform prevederilor legale.
Faţă de aceste considerente, instanţa de recurs reţine ca fiind fondate criticile recurentei, sentinţa recurată fiind nelegală şi netemeinică cu privire la anularea actelor administrative contestate care vizează suma de 167.390 RON pentru care organele fiscale nu au acordat drept de deducere a TVA reclamantei.
În ceea ce priveşte suma de 67.640 RON reprezentând TVA, se reţine că soluţia instanţei de fond este greşită întrucât în mod corect organul fiscal a considerat că această sumă este datorată, în condiţiile în care factura emisă de SC C. SRL nu îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/ 2003 privind Codul fiscal pentru a fi încadrată în categoria documentelor justificative, iar societatea nu a dovedit că bunurile înscrise în factură au fost utilizate pentru realizarea de operaţiuni taxabile, respectiv pentru obţinerea de venituri, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003.
Reclamanta, susţinând pierderea facturii odată cu mutarea, a prezentat atât organelor de control cât şi la dosarul cauzei o copie xerox şi nu un duplicat al acestei facturi, acest înscris fiind depus şi la dosarul cauzei, astfel că atât cele reţinute de instanţa de fond, cât şi concluziile expertului sunt lipsite de suport probator.
De asemenea, se constată că înscrisul depus de intimata-reclamantă este ilizibil şi nu furnizează informaţiile prevăzute în mod riguros în cuprinsul art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv: data emiterii facturii, data la care au fost livrate bunurile, mijlocul de transport prin intermediul căruia au fost aduse bunurile.
În consecinţă, având în vedere cele reţinute anterior, cât şi decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 pronunţată de Înalta Curte în cadrul recursului în interesul legii, cu referire la deducerea TVA, instanţa de recurs reţine că în mod corect organele de inspecţie fiscală nu au acordat reclamantei dreptul de deducere a TVA în sumă de 67.640 RON, întrucât factura prezentată nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) şi art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, aceasta neîndeplinind calitatea de document justificativ nici conform art. 6 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată.
Mai mult, este necontestat faptul, confirmat şi cu ocazia efectuării expertizei, că există neconcordanţe între Declaraţia 394 aferentă semestrului I 2009, depusă de reclamantă şi cea depusă de SC C. SRL, în sensul că reclamanta a declarat suma de 356.000 RON aferentă tranzacţiei, iar furnizorul suma de 980.000 RON.
În concluzie, soluția instanţei de fond este greşită cu referire la această sumă, fiind legale actele administrative fiscale contestate cu referire la suma de 67.640 RON reprezentând TVA.
Urmare a înregistrării pe cheltuieli deductibile a facturii emisă de SC C. SRL, care, astfel cum s-a reţinut anterior, nu îndeplineşte calitatea de document justificativ potrivit legii, pentru a fi apreciat legal această cheltuială ca fiind deductibilă fiscal, în mod corect organul fiscal a procedat la recalcularea impozitului pe profit pe anul 2009, stabilind în sarcina reclamantei un impozit pe profit suplimentar de plată în sumă de 56.960 RON, fiind incidente dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. şi pct. 12 din H.G. nr. 44/2004.
Pentru sumele reprezentând TVA pentru care organele de inspecţie fiscală nu a acordat drept de deducere, cât şi pentru impozitul pe profit suplimentar de plată, este evident că în raport de dispoziţiile art. 119 şi art. 120 din O.G. nr. 92/2003, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-reclamantă datorează majorări şi penalităţi de întârziere aferente acestora, astfel că se vor menţine actele administrative fiscale cu referire la acestea.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă, va modifica sentinţa recurată, în sensul că va admite în parte acţiunea precizată, dispunând anularea în parte a actelor fiscale contestate numai în ceea ce priveşte suma de 928.814 RON reprezentând TVA şi suma de 619.209 RON reprezentând impozit pe profit aferente contractului de vânzare-cumpărare din 29 septembrie 2011, fiind menţinute actele contestate în ceea ce priveşte accesoriile aferente acestor sume pentru perioada 30 septembrie 2011-24 ianuarie 2012, cât şi cu privire la celelalte obligaţii stabilite de organele fiscale în sarcina reclamantei.
În altă ordine, instanţa de recurs va menţine dispoziţiile sentinţei recurate în ceea ce priveşte admiterea cererii de suspendare a executării actelor administrativ fiscale menţionate de reclamantă, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Soluţia instanţei de fond referitoare la admiterea cererii de suspendare se impune a fi menţinută întrucât, urmare a admiterii în parte a cererii reclamantei precizată, cu privire la sumele menţionate cu ocazia soluţionării recursului, se confirmă dovada îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat şi pagubei iminente.
Mai mult, recurenta nu a formulat critici referitoare la această cerere.
Prin urmare, soluţia instanţei de fond vizând cererea de suspendare va fi menţinută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.R.F.P. Ploieşti prin A.J.F.P. Argeş împotriva sentinţei nr. 213/F-Cont din 13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa recurată în sensul că admite în parte acţiunea precizată.
Dispune anularea în parte a actelor fiscale în ceea ce priveşte suma de 928.814 RON reprezentând TVA şi suma de 619.209 RON reprezentând impozit pe profit, aferente contractului de vânzare-cumpărare din 29 septembrie 2011.
Menţine actele contestate în ceea ce priveşte accesoriile aferente acestor suma pentru perioada 30 septembrie 2011-24 ianuarie 2012.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1759/2015. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 1702/2015. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
