ICCJ. Decizia nr. 653/2015. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 653/2015
Dosar nr. 611/57/2012
Şedinţa publică de la 17 februarie 2015
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 611/57/2012, reclamanţii Judeţul Sibiu şi Consiliul Judeţean Sibiu au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C.S.R. a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România (denumită în continuare, cu cuprinsul prezentei decizii, „C.S.R.”) şi C.S.B.E.C.A. din România, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 2537/2012 şi a Deciziei nr. 2538/2012, ambele emise de C.S.R., în temeiul O.U.G. nr. 94/2000.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 343/11 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus: respingerea excepţiei tardivităţii, admiterea acţiunii formulate de reclamanţii Judeţul Sibiu şi Consiliul Judeţean Sibiu, anularea Deciziei nr. 2537 din 07 martie 2012 şi a Deciziei nr. 2538 din 07 martie 2012 emise de C.S.R., admiterea cererii de intervenţie în interesul reclamanţilor formulată de D.G.A.S.P.C. Sibiu şi obligarea pârâţilor la plata către reclamantul Judeţul Sibiu a sumei de 4.780 lei reprezentând cheltuieli de judecată şi la plata către reclamantul Consiliul Judeţean Sibiu a sumei de 3.000 lei cu acelaşi titlu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia nr. 2537/2012 a C.S.R. a fost retrocedate în natură C.R.B.E.C.A. din România o parte din imobilul situat în municipiul Sibiu, înscrisă C.F. Sibiu, parte propusă a fi dezmembrată şi reînscrisă cu C,F, s-a instituit un drept de servitute de trecere, potrivit legii, în favoarea imobilului reprezentând partea din nr. top., înscrise în C.F. Totodată, s-a dispus obligarea titularului deciziei de a plăti fostului deţinător contravaloarea adăugirilor efectuate ulterior preluării abuzive.
Prin Decizia nr. 2538/2012 au fost acordate despăgubiri aceluiaşi solicitant pentru partea de imobil, teren în suprafaţă de 839 mp, situat în municipiului Sibiu, la aceeaşi adresă administrativă, înscris în C.F. Sibiu, potrivit planului de situaţie cu propunerea de dezmembrare.
În luna septembrie 1940, prin Legea nr. 830/1940 s-a constituit G.E.G. La data de 11 august 1942 s-a semnat Convenţia generală pentru reglementarea raporturilor B.E.C.A. faţă de G.E.G. din România. Prin această Convenţie s-a stabilit că toate bunurile mobile şi imobile care au aparţinut Bisericii Regnicolare trec în mod gratuit în proprietatea G.E.G.
Chiar dacă dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost înscris în cartea funciară de către G.E.G., aceasta nu înseamnă că între părţile contractante Convenţia nu ar fi valabilă (art. 969 C. civ.). Lipsa înscrierii nu poate fi opusă de B.R.E.C.A. celeilalte părţi a Convenţiei, respectiv G.E.G., întrucât a avut cunoştinţă de existenţa Convenţiei şi a executat-o.
Fiind considerat ca aparţinând până în acel moment G.E.G., imobilului în discuţie i-au fost aplicabile dispoziţiile Decretului - Lege nr. 485/1944, acesta fiind temeiul preluării în proprietatea statului.
Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 92/2000, retrocedarea se referă la imobilele preluate abuziv cu titlu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Cum Decretul-lege nr. 485/1944 se situează anterior perioadei mai sus arătate, C.S.R. nu avea competenţa materială în a face aprecieri asupra acestei preluări în proprietatea statului, neavând relevanţă când a fost preluat în fapt imobilul, preluarea fiind făcută „ope legis”.
Faţă de aceste motive de nelegalitate a deciziilor atacate, prima instanţă a apreciat că acţiunea promovată de reclamanţi este întemeiată şi că nu se mai impune examinarea celorlalte critici de nelegalitate invocate prin acţiune.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 343 din 11 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs în termen legal pârâţii C.S.R. şi C.S.B.E.C.A. din România.
3.1. În motivarea recursului declarat de pârâta C.S.R. s-a susţinut că hotărârea primei instanţei este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
În mod greşit instanţa a apreciat faptul că imobilul a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 485/1944, respectiv anterior perioadei de referinţă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi faptul că autoritatea emitentă a deciziilor contestate s-a substituit instanţelor de judecată în ceea ce priveşte calificarea drept abuzivă a preluării prin extinderea cadrului prevăzut de lege.
Instanţa a interpretat greşit prevederile pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, care statuează că: „Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu data preluării”.
Ceea ce a dorit legiuitorul să consfințească de fapt în delimitarea actelor de preluare abuzivă de alte acte de transmitere a dreptului de proprietate în patrimoniul statului îl reprezintă de fapt realizarea acestora în regim de putere publică, în mod abuziv şi discreţionar, viciind astfel într-un mod sau altul voinţa persoanei din patrimoniul căreia s-a preluat imobilul.
Legiuitorul a dorit aplicarea Ordonanţei pentru toate situaţiile prevăzute în art. 1 şi 2 din aceasta, în care se constată caracterul abuziv al preluării de către C.S.R., în virtutea plenitudinii sale de competenţă (a se vedea art. 9 din Normele metodologice), având drept unică finalitate restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
Convenţia Generală din 1942, încheiată între G.E.G. din România şi B.R.E. nu a realizat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, această operaţiune fiind condiţionată, conform art. III pct. 7, de manifestarea de voinţă expresă din partea reprezentanţilor legali ai bisericii în cadrul congreselor regionale şi locale, urmată de înscrierea corespunzătoare a dreptului de proprietate în cartea funciară, evenimente care nu s-au concretizat.
Nu poate fi ignorată împrejurarea că preluarea efectivă a imobilului ce face obiectul prezentului litigiu s-a realizat înăuntrul perioadei de referinţă, 6 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv la data de 22 octombrie 1946. Potrivit ar.17 din Legea nr. 115/1938 privind sistemul publicităţii reale, aplicabilă în acea perioadă în Transilvania şi Nordul Moldovei, intabularea are efectul constitutiv de drept real, în cauza de faţă aceasta fiind efectuată în perioada de referinţă a legii, urmare a preluării efective, realizată în acelaşi interval de timp.
La momentul preluării imobilului de către Statul Român, respectiv octombrie 1946, acesta era intabulat asupra B.E.C.A. din România, persoană distinctă de G.E.G., rămasă proprietar înregistrat în cartea funciară. Simpla încheiere a Convenţiei Generale amintite nu a dus la schimbarea proprietarului bunurilor vizate de respectiva Convenţie.
Astfel, C.S.R. a apreciat faptul că imobilul ce face obiectul deciziilor invocate a fost preluat de către statul comunist în anul 1946, folosindu-se de prevederile unui act normativ care nu avea aplicabilitate în cauză (acesta fiind un exemplu tipic de preluare fără titlu a unui imobil).
În concluzie, pentru motivele prezentate, recurenta C.S.R. a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
3.2. În motivarea cererii sale de recurs, pârâtul C.S.B.E.C.A. din România a criticat hotărârea primei instanţe, pentru următoarele motive:
(i) Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Reclamanţii Judeţul Sibiu şi Consiliul Judeţean Sibiu au solicitat instanţei analizarea legalităţii Deciziilor de retrocedare nr. 2537 şi nr. 2538 din 07 martie 2012, prin prisma Convenţiei Generale pentru reglementarea raportului B.E.R.C.A. din România faţă de G.E.G., încheiată în anul 1942, între G.E.G. şi B.E.R.C.A. din România, precum şi a titlului de dobândire a imobilului de către Statul român.
În lipsa unei traducerii legalizate şi complete a Convenţiei Generale din 1942, instanţa a reţinut că: „Prin această Convenţie s-a stabilit că toate bunurile mobile şi imobile care au aparţinut Bisericii Regnicolare trec în mod gratuit în proprietatea G.E.G.”. Or, Convenţia nu prevede acest lucru. La Secţiunea I, pct. 12 lit. b) şi Secţiunea a II-a, pct. 1, 2 din Convenţie se prevăd categoriile de imobile care urmau a se preda G.E.G.
Convenţia a avut rolul unui acord general între părţi şi nu a unui act translativ de proprietate. Acest lucru reiese din cuprinsul său, Secţiunea a-II-a pct. 3, dar şi din Secţiunea a III-a pct. 3, 4, 5 şi 7. Convenţia nu probează nici faptul predării bunurilor.
Din cuprinsul Convenţiei, Secţiunea a III-a, pct. 3 şi 7, reiese că predarea şi, respectiv transferul de proprietate urmau să se realizeze ulterior întocmirii unor formalităţi. Nu există nicio dovadă cu privire la realizarea formalităţilor prevăzute de Convenţie şi nici vreun proces verbal de predare a imobilelor în discuţie către G.E.G. Chiar instanţa foloseşte expresia „s-a considerat” adică, nu a existat certitudinea că imobilele în discuţie ar fi fost predate sau transferate în proprietatea G.E.G.
În această situaţie, preluarea la stat în baza Decretului - Lege nr. 485/1944 nu s-a putut realiza, neexistând premisa aplicării Decretului, respectiv dreptul de proprietate sau dovada preluării imobilului în folosinţa/proprietatea G.E.G.
Întemeindu-se pe actul juridic (Convenţia) al cărui înţeles a fost denaturat, hotărârea primei instanţe este netemeinică.
(ii) Hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În pronunţarea soluţiei sale, prima instanţă a interpretat greşit prevederile art. 696, art. 948, art. 962, art. 977 şi urm. C. civ., art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938, art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 şi Normele metodologice de aplicare cuprinse în H.G. nr. 1094/2005.
Instanţa a aplicat greşit prevederile art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938 şi a ignorat prevederile art. 33 din acest act normativ, care consacră caracterul constitutiv al înscrierii în cartea funciară. Dreptul de proprietate al C.S.B.E. a fost dobândit în urma înscrierii sale în cartea funciară.
Potrivit art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938, care consacră caracterul constitutiv al înscrierii în cartea funciară, coroborat cu art. 26 din acest act normativ, este evident că momentul dobândirii imobilului de către Statul român l-a constituit momentul înscrierii dreptului său în cartea funciară.
Imobilul în litigiu a fost preluat în perioada de referinţă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, 6 martie 1945-22 decembrie 1989, adică la data de 20 noiembrie 1946 şi, prin urmare, face obiectul legii speciale de reparaţie menţionate.
Prin deciziile adoptate, C.S.R. nu s-a referit la valabilitatea vreunui titlu. Aceasta a constatat doar că preluarea a fost abuzivă, situându-se înăuntrul perioadei de referinţă prevăzută de lege.
Potrivit H.G. nr. 1094/2005: C.S.R. are plenitudine de competenţă în soluţionarea fazei administrative a cererilor de retrocedare, cu privire la calificarea preluărilor ca fiind abuzive sau nu, la calificarea preluărilor ca fiind cu titlu sau fără titlu.
Prima instanţă a interpretat greşit prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 şi ale Normelor metodologice referitoare la acest articol, ajungând la concluzia că emitentul deciziilor şi-ar fi depăşit atribuţiile legale.
În concluzie, pentru motivele expuse, recurentul-pârât C.S.B.E.C.A. din România a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea în întregime a sentinţei primei instanţe şi, rejudecând cauza, să se dispună respingerea acţiunii promovate de reclamanţii Consiliul Judeţean Sibiu şi Judeţul Sibiu, precum şi a cererii de intervenţie a D.G.A.S.P.C. Sibiu.
4. Apărările formulate în cauză
Intimaţii-reclamanţi Judeţul Sibiu şi Consiliul Judeţean Sibiu au solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursurilor, ca nefondate, susţinând în special faptul că Statul român a dobândit proprietatea asupra imobilelor în cauză, prin efectul legii, că nu prezintă relevanţă înscrierea ulterioară a dreptului de proprietate în cartea funciară şi că data preluării imobilului în proprietatea Statului - 7 octombrie 1944 - excede perioadei de referinţă prevăzute prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Recurentul-pârât C.S.B.E.C.A. din România a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de C.S.R., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei civile nr. 343/2013, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
1.1. Referitor la modalitatea de preluare a imobilelor în litigiu de către Statul român.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează faptul că Deciziile nr. 2537 şi nr. 2538 adoptate de C.S.R. la data de 07 martie 2012 nu cuprind nicio menţiune referitoare la titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în municipiul Sibiu, limitându-se la precizarea că a fost vorba de o deposedare/preluare abuzivă de către stat.
Constatările primei instanţe, în sensul că temeiul preluării imobilelor în litigiu de către stat a fost reprezentat de Decretul-Lege nr. 485/1944, publicat în M. Of. nr. 233 din 8 octombrie 1944, sunt legale, având corespondent în înscrisurile existente la dosarul cauzei (filele 232-245, vol. I).
Intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului român, conform Decretului-Lege nr. 485/1944, a avut loc la data de 20 noiembrie 1946, în baza adresei din 22 octombrie 1946 a M.A.D. şi a Convenţiei Generale pentru reglementarea raportului B.R.E. de confesiune ausburgică faţă de G.E.G. din România (fila 214, vol. I).
Această Convenţie nu a avut rolul unui acord general între părţi, cum pretinde recurentul C.S.B.E.C.A. din România, atâta vreme cât, la art. 2 pct. 1 şi 2 s-a stipulat expres faptul că Biserica regnicolară evanghelică predă G.E.G. din România toată averea mobilă şi imobilă care formează proprietatea ei şi a servit scopurilor şcolare de educaţie.
Această împrejurare, esenţială dezlegării pricinii, a fost reţinută în mod corect de prima instanţă, varianta Convenţiei analizată de instanţă având acelaşi conţinut cu cea prezentată în recurs de pârâtul C.S.B.E. C.A. din România.
Prevederile Convenţiei au fost analizate în integralitatea lor de către prima instanţă, iar concluziile la care aceasta a ajuns denotă o interpretare coordonată a clauzelor Convenţiei, în sensul art. 982 C. civ., nefiind vorba de o prezentare eronată şi fracţionată a acestora.
Interpretarea Convenţiei, în sensul valabilităţii transferului dreptului de proprietate în favoarea G.E.G., independent de înscrierea în cartea funciară (care a fost lăsată la iniţiativa G.E.G.), este în acord cu voinţa reală a părţilor şi cu principiul obligativităţii contractului în raporturile dintre părţi, exprimat în art. 969 C. civ.
Instituirea prin Convenţie a unor formalităţi legate de intrarea în vigoare a acesteia nu vizează clauzele referitoare la predarea averii, care au fost exceptate potrivit art. 3 pct. 7, astfel că transferul dreptului de proprietate în favoarea G.E.G. a fost unul necondiţionat şi a operat la momentul încheierii Convenţiei.
Relativ la valabilitatea Convenţiei, se observă că susţineri similare celor din prezenta cauză au fost formulate de B.R.E.C.A.R. şi la momentul preluării imobilelor în litigiu de către stat, în litigiul de contencios administrativ în care a fost examinată legalitatea actului administrativ emis în executarea Decretului - Lege nr. 485/1944.
La vremea respectivă, Curtea de Apel Sibiu a subliniat în considerentele Deciziunii civile nr. 87 din 22 martie 1947 faptul că pretinsa nulitate a Convenţiei nu poate fi invocată pe cale incidentală în litigiul de contencios administrativ, ci pe cale principală într-o acţiune având ca obiect anularea Convenţiei (filele 241-245, vol. I).
Cum elementele furnizate instanţei nu evidenţiază faptul că o acţiune în anularea Convenţiei ar fi fost promovată şi admisă printr-o hotărâre definitivă a instanţei, concluzia nu poate fi decât în sensul valabilităţii Convenţiei şi a caracterului obligatoriu al acesteia între părţile contractante.
Aşadar, în cauză nu sunt incidente ipotezele vizate de prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., astfel că susţinerile recurentului C.S.B.E. C.A. din România în această privinţă sunt neîntemeiate.
1.2. Referitor la interpretarea şi aplicarea în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România
Domeniul de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, în privinţa categoriilor de bunuri ce fac obiectul măsurilor reparatorii, este reprezentat, potrivit art. 1 alin. (1), de „Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult”.
Prin Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1162/2002, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 1094/2005, la pct. 1 din Anexa nr. 1, a fost explicitată noţiunea de „preluare abuzivă”, în sensul că: „Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării”.
Cum în pricina supusă judecăţii, după cum s-a arătat, preluarea imobilelor a avu loc în temeiul Decretului-Lege nr. 485/1944, act normativ emis anterior perioadei de referinţă, în mod just prima instanţă a constatat nelegalitatea Deciziilor nr. 2537 şi nr. 2538 adoptate de C.S.R. la data de 07 martie 2012, pe motiv că preluarea bunurilor s-a realizat anterior perioadei la care se referă O.U.G. nr. 94/2000.
Prevederile Decretului - Lege nr. 115/1938 nu au fost ignorate de prima instanţă, cum pretinde unul dintre recurenţi, în considerentele hotărârii pronunţate regăsindu-se aprecieri legate de acest act normativ.
Esenţială însă în această privinţă este observaţia primei instanţe legată de caracterul abuziv al preluării, în sensul că în Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv la pct. 1 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 1094/2005, nu se regăsesc referiri la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară ori la preluarea efectivă în posesie a imobilelor, aspecte invocate de C.S.R. în susţinerea poziţiei sale procesuale.
Prin urmare, în determinarea domeniului de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 nu prezintă relevanţă data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară ori data preluării efective în posesie a imobilelor.
Procedând la restituirea imobilelor preluate de stat anterior perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (prin Decretul - Lege nr. 485/1944) şi la calificarea drept abuzivă a preluării prin extinderea cadrului prevăzut de lege, C.S.R. a acţionat în emiterea deciziilor contestate cu depăşirea competenţei legale, constatările primei instanţe fiind legale şi sub acest aspect.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, astfel că va fi menţinută, iar recursurile vor fi respinse ca nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de pârâţii C.S.R. a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România şi C.S.B.E.C.A. din România împotriva sentinţei nr. 343 din 11 decembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 650/2015. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 656/2015. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
