ICCJ. Decizia nr. 644/2015. Contencios. Pretentii. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 644/2015
Dosar nr. 66/1/2014
Şedinţa publică de la 17 februarie 2015
Asupra contestaţiilor în anulare de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Prin contestaţia în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 66/1/2014, contestatoarea SC V. SA a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii CN A.P.M. SA Constanţa (CN A.P.M.C. SA) şi Statul Român prin M.F.P., retractarea/anularea Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 30837/3/2005* atât în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii promovată în contradictoriu cu CN A.P.M. SA Constanţa, ca fiind prescrisă, cât şi în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Totodată, s-a solicitat acordarea unui termen pentru soluţionarea pe fond a recursurilor exercitate de intimaţi împotriva sentinţei pronunţată în acest dosar de către Curtea de Apel Bucureşti şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cereri.
În motivarea contestaţiei anulare, s-a arătat că, prin Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 pronunţată de secţia contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 30837/3/2005* au fost admise recursurile declarate de CN A.P.M.C. SA şi Statul Român prin M.F.P. împotriva sentinţei pronunţate în acest dosar de către Curtea de Apel Bucureşti, a fost respinsă acţiunea contestatoarei SC V. SA (reclamantă în cauză), în contradictoriu cu pârâta CN A.P.M.C. SA, ca fiind prescrisă, şi în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Contestatoarea a susţinut că la pronunţarea acestei decizii, precum şi la motivarea acesteia, instanţa de recurs a săvârşit mai multe erori materiale, după cum se va arăta în continuare:
1.1. Eroare materială în respingerea acţiunii ca prescrisă
Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că termenul de prescripţie al acţiunii în daune, promovată separat de către contestatoare împotriva intimaţilor, a început să curgă de la data promovării cererii reconvenţionale în reziliere contractuală, considerată a fi fost 20 august 2002. În raport cu data înregistrării acţiunii separate în daune, considerată a fi fost 28 august 2005, acţiunea promovată în raport cu intimata CN A.P.M.C. SA a fost respinsă ca prescrisă, exercitată fiind după 3 ani şi 8 zile.
În realitate, acţiunea promovată în contradictoriu cu CN A.P.M.C. SA a fost respinsă ca prescrisă în temeiul unei vădite erori materiale deoarece:
(i) momentul începerii curgerii termenului de prescripţie a fost greşit considerat ca fiind data de 20 august 2002, întrucât, în realitate, cererea reconvenţională în reziliere contractuală a fost promovată de contestatoarea SC V. SA la data de 26 august 2002;
(ii) momentul împlinirii termenului general de prescripţie, de 3 ani, a fost considerat greşit împlinit la data de 28 august 2005, întrucât:
- data de 26 august 2005 nu putea fi dată a înregistrării acţiunii, aceasta fiind o zi de duminică în calendarul anului 2005;
- data promovării acţiunii separate în pretenţii a fost, în realitate, 25 august 2005 acţiunea fiind expediată pe cale poştală către Tribunalul Bucureşti la această dată (cu plic original aflat la dosar), acţiunea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 26 august 2005;
- considerând inaplicabile prevederile art. 19 alin. (2)1 din Legea nr. 554/2004, însăşi instanţa de recurs a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii a fost promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, respectiv la data de 25 august 2005 (pag. 63).
Aşadar, ca urmare a unei erori materiale în citirea a două ştampile de aplicare, de către instanţele sesizate, a unor date certe, acţiunea a fost greşit respinsă, ca fiind prescrisă.
1.2. Eroare materială în respingerea acţiunii ca introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Deşi lipsa calităţii procesuale pasive este reţinută, prin dispozitiv, în sarcina Statului Român prin M.F.P. (care o şi invocase), motivarea deciziei este făcută pe considerente legate de pretinsa lipsă a calităţii procesuale a CN A.P.M.C. SA, neinvocată în recurs de aceasta din urmă (motiv separat de revizuire pe temeiul art. 509 pct. 1 Noul C. proc. ci. şi al art. 322 pct. 2 C. proc. civ.).
Mai mult decât atât, deşi se consideră că prima instanţă a făcut corecte aprecieri în legătură cu calitatea procesuală activă (în realitate, pasivă) a CN A.P.M.C. SA, instanţa de recurs a admis recursul acesteia (fila 73, parag. 2 din decizia recurată).
1.3. Alte erori materiale existente în decizia instanţei de recurs
a) SC V. SA nu a solicitat echivalentul prejudiciului calculat pe durata a 50 de ani şi nici nu a procedat la modificarea cătimii pretenţiilor, pe temeiul art. 132 pct. 2 C. proc. civ.
b) Contractul de concesiune al părţilor nu a avut ca temei Legea nr. 15/1990 şi nici metodologia de concesionare prescrisă de aceasta, ci Legea nr. 84/1992 şi metodologia de concesionare prescrisă de aceasta din urmă.
c) Se reţine, eronat, aplicabilitatea legislaţiei concesiunilor (pag. 69), nu şi a celei specifice concesiunilor din zonele libere, având un regim special în raport cu prevederile generale ale Legii nr. 15/1990 şi metodologiei sale de aplicare.
d) Ca urmare a unei eronate aprecieri temporale, privitoare la momentul intrării în vigoare, se constată incidenţa Legii nr. 219/1998, pe motiv că aceasta ar fi intrat în vigoare „mult ulterior acordului de voinţă al părţilor”, deşi se afla în mod vădit în vigoare la momentul preluării contractului de concesiune de către SC V. SA.
e) Niciodată SC V. SA nu a refuzat aplicarea, în ceea ce o privea, a Procedurii reglementate de H.G. nr. 1900/2004, de evaluare a ajutorului de stat. Constatarea instanţei de recurs este eronată, fiind bazată pe un refuz inexistent, greşit reţinut împotriva SC V. SA.
f) Sunt reţinute de instanţa de recurs prevederile art. 3 din H.G. nr. 1900/2004, considerate ca aplicabile până la data de 31 decembrie 2011, Constituie eroare materială neobservarea împrejurării că SC V. SA nu mai funcţiona în acel moment (31 noiembrie 2011) în zona Liberă Constanţa.
g) Actuala imputare adusă contestatoarei, de nerespectare a prevederilor H.G. nr. 1900/2004, este în total dezacord cu considerentele hotărârilor judecătoreşti anterioare, de reziliere contractuală, care au înlăturat o asemenea „culpă”.
h) Ceea ce se invocă drept refuz al SC V. SA de a beneficia de prevederile H.G. nr. 1900/2004 sunt doar aprecieri proprii ale M.F.P., provenite dintr-o simplă corespondenţă internă a acestuia, iar nu refuzuri exprese ale contestatoarei, emanând de la aceasta.
i) Ca argument împotriva SC V. SA (deşi niciodată invocat de concedentă) se reţine, nu doar în mod eronat, dar şi în mod vădit părtinitor, declaraţia concedentei privitoare la intenţia sa - nefinalizată - de retragere a acţiunii în reziliere, ca urmare a adoptării H.G. nr. 1900/2004. În acelaşi mod se reţine culpa SC V. SA de a nu fi cerut, din calitatea sa de persoană chemată în judecată, salvarea judiciară a contractului prin aplicarea regulii „rebus sic standibus”.
j) Se oferă o interpretare eronată a Deciziei nr. 3718/2006 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, dincolo de semnificaţia sa reală privitoare la lipsa de incidenţă a prevederilor H.G. nr. 1900/2004.
k) Deşi se consideră că SC V. SA ar fi trebuit să cunoască întinderea prejudiciului la momentul 20 august 2002 (în realitate, 26 august 2002), se reţine prin aceeaşi decizie că la data de 20 decembrie 2002 (ulterioară cu 4 luni introducerii cererii reconvenţionale), contractul încă se mai afla în derulare, căutându-se salvarea sa, prin emiterea unui aviz de punere în funcţiune a fabricii de parchet previzionate.
l) Se consideră eronat că SC V. SA ar fi avut de menţinut un serviciu public şi că acesta nu ar fi fost asigurat pe durata litigiului, în condiţiile în care contractul de concesiune a fost de concesionare a unui bun public, iar nu a unui serviciu public.
m) De asemenea, în mod eronat, construcţia a fost apreciată drept „baracă” în contextul vânzării acesteia cu un profit de 300.000 dolari de către concedentă. Aprecierea a fost făcută pe baza primei expertize efectuate în cauză, înlăturată de expertiza contrară, ulterioară, însuşită chiar şi de către CN A.P.M.C. SA.
n) Soluţionarea irevocabilă a acţiunii este realizată, inadmisibil, din perspectiva criteriilor de tehnică legislativă privitoare la proiecte de lege (alineat final, pag. 72).
o) Considerând neaplicabilă Legea nr. 219/1998 pe criteriul „tempus regit actum”, instanţa de recurs consideră inaplicabil inclusiv principiul statuat de art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi, în plus, eronat reţine că acest principiu a fost invocat în legătură cu Legea nr. 219/1998. În realitate, acest principiu a fost subsidiar invocat, pentru situaţia neaplicării Legii nr. 219/1998, aşadar, nu în legătură cu prevederile acesteia, ci ale art. 41 din Legea nr. 84/1992 privind zonele libere (rămasă total ignorată).
p) Deşi iniţial nerecunoscută drept aplicabilă, instanţa supremă argumentează lipsa calităţii procesuale a Statului Român din perspectiva inaplicabilei Legi nr. 219/1998, considerată inaplicabilă pe motiv că Statul nu ar fi avut calitatea de concedent.
q) Deşi dedusă judecăţii unei instanţe specializate, instanţa de recurs a făcut dovada necunoaşterii condiţiilor impreviziunii, în special a celei administrative, incidente în cauză, în plus, cu obligativitatea impusă de autoritatea de lucru judecat.
r) Pretinsa inexistenţă a calităţii procesuale a Statului Român prin M.F.P. a fost reţinută, ca urmare a unei vădite erori, în raport de prevederile abrogate ale Decretului nr. 31/1954.
s) Instanţa de contencios administrativ a Înaltei Curții de Casație și Justiție, consideră eronat că admisibilitatea unei acţiuni în instanţa de contencios administrativ se poate subsuma doar ipotezei reglementate de prevederile art. 2 lit. a) din Legea nr. 554/2004, în care contestatoarea nici nu a afirmat că s-ar fi aflat vreodată, aceasta recunoscând că a fost titulara unui contract administrativ, aşadar a unui act administrativ bilateral, iar nu a unuia unilateral.
t) Nu este reţinută calitatea procesuală pasivă a Satului Român nici chiar izvorâtă din incontestabila sa calitate de proprietar al fondului. Combaterea consecinţei unei asemenea calităţi este, însă, realizată cu argumente ce nu ţin de persoana Statului, ci a altuia, respectiv a celui ce îi administrează Statului acel imobil. Aceasta, după ce instanţa supremă reţine, în privinţa Statului, aplicabilitatea prevederilor referitoare la arătarea titularului dreptului (real), respectiv a prevederilor art. 58 şi art. 64 C. proc. civ., deşi în ultimul rând al paginii 61 arată, din nou, că „litigiul nu priveşte un drept real”.
u) În mod greşit s-a reţinut că SC V. SA ar fi invocat prevederile art. 3 pct. 81 teza a II-a din H.G. nr. 34/2009 pentru a susţine calitatea procesuală a Statului Român, invocarea acestor prevederi legale fiind făcută de contestatoare în combaterea excepţiei privitoare la lipsa calităţii de reprezentant a M.F.P. în acţiunile promovate împotriva Statului.
v) În mod eronat se consideră că „avem în speţă un contract administrativ care cuprinde un acord de voinţă între CN A.P.M.C. SA şi SC V. SA privind punerea în valoare a bunurilor proprietate publică şi prestarea serviciilor publice” (pag. 60). În realitate, contractul a privit doar punerea în valoare a unui bun public, nu şi prestarea unui serviciu public de către contestatoare, motiv pentru care în mod eronat s-a considerat sistarea prestării unui asemenea serviciu.
w) Înalta Curte reţine că dreptul de proprietate este afectat (deşi nu pe temeiul art. 6 din C.E.D.O.), dar nu consideră acest drept într-atât de vătămat încât să reprezinte o vătămare „care să poată atrage incidenţa legii contenciosului în această modalitate în raport cu Statul Român”, ignorând că Legea contenciosului administrativ este o lege care nu se poate sustrage principiilor de drept substanţial (ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. inclusiv), cu atât mai puţin atunci când incidenţa acestora ar fi recunoscută indiferent de „gradul” şi „modalitatea” încălcării constatate.
x) De asemenea, au fost reţinute de către instanţa de recurs anumite „raţiuni de tehnică redacţională”, ce au inclus exprimări redundante („nu se poate considera că avizul de punere în funcţiune ca spaţiu de depozitare din 4 decembrie 2002 (în realitate, 20 decembrie 2012), ca acceptarea unei cereri de emitere a unei licenţe.”, erori de exprimare (copiere): „fabrică de parchet multiplu (în realitate, triplustratificat)”, virgule între subiect şi predicat („nu are semnificaţia arătată de ar.14, predarea construcţiei), culminând cu dezacorduri ale subiectului cu predicatul („rezultând că acest contract cu actele sale adiţionale rămâne valabil”) aspecte care, lângă întreaga dezordine a argumentaţiei şi lipsa oricărei logici a acesteia, decredibilizează definitiv decizia presupus pronunţată de instanţa supremă a ţării.
În drept, contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. şi/sau prevederile art. 503 pct. 2 Noul C. proc. civ. şi a fost formulată în termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii (din data de 20 decembrie 2013).
2. La data de 21 ianuarie 2014, pe rolul Înaltei Curții de Casație Justiție, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost înregistrată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC V. SA, în contradictoriu cu intimata CN A.P.M. SA Constanţa împotriva deciziei pronunţate de secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 30837/3/2005*, în şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2014, de completare a Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 pronunţată în acelaşi Dosar nr. 30837/3/2005*, prin care s-a solicitat:
- retractarea/anularea deciziei atacate, de completare a dispozitivului Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, aceasta din urmă fiind ea însăşi rezultatul unei greşeli materiale vădite, săvârșită de instanţa de recurs în sensul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.;
- retractarea/anularea deciziei atacate, ca urmare a retractării/anulării Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, pe temeiul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
În motivarea acestei contestaţii în anulare, s-a arătat că la data de 14 ianuarie 2014 s-a dispus, la cererea intimatei CN A.P.M.C. SA, completarea dispozitivului Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, în sensul obligării SC V. SA la plata, doar către intimata CN A.P.M.C. SA, a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea irevocabilă, de la data de 25 noiembrie 2014, a Dosarului nr. 30837/3/2005*.
Contestatoarea SC V. SA a susţinut că, într-adevăr, la data de 14 ianuarie 2014, aceasta figura ca parte căzută în pretenţii în raport de intimata CN A.P.M.C. SA, însă căderea în pretenţii, pe temeiul prescripţiei, este doar temporară, putând fi valabilă doar până la momentul retractării deciziei dispusă pe temeiul unei greşeli materiale vădite, motiv pentru care decizia de completare a dispozitivului urmează a fi corespunzător retractată.
Ca temei al cererii de anulare/retractare a deciziei de completare a dispozitivului a fost invocat principiul „accessorium sequitur principale”.
3. Intimata CN A.P.M. SA Constanţa a formulat întâmpinare la data de 27 ianuarie 2015, prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare formulată de contestatoarea SC V. SA, pentru următoarele motive:
3.1. Privitor la motivul de contestaţie specială întemeiat pe eroarea materială săvârşită de instanţa de recurs care în mod greşit a calculat termenul de prescripţie de la data de 20 august 2002, în loc de 26 august 2002
Pentru admisibilitatea motivului de contestaţie specială întemeiat pe art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. (1865), doctrina a stabilit că, fiind vorba de un text de excepţie, motivarea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv şi deci, pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
În plus, nici chiar existenţa unei greşeli materiale nu conduce întotdeauna la admiterea contestaţiei, pentru a putea fi promovată o astfel de soluţie fiind necesar ca greşeala materială să fie esenţială, adică să fi determinat soluţia instanţei.
În sfârşit, pentru a verifica dacă motivul este întemeiat, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare trebuie să se raporteze, în principal, la situaţia existentă în dosar la data pronunţării hotărârii atacate, deoarece faţă de acel moment se poate aprecia dacă soluţia este sau nu rezultatul unei greşeli materiale.
În combaterea susţinerilor contestatoarei legate de aspectele principale care privesc modul în care instanţa de recurs a soluţionat excepţia prescripţiei, intimata CN A.P.M.C. SA a formulat următoarele precizări:
(I) Cererea reconvenţională, de la a cărei dată de depunere a fost calculat termenul de prescripţie, a fost formulată de contestatoare în altă cauză, respectiv în cauza care a făcut obiectul Dosarului nr. 3574/COM/2002, înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, declinat ulterior la Tribunalul Iaşi, ca instanţă de fond;
(II) Este adevărat că cererea reconvenţională în discuţie a fost depusă la dosar la data de 26 august 2002, dar la fel de adevărat este că în sentinţa nr. 915/E din 02 decembrie 2004, pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Iaşi, instanţa a săvârşit o eroare materială, reţinând că data formulării cererii reconvenţionale a fost 20 august 2002, în loc de 26 august 2002;
(III) SC V. SA nu a sesizat această eroare materială şi deci, nu a solicitat îndreptarea acesteia, manifestând neglijenţă în parcurgerea hotărârii în discuţie, care o privea direct;
(VI) Abia prin cererea formulată în anul 2014, după pronunţarea Deciziei supuse contestaţiei în anulare, contestatoarea a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în sentinţa pronunţată în Dosarul nr. 9676/99/2003;
(V) Cererea de îndreptare a erorii materiale a fost respinsă atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel, fiind în prezent pe rolul Înaltei Curte Curte Justiție, în calea de atac a recursului, cu termen de judecată la 28 ianuarie 2015;
(VI) Cererea de chemare în judecată, soluţionată irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, a fost depusă la 26 august 2005, în ultima zi înainte de împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, deşi din actele existente la dosar, la momentul pronunţării hotărârii supuse contestaţiei în derulare, rezultă că aceasta a fost depusă cu depăşirea termenului de 3 ani, împlinit, conform înscrisurilor cauzei, la 20 august 2005.
(VII) Intimata CN A.P.M.C. SA a invocat excepţia prescripţiei dreptului material al contestatoarei de a formula pretenţiile respinse prin Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 încă de la prima instanţă, această excepţie fiind reiterată şi în faţa instanţei de recurs;
(VIII) Intimata CN A.P.M.C. SA a susţinut în mod expres că termenul de la care a început să curgă prescripţia a fost data de 01 iulie 2003 sau, cel mai târziu, data de 20 august 2002, data formulării de către SC V. SA a întâmpinării şi cererii reconvenţionale în Dosarul nr. 3574/COM/2002;
(IX) La rândul ei, contestatoarea a răspuns susţinerilor intimatei fără a observa că acestea s-au raportat la o dată eronată, 20 august 2002 în loc de 26 august 2002, ceea ce demonstrează că nici în faţa instanţei de recurs aceasta nu a manifestat o atitudine prudentă şi riguroasă în cenzurarea momentelor de timp cărora intimata CN A.P.M.C. SA le-a atribuit o semnificaţie juridică esenţială pentru cauză;
(X) În mod firesc, instanţa de recurs, analizând apărările părţilor, a soluţionat excepţia prescripţiei prin raportare la momentul de timp pus în discuţie, respectiv la data de 20 august 2002, confirmată de altfel şi de cele consemnate în sentinţa nr. 915/E din 02 decembrie 2004, pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Iaşi, hotărâre pronunţată între aceleaşi părţi, menţinută în apel şi recurs, neîndreptată în sensul dispoziţiilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ. (1865).
În acest context al situaţiei de fapt, se impune a se reţine că greşeala materială la care face trimitere contestatoarea nu este o greşeală procedurală, ceea ce înseamnă că una dintre condiţiile cumulative care trebuie îndeplinite pentru admisibilitatea contestaţiei în anulare nu este verificată în cauză.
De altfel, greşeala materială la care face trimitere art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. (1865) nu este una şi aceeaşi în sens juridic, cu eroarea materială la care face trimitere art. 281 alin. (1) C. proc. civ., aceasta din urmă nefiind de natură să influenţeze soluţia dată în cauză.
În analiza condiţiei de admisibilitate a contestaţiei în anulare potrivit cu care greşeala materială trebuie să fie esenţială, adică în lipsa ei soluţia să fi fost alta, intimata a subliniat următoarele aspecte:
a) Şi în situaţia în care instanţa de recurs s-ar fi raportat la data corectă (26 august 2002) şi ar fi respins excepţia prescripţiei, soluţia pronunţată în cauză nu ar fi fost alta pentru simplul motiv că instanţa de recurs, deşi potrivit dispozitivului Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, a soluţionat cauza pe excepţie, a analizat, în subsidiar, inclusiv fondul cauzei şi a stabilit că acţiunea este nefondată;
b) Pe cale de consecinţă, chiar şi în cazul în care instanţa de recurs ar fi avut în vedere data de 26 august 2002, soluţia pronunţată de aceasta ar fi fost, conform considerentelor dezvoltate de aceasta, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Satului Român prin M.F.P. şi de respingere ca nefondată a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta CN A.P.M.C. SA.
În concluzie, primul motiv de contestaţie în anulare specială nu îndeplineşte condiţiile impuse de lege, astfel încât din această perspectivă contestaţia în anulare este inadmisibilă.
3.2. Privitor la motivul de contestaţie în anulare specială dezvoltat de contestatoare la pct. II al contestaţiei şi prezentat în decizia de faţă la pct. 1.2.
Primul aspect a privit împrejurarea prezentată de contestatoare, dar neregăsită în cuprinsul Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, potrivit cu care, deşi s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., instanţa de recurs a făcut aprecieri „legate de pretinsa lipsă a calităţii procesuale a CN A.P.M.C. SA Constanţa”, contestatoarea neprecizând dacă instanţa de recurs s-a referit la lipsa calităţii procesuale active sau pasive a pârâtei.
În orice caz, dată fiind menţiunea expresă făcută de contestatoare, în sensul că acest motiv este în drept, un motiv de revizuire, subscris dispoziţiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ. (1865), nu se vor formula apărări privitoare la această critică.
În ceea ce priveşte cea de-a doua susţinere dezvoltată de contestatoare, potrivit cu care instanţa de recurs a admis recursul CN A.P.M.C. SA deşi, în prealabil, apreciase corecta reţinere a instanţei de fond privitoare la calitatea procesuală pasivă a CN A.P.M.C. SA, se impune a se observa că acest motiv nu poate fi subscris motivului de contestaţie în anulare specială, prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât nu reprezintă o greşeală materială procedurală săvârşită de instanţa a cărei hotărâre este contestată, aspectele învederate de contestatoare ţinând strict de modalitatea de judecată.
3.3. Referitor la motivele de contestaţie în anulare specială dezvoltate de contestatoare la pct. III din cererea adresată instanţei şi prezentate la pct. 1.3 din decizia de faţă
Toate cele 24 de motive pretins a fi motive de contestaţie în anulare specială sunt, în realitate, tot atâtea critici privitoare la modul în care instanţa de recurs a reţinut şi calificat situaţia de fapt şi de drept a cauzei, constituind împreună un veritabil recurs la recurs promovat de contestatoare, nicidecum o contestaţie în anulare specială.
În concluzie, niciunul dintre cele 24 de motive invocate de contestatoare la pct. III din contestaţia în anulare formulată nu respectă exigenţele dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., astfel încât şi din această perspectivă, contestaţia în anulare este inadmisibilă.
4. La data de 30 ianuarie 2015 s-a înregistrat pe rolul instanţei, în această cauză, o nouă întâmpinare formulată de intimata CN A.P.M. SA Constanţa, prin care s-a solicitat, în principal, respingerea contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă, pentru pretinsele erori materiale dezvoltate la pct. II şi III din contestaţie, iar, în subsidiar, respingerea contestaţiei în anulare, ca nefondată, în toate cazurile, cu obligarea contestatoarei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.
5. Intimatul Statul Român prin M.F.P. a solicitat, prin întâmpinarea formulată în cauză, respingerea contestaţiilor în anulare promovate SC V. SA, ca nefondate, menţinerea Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 şi, pe cale de consecinţă, admiterea recursurilor declarate de M.F.P. şi de CN A.P.M. SA Constanţa, invocând, în esenţă, următoarele motive:
5.1. Este nefondată susţinerea contestatoarei ce vizează presupusa eroare materială a instanţei de recurs asupra admiterii excepţiei prescripţiei acţiunii faţă de intimata CN A.P.M.C. SA Constanţa.
Este evident că termenul de prescripţie a început să curgă la data la care CN A.P.M.C. SA a avut reprezentarea întregului său prejudiciu, anume 01 iulie 2002, moment la care a intrat în vigoare Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, act normativ prin care au fost abrogate facilităţile fiscale sau, cel târziu, la 20 august 2002, data înregistrării cererii de reziliere a contractului de concesiune, şi nicidecum 26 august 2005, aşa cum susţine contestatoarea.
5.2. Al doilea motiv al contestaţiei în anulare este unul formal, el fiind doar enunţat, fără a se arăta care sunt argumentele potrivit cărora SC V. SA apreciază că instanţa de recurs s-a aflat în eroare şi la momentul la care s-a pronunţat asupra calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.
5.3. Referitor la aşa-zisele erori materiale menţionate la pct. III al contestaţiei, motivul de contestaţie în anulare este nefondat, întrucât vizează aspecte ce ţin de fondul cauzei, contestatoarea încercând să provoace o rejudecare a fondului cauzei.
5.4. În ceea ce priveşte cea de-a doua contestaţie în anulare, din lecturarea acesteia se observă că este mai mult decât formală, lipsind chiar argumentele potrivit cărora SC V. SA susţine că Decizia nr. 87 din 14 ianuarie 2014 este rezultatul unei erori materiale în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
În concluzie, intimatul Statul Român prin M.F.P. a solicitat respingerea contestaţiilor formulate de SC V. SA şi menţinerea Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție., secţia contencios administrativ şi fiscal.
6. La data de 02 februarie 2015, în cadrul contestaţiei în anulare specială, exercitată în temeiul art. 318 teza I C. proc. civ., contestatoarea SC V. SA a invocat excepţia nulităţii Deciziei Înaltei Curte de Casație și Justiție nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 30837/3/2005*, ca fiind contrară prevederilor art. 105 alin. (1) C. proc. civ.: „Actele îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de (...) ordine publică”, ca urmare a încălcării, atât de către dispozitivul deciziei contestate (privitor la calitatea procesuală a Statului Român prin M.F.P.), cât şi de către considerentele aceleiaşi decizii, privitoare la fondul cauzei (rămas nesoluţionat prin dispozitiv), a prevederilor de ordine publică ale art. 258 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora: „După pronunţarea hotărârii niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale”, regula fiind de ordine publică, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 478 din 08 iunie 2006, obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituţia României.
În esenţă, contestatoarea SC V. SA a invocat următoarele împrejurări:
(i) Dispozitivul Deciziei nr. 742 din 25 noiembrie 2013 a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, admiţând-o, deşi instanţa de recurs considerase acţiunea ca fiind prescrisă (acţiunea fiind aceeaşi, unică, exercitată simultan de către reclamanta-contestatoare şi faţă de Statul Român, nu doar faţă de CN A.P.M.C. SA);
(ii) Considerentele Deciziei nr. 7421/25 noiembrie 2013 au soluţionat acţiunea inclusiv pe fondul acesteia, în absenţa unui dispozitiv care să legitimeze o asemenea soluţie, de fond;
(iii) Iniţiala inteţie de pronunţare a instanţei de recurs în sensul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. (pe excepţia, prioritară, a prescripţiei), contrazisă ulterior de pronunţarea în sensul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., prin unirea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. cu fondul cauzei.
În speţă, completul de recurs şi-a ales misiunea de a dispune, strict, pe temeiul unei excepţii (a prescripţiei). În loc de a se rezuma la această decizie, instanţa s-a pronunţat şi pe o a doua excepţie (subsidiară), precum şi pe fondul cauzei (prin considerente), cu care a unit cea de-a doua excepţie, a pretinsei lipse a calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.
Atât soluţia, cât şi motivarea, trebuiau să se rezume la prima excepţie, prioritară, a prescripţiei, fără a mai analiza fondul (prin prisma calităţii procesuale pasive, cu atât mai puţin). Depăşirea misiunii alese încalcă regula de ordine publică prevăzută de art. 258 alin. (3) C. proc. civ.
Desistarea instanţei de recurs s-a produs pe temeiul excepţiilor (şi, anume, al prescripţiei), nu al fondului. Motivarea hotărârii pe temeiul fondului este contrară ordinii publice impusă de art. 258 alin. (3) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât motivarea nu este sprijinită prin dispozitiv. Decizia Curţii Constituţionale nr. 478 din 08 iunie 2006 pronunţată cu privire la constituţionalitatea prevederilor art. 258 alin. (3) C. proc. civ., este obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituţia României.
Prin această modalitate inadmisibilă de soluţionare a recursului instanţa a revenit de trei ori asupra propriilor soluţii:
- mai întâi, asupra excepţiei prioritare (a prescripţiei acţiunii), pronunţându-se şi asupra subsidiarei excepţii, a calităţii procesuale a uneia dintre copârâtele aceleiaşi acţiuni, deşi unic şi simultan acţiunea a fost exercitată faţă de ambii copârâţi (intimaţi în cauză);
- ulterior, asupra tipului de soluţie ales, acţiunea fiind iniţial soluţionată pe temeiul unei excepţii, pentru ca prin considerente să fie respinsă şi pe fondul ei, în absenţa unui dispozitiv care să permită o asemenea soluţie;
- în cele din urmă, asupra modului de soluţionare a excepţiilor: întâi, în sensul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., ulterior şi în sensul art. 137 alin. (2) C. proc. civ. (ipotezele excluzându-se reciproc).
Rezultatul unor asemenea contradicţii în pronunţarea soluţiei este o decizie nulă absolut, nu doar ca urmare a încălcării de către instanţă a regulii ordinii de drept statuate de art. 258 alin. (3) C. proc. civ., ci şi urmare a greşelilor săvârşite în soluţionarea prioritarei excepţii a prescripţiei dreptului la acţiune (care nu a început să curgă la data de 20 august 2002, ci la data de 26 august 2002 şi nu s-a împlinit la data de 28 august 2005, zi de duminică, ci la data de 25 august 2005, când acţiunea a fost expediată pe cale poştală, fiind înregistrată la Tribunalul Municipiului București la data de 26 august 2005).
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţilor în anulare formulate de SC V. SA.
Examinând deciziile atacate, prin prisma motivelor invocate, în raport de dispoziţiile legale aplicabile şi de apărările formulate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Referitor la contestaţia în anulare având ca obiect Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal
Prin această decizie, instanţa de recurs a dispus:
„Admite recursurile declarate de CN A.P.M. SA Constanţa şi de Statul Român, prin M.F.P., împotriva sentinţei nr. 3871 din 8 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal
Modifică sentinţa recurată, în sensul că admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P.
Respinge, în consecinţă, acţiunea formulată de reclamanta SC V. SA Constanţa, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P.
Admite excepţia prescripţiei acţiunii invocate de pârâta CN A.P.M. SA Constanţa.
Respinge acţiunea formulată de SC V. SA Constanţa, în contradictoriu cu CN A.P.M. SA Constanţa, ca fiind prescrisă”.
Temeiul juridic al contestaţiei în anulare îl constituie art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. (1865), potrivit căruia: „Hotărârea instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale (...)”.
„Greşeala materială” la care se referă art. 318 C. proc. civ. trebuie să fie una evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, săvârşită de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante, determinante în soluţia pronunţată.
Fiind vorba de un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv şi deci, pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
1.1. Cu privire la admisibilitate
Admisibilitatea contestaţiei în anulare speciale vizează exclusiv obiectul acesteia, care este reprezentat de hotărârile pronunţate de instanţele de recurs.
Cum hotărârea a cărei desfiinţare se solicită pe calea prezentei contestaţii este pronunţată de instanţa de recurs, nu există motive de inadmisibilitate a contestaţiei în anulare speciale, astfel că Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii invocată de intimată CN A.P.M. SA Constanţa.
1.2. Cu privire la interesul în promovarea contestaţiei în anulare
Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază faptul că, prin Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, instanţa de recurs a dispus admiterea excepţiei prescripţiei şi a respins, ca fiind prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta SC V. SA, în contradictoriu cu pârâta CN A.P.M. SA Constanţa.
În sistemul nostru procesual, ceea ce poate fi pus în executare şi are putere de lucru judecat este dispozitivul hotărârii, deoarece numai prin această parte a actului final al instanţei se statuează asupra conflictului de interese dintre părţi.
În privinţa considerentelor, într-o abordare mai nuanţată, se poate concluziona că operează puterea de lucru judecat pentru acele considerente care explică dispozitivul şi se reflectă în acesta.
Cum în speţa supusă judecăţii, instanţa de recurs nu a soluţionat pe fond acţiunea promovată de reclamanta SC V. SA, în contradictoriu cu pârâta CN A.P.M. SA Constanţa, şi nici nu a respins pur şi simplu această acţiune, ci a respins acţiunea ca fiind prescrisă, menţionând expres această măsură în dispozitivul hotărârii pronunţate, Înalta Curte constată că motivele subsidiare, prin care s-a apreciat „din raţiuni de tehnică redacţională” că acţiunea este şi nefondată, exced dispozitivului hotărârii şi nu intră în puterea lucrului judecat.
Prin urmare, contestatoarea SC V. SA justifică interes în promovarea contestaţiei în anulare speciale pentru motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., invocând greşeala materială săvârşită de instanţa de recurs în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
În considerarea acestor argumente, va fi respinsă excepţia lipsei de interes invocată de intimata CN A.P.M. SA Constanţa.
1.3. Cu privire la excepţia nulităţii Decizii nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia contencios administrativ şi fiscal
În cadrul contestaţiei în anulare, contestatoarea a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea deciziei instanţei de recurs, criticând modalitatea în care au fost aplicate în cauză dispoziţiile procedurale referitoare la soluţionarea excepţiilor (art. 137 C. proc. civ.) şi cele privind judecata recursului (art. 3041 C. proc. civ.). Totodată, a susţinut că nulitatea deciziei operează, în condiţiile art. 105 şi art. 108 C. proc. civ., şi pentru nerespectarea de către instanţa de recurs a prevederilor de ordine publică ale art. 258 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „După pronunţarea hotărârii niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale”.
În această privinţă, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate nu se circumscriu noţiunii de greşeală materială în sensul legii, ci ar putea constitui greşeli de judecată a căror remediere nu este însă posibilă în calea extraordinară a contestaţiei în anulare.
Prin urmare, nu va fi reţinută nulitatea Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 invocată de contestatoarea SC V. SA.
1.4. Asupra fondului contestaţiei în anulare
Sub un prim aspect, se invocă eroarea materială săvârşită de instanţa de recurs în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Din analiza considerentelor deciziei atacate şi a situaţiei existente la dosarul cauzei la momentul pronunţării instanţei de recurs rezultă că instanţa a reţinut eronat momentul la care SC V. SA a sesizat instanţa cu cererea reconvenţională în reziliere contractuală în litigiul soluţionat de Tribunalul Iaşi prin sentinţa civilă nr. 915/E/2004, ca fiind data de 20 august 2002, în raport de care a calculat termenul general de prescripţie, de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Aceasta, fără ca instanţa de recurs să observe că la dosarul cauzei, la filele 55-59 din vol. I al Dosarului nr. 30837/3/2005 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, ca anexă la acţiunea în pretenţii dedusă judecăţii, exista în copie certificată cererea reconvenţională în reziliere contract având parafa instanţei cu data de 26 august 2002, aplicată la momentul înregistrării şi depunerii acesteia în dosarul soluţionat de Tribunalul Iaşi prin sentinţa civilă nr. 915/E/2004.
De asemenea, instanţa de recurs a reţinut eronat că acţiunea în pretenţii dedusă judecăţii a fost introdusă de SC V. SA la data de 28 august 2005, după împlinirea termenului general de prescripţie, fără să observe că la dosarul cauzei exista plicul în original, respectiv dovada expedierii acţiunii prin poştă la data de 25 august 2005 (conform ştampilei poştale), acţiune ce a fost înregistrată pe rolul Tribunului Bucureşti la data de 26 august 2005 conform ştampilei instanţei, în cadrul termenului general de prescripţie.
Aceste erori materiale săvârşite de instanţa de recurs se circumscriu noţiunii de greşeală materială şi justifică admiterea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât sunt erori evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, a căror verificare nu implică reexaminarea elementelor de fond ale prescripţiei, cum ar fi: cadrul legal aplicabil, termenul legal de prescripţie, momentul de la care s-a apreciat că a luat naştere dreptul la acţiune al reclamantei, pretinsele suspendări sau întreruperi ale termenului de prescripţie.
Aceste erori rezultă din înscrisurile aflate la dispoziţia instanţei de recurs la momentul pronunţării şi sunt esenţiale, determinante în soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. În lipsa acestora, soluţia instanţei de recurs ar fi fost alta, aceea de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta CN A.P.M. SA Constanţa.
Nu au relevanţă în calificarea erorilor materiale ca fiind determinante în pronunţarea deciziei atacate acele considerente prin care instanţa de recurs, invocând „raţiuni de tehnică redacţională”, a examinat acţiunea şi pe fond şi a apreciat că se impune respingerea acesteia, în principal, ca prescrisă, iar în subsidiar, ca nefondată. Aşa cum s-a arătat în analiza excepţiei lipsei de interes, aceste considerente exced dispozitivului, nu susţin şi nu influenţează în niciun fel soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
De asemenea, nu prezintă relevanţă în calificarea erorilor materiale ca fiind greşeli materiale în sensul legii modalitatea în care contestatoarea SC V. SA şi-a conceput apărarea în recurs şi dacă, prin aceasta, a determinat săvârşirea erorii materiale de către instanţa de recurs, întrucât o astfel de condiţionare excede prevederilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Toate aceste constatări sunt în acord nu numai cu reglementarea internă a contestaţiei în anulare, dar şi cu principiile general aplicabile stabilite în jurisprudenţa C.E.D.O. (care, pentru România, a început cu cauza Brumărescu).
Principiile generale privind admisibilitatea unei căi extraordinare de atac au fost reiterate de Curte în cauza Mitrea c. României.
Deşi instanţa europeană a afirmat constant că respectarea dreptului la un proces echitabil şi principiul securităţii raporturilor juridice impun exigenţa conform căreia nicio parte nu este îndreptăţită să solicite judecarea unei cauze în care a fost dată o decizie definitivă şi executorie, pentru simplul motiv de a obţine o judecată pe fond şi o nouă hotărâre (cauza Bartos c.României), aceeaşi instanţă a precizat că aceste principii nu au caracter absolut şi că redeschiderea unei proceduri judiciare ar fi compatibilă cu textul Convenţiei doar în anumite circumstanţe excepţionale, situaţii numite de Curte „defecte fundamentale” ale hotărârii.
Curtea însăşi recomandă, uneori, redeschiderea unor procese, ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie, atunci când procedurile derulate în faţa instanţelor naţionale nu au respectat cerinţele art. 6 din Convenţie (de exemplu, cauza Lungoci c.României).
Aplicând aceste principii la circumstanţele cauzei supuse judecăţii, Înalta Curte constată că greşeala materială săvârşită de instanţa de recurs prin neobservarea unor înscrisuri esenţiale calculării termenului de prescripţie, împrejurare de natură să afecteze în substanţa sa dreptul de acces la justiţie al reclamantei SC V. SA, se încadrează, ca natură şi gravitate, în noţiunea de „defecte fundamentale” pentru a permite desfiinţarea deciziei şi rejudecarea recursurilor.
Referitor la eroarea materială ce vizează soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., Înalta Curte observă că susţinerile contestatoarei se constituie în critici legate de motivarea deciziei, motivare care face referire la pretinsa lipsă a calităţii procesuale a C.N. A.P.M. SA, deşi această excepţie nu a fost invocată în recurs.
Prin urmare, nu este vorba de o greşeală materială în accepţiunea art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
A treia categorie de erori materiale de care contestatoarea se prevalează în susţinerea contestaţiei în anulare speciale, notate în cuprinsul contestaţiei de la lit. a) la lit. x), vizează aprecierile instanţei de recurs cu privire la cadrul legal aplicabil contractului de concesiune, existenţa unui refuz al contestatoarei de aplicare a procedurii reglementate de H.G. nr. 1900/2004, interpretarea Deciziei nr. 3718/2006 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, obiectul contractului de concesiune, calitatea procesuală pasivă a Statului Român, precum şi erori de tehnoredactare din conţinutul deciziei atacate.
Toate acestea nu reprezintă însă greşeli materiale ce pot fi valorificate în calea extraordinară a contestaţiei în anulare, ci pot constitui greşeli de judecată ori erori materiale în sensul art. 281 C. proc. civ.
2. Referitor la contestaţia în anulare având ca obiect Decizia nr. 87 din 14 ianuarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin această decizie s-a dispus completarea dispozitivului Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţia contencios administrativ şi fiscal, în sensul obligării intimatei-reclamante SC V. SA la plata sumei de 27.769,58 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă CN A.P.M. SA Constanţa.
Temeiul de drept invocat în susţinerea contestaţiei în anulare având ca obiect această decizie este reprezentat de principiul accesorium sequitur principale.
Acest principiu devine aplicabil în cauză şi justifică admiterea contestaţiei în anulare, având în vedere constatările şi aprecierile anterioare, în sensul existenţei unei greşeli materiale în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, de natură să justifice admiterea contestaţiei în anulare împotriva Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 şi rejudecarea recursurilor declarate împotriva sentinţei civile nr. 3871 din 8 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti.
III. Soluţia Înaltei Curţi asupra contestaţiilor în anulare formulate de contestatoarea SC V. SA.
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 318 alin. (1) teza I şi art. 320 C. proc. civ. (1865), se va dispune admiterea contestaţiilor în anulare formulate de contestatoarea SC V. SA, anularea Deciziilor nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 şi nr. 87 din 14 ianuarie 2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi fixarea unui termen pentru rejudecarea recursurilor.
Soluţia anulării integrale a Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 este o necesitate juridică obiectivă, menită să asigure judecata unitară a cauzei, faţă de împrejurarea că reclamanta SC V. SA a înţeles să promoveze o acţiune unică, în care atât Statul Român prin M.F.P., cât şi CN A.P.M. SA Constanţa au calitatea de pârâţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare formulate de contestatoarea SC V. SA împotriva Deciziei civile nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, invocate de intimata CN A.P.M. SA Constanţa.
Admite contestaţiile în anulare formulate de contestatoarea SC V. SA împotriva Deciziei civile nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 şi a Deciziei civile nr. 87 din 14 ianuarie 2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 30837/3/2005*.
Anulează Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 şi Decizia nr. 87 din 14 ianuarie 2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Fixează termen pentru rejudecarea recursurilor declarate împotriva sentinţei civile nr. 3871 din 8 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 mai 2015, cu citarea părţilor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 636/2015. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 645/2015. Contencios. Anulare act emis de... → |
|---|
