ICCJ. Decizia nr. 517/2015. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 517/2015
Dosar nr. 10217/2/2011
Şedinţa publică de la 5 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 2123 din 23 martie 2013, Curtea de Apel București, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepția inadmisibilității cererii și pe cale de consecință a respins cererea formulată de reclamanta SN L.O. SA în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.- A.N.A.F., ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Cererea reclamantei se structurează pe două petite, primul fiind formulat ca o cerere în constatare, respectiv constatarea intervenirii unui caz fortuit, iar cel de-al doilea fiind formulat ca o cerere în realizare, respectiv obligarea pârâtei la a o exonera pe reclamantă de plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere în cuantum de 31.534.923 lei acumulate în perioada 19 august 26 noiembrie 2011, perioadă pentru care se solicită a se constata existenţa cazului fortuit constând într-o imposibilitate obiectivă de executare a obligaţiilor fiscale principale ale reclamantei.
Instanța de fond a apreciat că cererea reclamantei, chiar structurată pe două petite, trebuie privită în mod unitar, ca o cerere în realizare, prin care se urmăreşte obligarea pârâtei la îndeplinirea unor operaţiuni administrative şi la emiterea unui act administrativ prin care să recunoască incidenţa cazului fortuit invocat şi să dispună, pe cale de consecinţă, exonerarea reclamantei de plata obligaţiilor accesorii menţionate. În consecinţă, excepţia inadmisibilităţii nu a fost analizată prin prisma aplicării prevederilor art. 101 C. proc. civ.
Însă, faţă de obiectul cererii introductive privit unitar, instanța de fond a constatat că excepţia inadmisibilităţii cererii este fondată pentru următoarele argumente:
Reclamanta invocă adresarea unei cereri administrative (în data de 28 aprilie 2011), prin care a solicitat pârâtei să îndeplinească operaţiunile administrative, respectiv să emită un act administrativ prin care să recunoască incidenţa cazului fortuit invocat şi să dispună, pe cale de consecinţă, exonerarea reclamantei de plata obligaţiilor accesorii menţionate, cerere faţă de care se arată că pârâta ar fi exprimat un refuz explicit de soluţionare favorabilă prin adresa din 15 noiembrie 2011.
Însă, se reține că nu trebuie pierdut din vedere că obligaţiile fiscale accesorii menţionate sunt constatate printr-un titlu de creanţă, care trebuie contestat în condiţiile prevăzute de art. 205 şi urm. C. proc. fisc., chiar şi în ipoteza în care argumentul contestării este cel referitor la incidenţa unui caz fortuit, în sensul prevăzut de art. 71 C. proc. fisc., care ar face ca accesoriile să fie nedatorate, urmare a faptului că obligaţiile fiscale se consideră a fi îndeplinite în termen.
Reclamanta a arătat, în cadrul concluziilor formulate asupra excepţiei, că nu a înţeles să conteste însăşi existenţa creanţei, pentru că nu era necesar să procedeze astfel, cererea sa administrativă, ca şi cererea de chemare în judecată de faţă, privind strict aplicabilitatea dispozițiilor art. 71 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc. Or, în opinia judecătorului fondului, este indubitabil că, potrivit C. proc. fisc., creanţele accesorii care fac obiectul cererii sunt constatate prin titluri de creanţă, supuse contestării în condiţiile prevăzute de acest act normativ.
Prin urmare, a apreciat judecătorul fondului că, raportat la dispozițiile art. 205-207 C. proc. fisc., recursul graţios care trebuie exercitat este cel împotriva titlului de creanţă, iar nu formularea unei cereri administrative pentru aplicarea dispozițiilor art. 71 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc., cu nerespectarea condiţiilor şi termenelor de contestare a titlului de creanţă.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinței civile nr. 2123 din 23 martie 2012 a Curţii de Apel București, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SN L.O. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.
În expunerea criticilor formulate, recurenta a arătat, în esență, că soluția instanței de fond, este greșită față de dispozițiile art. 18 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care consacră un contencios de plină jurisdicție care permite instanței judecătorești să analizeze fondul cauzei atunci când organul administrativ a refuzat să efectueze o operațiune juridică, respectiv constatarea cazului fortuit.
Astfel, recurenta susține că din interpretarea logică a prevederilor legale, art. 71 alin. (1) și (2) C. proc. fisc., rezultă în mod evident că acțiunea ce se întemeiază pe acestea nu poate fi decât o acțiune în constatare și nu o acțiune în realizare pentru că exonerarea de la plata accesoriilor este o consecință a existenței unor cauze exoneratoare de culpă, respectiv a cazurilor de forță majoră cât și a unui caz fortuit și nu un rezultat al unei acțiuni în realizare așa cum în mod eronat a considerat instanța de fond.
Mai arată recurenta că la data când a înțeles să se adreseze autorității publice nu era emis un titlu de creanță împotriva sa iar constatarea unui caz exonerator de culpă - cazul fortuit, în speță conduce în mod automat prin efectul legii la realizarea unei operațiuni administrative - scăderea din fișa fiscală a societății ca fiind sumă nedatorată a dobânzilor și penalităților calculate pentru perioada când a acționat cauza exoneratoare de culpă.
Sub acest aspect, consideră recurenta că trimiterea instanței la faptul că cele două capete de cerere care fac obiectul cererii introductive trebuie privite unitar motivat de faptul că obligațiile fiscale accesorii menționate sunt constatate printr-un titlu de creanță, titlu care trebuie contestat în condițiile prevăzute de art. 205 și urm. C. proc. fisc., chiar și în ipoteza în care argumentul contestării este cel referitor la incidența unui caz fortuit, în sensul prevăzut de art. 71 C. proc. fisc., conduce la calificarea greșită a cererii ca fiind o acțiune în realizare, fapt ce reprezintă o interpretare eronată a prevederilor legale, o ignorare a spiritului și scopului pentru care a fost edictată însăși norma juridică.
Mai arată recurenta că motivul pentru care în data de 30 septembrie 2010 și ulterior în 28 aprilie 2011 s-a adresat A.N.A.F., a fost de a arăta faptul că se află sub incidența dispozițiilor art. 71 alin. (1) și (2) C. proc. fisc., respectiv pentru perioada 19 august-28 noiembrie 2010 termenele prevăzute de lege pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale, nu încep să curgă sau se suspendă în situația în care îndeplinirea acestor obligații a fost împiedicată de ivirea unui caz fortuit.
Se mai arată prin cererea de recurs că prin adresa din data de 15 noiembrie 2011 A.N.A.F. a comunicat faptul că aprecierea problematicii expuse, ca intrând sau nu în sfera cazului fortuit, reprezintă atributul instanței de judecată, organele fiscale neavând competența de a clarifica împrejurările descrise sau invocate. Față de acest răspuns nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim în accepțiunea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, recurenta s-a adresat instanței de fond, solicitând constatarea existenței unui caz fortuit.
În fine, printr-o altă critică formulată recurenta susține că admiterea excepției inadmisibilității a condus la o limitare a accesului la justiție, în condițiile în care o astfel de interpretare restrictivă, fără o abordare exegetică înfrânge însuși spiritul legii, lipsind-o de substanță, de promovarea unității între literă și spirit, de scopul final, realizarea dreptății.
3. Apărările intimatei
În cauză intimata A.N.A.F. nu a formulat întâmpinare în condițiile art. 326 alin. (2) C. proc. civ., dar a depus la dosar concluzii scrise, prin care a combătut susținerile recurentei și a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond, susținând, în acest sens, că instanța de fond a reținut în mod corect că reclamanta ar fi trebuit să formuleze contestație potrivit art. 205-207 C. proc. fisc.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Înalta Curte, examinând sentinţa atacată în raport de criticile recurentei-reclamante, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de apărările intimatei-pârâte, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată anterior, recurenta-reclamantă a solicitat prin acţiunea formulată la instanţa de contencios administrativ în contradictoriu cu M.F.P. - A.N.A.F., constatarea existenței unui caz fortuit în sensul prevederilor art. 71 alin. (1) C. proc. fisc., pentru perioada 19 august-26 noiembrie 2010, precum și exonerarea de la plata dobânzilor și penalităților de întârziere în cuantum total de 31.534.923 lei, calculate pentru perioada 19 august-26 noiembrie 2010, ca efect exonerator al cazului fortuit invocat.
Înalta Curte constată, că recurenta-reclamantă prin acțiunea promovată tinde a obține anularea unei creanțe fiscale accesorii, în cuantum de 31.534.923 lei, invocând drept cauză de exonerare a răspunderii sale fiscale și implicit de nelegalitate a respectivelor obligații fiscale, existența unui caz fortuit în perioada 19 august 2010-26 octombrie 2010, în sensul art. 71 C. proc. fisc., ceea ce nu poate reprezenta decât o acțiune în realizare, cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.
Împrejurarea că recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, constatarea existenței cazului fortuit, nu schimbă obiectul principal al acțiunii promovate, respectiv anularea unei creanțe fiscale accesorii (dobânzi și penalități de întârziere în cuantum total de 31.534.923 lei), ceea ce impunea, contrar susținerilor din cererea de recurs, necesitatea pronunțării în procedura administrativă prevăzută de art. 205-218 C. proc. fisc. a unei decizii pe fondul raportului juridic fiscal, care să poată face obiectul unei acţiuni la instanţa de contencios administrativ.
Înalta Curte constată că atâta timp cât se tinde la contestarea unei creanțe fiscale, parcurgerea procedurii administrativă reglementată de dispozițiile art. 205-218 C. proc. fisc. este obligatorie, indiferent de motivele de nelegalitate sau de neregularitate invocate. A primi susținerile recurentei-reclamante în sensul că pentru valorificarea unui drept, în condițiile art. 71 C. proc. fisc., ar avea deschisă, prin prisma răspunsului negativ primit prin adresa din 15 noiembrie 2011 a A.N.A.F., prin derogare de la procedura reglementată prin dispozițiile art. 205-218 C. proc. fisc., calea unei acțiuni în contencios administrativ, în condițiile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, ar echivala cu elaborarea unei norme jurisprudențiale contra legem, ceea ce nu poate fi permis.
De aceea, instanţa de control judiciar împărtăşeşte concluzia la care a ajuns curtea de apel, în sensul că, atâta timp cât procedura administrativă nu a fost parcursă, instanţa de judecată nu poate păşi la analiza fondului cauzei şi la stabilirea existenţei sau a inexistenţei obligației de plată a accesoriilor fiscale contestate, prin prisma existenței unei cauze exoneratoare de răspundere, respectiv cazul fortuit.
În fine, necontestat este faptul că recurenta-reclamantă, anterior sesizării instanței de judecată, a purtat o corespondență administrativă cu A.N.A.F.-D.G.A.M.C., prin care a solicitat să se constate că a fost împiedicată să-și execute la termen obligațiile de plată către bugetul consolidat al statului( în cuantum de 148.370 mii lei și respectiv 89.232 mii lei) de existența unui caz fortuit, apreciind, totodată, că termenul pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale datorate bugetului consolidat al statului trebuie să fie suspendat pentru perioada 19.08-26 noiembrie 2010, în conformitate cu dispozițiile art. 71 alin. (1) C. proc. fisc., iar prin adresa din 15 noiembrie 2011 A.N.A.F.-D.G.R.C.C.B. i-a comunicat acesteia un răspuns negativ.
Faptul că demersurile efectuate de recurenta-reclamantă nu s-au finalizat printr-un răspuns favorabil din partea organelor fiscale nu este de natură a-i deschide acesteia calea unei acțiuni în contencios administrativ în condițiile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care, Titlul IX (art. 205 - 218) C. proc. fisc. reglementează, prin derogare de la dreptul comun, o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrative - fiscale tipice sau asimilate, inclusiv nesoluţionarea unei cereri sau refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal (art. 205 alin. (2) teza a II-a, art. 206 alin. (2) teza finală), procedură administrativă care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216-217, ce poate fi atacată în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.
Această soluţie aleasă de legiuitor nu contravine liberului acces la justiţie, pentru că, potrivit principiilor cristalizate în jurisprudenţa contenciosului constituţional român şi a C.E.D.O., stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu aduce atingere substanţei acestui drept, statele dispunând de o marjă de apreciere în instituirea condiţiilor şi limitelor exercitării dreptului la acţiune.
Prin urmare, și din această perspectivă, soluţia pronunţată de instanţa de fond reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale.
Faţă de toate considerentele expuse, instanţa de recurs reţine că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii, fiind o soluţie legală.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC C.E.O. SA împotriva sentinței civile nr. 2123 din 23 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 515/2015. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 524/2015. Contencios. Anulare act... → |
|---|
