ICCJ. Decizia nr. 656/2015. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 656/2015
Dosar nr. 968/59/2012
Şedinţa publică de la 17 februarie 2015
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 968/59/2012, reclamanta SC I.D.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii M.F.P. - A.N.A.F. - D.G.S.C. şi D.J.A.O.V. Arad, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună:
- anularea Deciziei nr. 168 din 30 martie 2012 emisă de M.F.P.-A.N.A.F. - D.G.S.C.;
- anularea Deciziei de impunere nr. 7 din 26 mai 2011 emisă de D.J.A.O.V. Arad.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 288 din 23 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus admiterea acţiunii formulate de reclamanta SC I.D.C. SRL, prin administrator judiciar Casa de insolvenţă R. Sprl, anularea Deciziei de impunere nr. 7 din 26 mai 2011 şi a Deciziei nr. 168 din 30 martie 2012 de soluţionare a contestaţiei administrative, cu consecinţa exonerării reclamantei de obligaţiile fiscale impuse în sarcina acesteia.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit constatărilor din Raportul de inspecţie fiscală, organul de control a reţinut nelegalitatea a 10 operaţiuni de denaturare a alcoolului etilic efectuate de reclamantă în cursul anului 2010. Dispoziţiile principale considerate a fi încălcate în toate aceste operaţiuni sunt cele ale pct. 84 alin. (13) şi pct. 86 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004, modificate prin H.G. nr. 1620/2009, referitoare la existenţa unei autorizaţii valabile pentru un antrepozit fiscal prin raportare la documentaţia necesară şi la menţiunile pe care trebuie să le cuprindă această autorizaţie.
Având în vedere menţiunile din cuprinsul autorizaţiei din 16 iunie 2006, potrivit cărora este valabilă pentru desfăşurarea activităţilor de producţie alcool etilic materie primă şi, totodată, „permite ca, în regim suspensiv de la plata accizelor, să primiţi, să produceţi, să transformaţi, să deţineţi şi să expediaţi, după caz, produsele accizabile: 1.S3 - Alcool etilic materie primă, 2.S4 - alcool etilic denaturat”, şi în condiţiile în care, potrivit Deciziei nr. 125 din 30 iunie 2011, autoritatea competentă a primit documentaţia completă a reclamantei, însă a apreciat că autorizaţia iniţială a acesteia nu este necesar a fi reînnoită, şi a recunoscut că a returnat reclamantei autorizaţia iniţială fără precizări sau modificări, instanţa conchide că nu poate fi imputată reclamantei nerespectarea obligaţiilor prevăzute de pct. 84 alin. (13), pct. 86 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004, introduse prin H.G. nr. 1620/2009, astfel încât constatările organului de control nu subzistă sub acest aspect.
Pentru a se reţine nelegalitatea actelor administrativ - fiscale şi pentru cele 4 operaţiuni de denaturare efectuate după data de 01 august 2010, în vederea obţinerii de alcool sanitar, este suficient a se constata că poziţia inconsecventă a autorităţilor competente şi interpretarea echivocă a legislaţiei fiscale conduc în speţă la încălcarea principiilor certitudinii impunerii şi al aplicării unitare a legislaţiei fiscale consacrate de art. 3 din C. fisc., respectiv art. 5 C. proc. fisc.
În concluzie, prima instanţă a apreciat că acţiunea promovată de reclamantă este întemeiată şi a dispus admiterea acesteia, în sensul anulării actelor administrativ-fiscale contestate.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 288 din 23 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs în termen legal pârâtele D.R.A.O.V. Timişoara, în reprezentarea A.N.V., şi A.N.A.F.
3.1. Recurenta D.R.A.O.V. Timişoara a criticat hotărârea primei instanţe în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., susţinând că nu cuprinde motivele pe care se sprijină, soluţia nefiind motivată în mod clar, sub aspectul pretinselor respectări al legislaţiei fiscale aplicabile.
De asemenea, recurenta a afirmat că instanţa de fond a pronunţat o soluţie netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte anularea actelor de inspecţie, cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a solicitat instanţei de control judiciar să constate incoerenţa instanţei de fond în raţionamentul juridic, aşa cum rezultă din considerentele soluţiei pronunţate.
Faţă de împrejurarea că instanţa de fond nu s-a pronunţat şi nu a motivat hotărârea, pe fiecare petit al cererii de chemare în judecată şi nici pe apărările formulate, recurenta-pârâtă şi-a structurat criticile de nelegalitate şi netemeinicie prin raportare la alineatele din considerentele sentinţei care reprezintă motivarea instanţei, după cum urmează:
a) Instanţa de fond a calificat greşit obiectul impunerii, reţinând că „Potrivit constatărilor din R.I.F., organul de control reţine nelegalitatea a 10 operaţiuni de denaturare a alcoolului etilic efectuate de reclamantă în cursul anului 2010”.
Or, atât în Raportul de inspecţie fiscală, cât şi în apărările formulate, autoritatea vamală a arătat că obiectul cauzei îl reprezintă nelegalitatea operaţiunilor de achiziţie intracomunitară a alcoolului etilic - materie primă, pentru toate cele 10 operaţiuni fiscale derulate şi, în plus, nelegalitatea operaţiunilor de denaturare a alcoolului etilic achiziţionat pentru operaţiunile notate de la 6 la 9.
b) Referitor la Autorizaţia de antrepozit fiscal din 16 iunie 2006, în faţa instanţei de fond, autoritatea vamală a susţinut că reclamanta nu avea dreptul să achiziţioneze alcool etilic materie primă, în lipsa autorizaţiei de antrepozit fiscal completată cu „Lista materiilor prime accizabile”, iar reclamanta a susţinut că a fost depusă şi „Lista materiilor prime accizabile”, fără a proba susţinerile.
Pentru lămurirea acestui aspect, în probaţiune, cu încuviinţarea instanţei, autoritatea vamală a dovedit, prin adresa de răspuns din 10 aprilie 2013 a M.F.P.- D.G.M.D.R.S., faptul că nu a fost depusă „Lista materiilor prime accizabile” pentru a putea fi completată autorizaţia de antrepozit fiscal în baza cererii din 30 martie 2009.
Cu toate că instanţa de fond „pare” să reţină încălcarea prevederilor legale invocate de autoritatea vamală (conform exprimării instanţei de la fila 5 alin. (5) din hotărâre), nu ţine seama de proba clară existentă la dosarul cauzei, menită să elucideze contradicţia părţilor privind depunerea sau nedepunerea înscrisului necesar pentru completarea autorizaţiei, limitându-se să arate că „nerespectarea acestor dispoziţii legale nu îi poate fi imputată reclamantei”.
Continuarea motivării instanţei este contrară probelor existente, nefiind finalizat raţionamentul logic al motivării.
c) Instanţa de fond se contrazice în aprecieri, prin formulările contradictorii din considerentele hotărârile (fila 7 alin. ultim şi fila 8 alin. (3)) în sensul că, pe de o parte, respinge susţinerile autorităţii vamale citând un pasaj trunchiat din Decizia nr. 125 din 30 iunie 2011, iar, pe de altă parte, înlătură înscrisurile depuse de autoritatea vamală ca fiind „lipsite de relevanţă, întrucât au fost emise ulterior actului de impunere contestat”.
d) Motivarea instanţei de fond este criticabilă şi în considerarea faptului că, în cadrul aceleiaşi faze (fila 9, alin. (3)) este reţinut eronat obiectul acţiunii, făcând trimitere din nou la denaturare şi nu la achiziţie, deşi textele legale încălcate vorbesc de achiziţie.
Totodată, nu se mai înţelege nimic din raţionamentul instanţei, atâta timp cât se arată că „reclamanta fiind autorizată pentru producţia de alcool etilic ca materie primă”, recunoscându-se astfel că producţia este activitatea autorizată şi nu achiziţia, şi totuşi se constată îndeplinirea condiţiilor legale „chiar dacă nu a desfăşurat efectiv activitate de producţie alcool etilic materie primă”.
e) Instanţa de fond dovedeşte că nu a lecturat corect şi complet prevederile pct. 84 alin. (13), pct. 86 alin. (4) şi pct. 111 alin. (7) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., atunci când reţine că este în afara textului legal cerinţa că acelaşi alcool etilic care a fost supus denaturării să fi fost produs exclusiv în antrepozitul propriu ca materie primă.
În lipsa autorizaţiei completate, organul fiscal a făcut trimitere la pct. 84 alin. (13), pct. 86 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., unde legiuitorul arată clar că denaturarea se realizează în antrepozitele fiscale de producţie alcool etilic autorizate pentru această operaţiune de denaturare.
De asemenea, instanţa face trimitere la scutirea directă obţinută pe baza Autorizaţiei de utilizator final, aspect care nu comportă niciun fel de contradicţie şi care nu are nicio legătură cu cauza.
f) Prin argumentele de la fila 9, alin. ultim din hotărâre, instanţa de fond înlătură o altă probă cu înscrisuri prin omisiunea lecturării complete a acesteia şi înlăturarea argumentelor care se referă la obiectul cauzei.
Este vorba de adresa din 26 ianuarie 2011 emisă de M.F.P. - D.L.D.A., instituţia abilitată de lege să elaboreze soluţii privind regimul accizelor pentru alcool etilic, conform art. 7 pct. 3 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a acestei entităţi.
g) Argumentul de fila 10 alin. (3) din hotărârea pronunţată evidenţiază faptul că instanţa nu a înţeles cauza neaplicând legea.
Nu poate fi vorba de o încălcare a principiului neretroactivităţii legii, întrucât prevederile pct. 111 alin. (43) din Norme, introduse prin H.G. nr. 768/2010, nu reprezintă temeiul de drept pentru primei 5 operaţiuni, ci pentru operaţiunile derulate după data de 01 august 2010, data intrării în vigoare a prevederii legale.
Totodată, folosirea de către instanţă a sintagmei „interpretarea pare să fie valabilă doar începând cu 01 august 2010” este derutantă, deoarece creează impresia unei admiteri în parte a acţiunii, după care motivarea continuă prin invocarea principiului neretroactivităţii legii, principiu total neaplicabil în cauză.
h) În motivarea hotărârii pronunţate, instanţa de fond nu a analizat în niciun fel prevederile legale menţionate în actul de impunere, ci a preluat ad literam principiile invocate de reclamantă, limitându-se la aprecieri de natură „pare să fie valabilă”, „situaţia ce respectă prevederile legale”, „nerespectarea acestor dispoziţii legale nu îi poate fi imputată reclamantei”.
Principiul certitudinii impunerii prevăzut la art. 3 din C. fisc. şi principiul aplicării unitare a legislaţiei fiscale, consacrat la art. 5 C. proc. fisc. nu sunt aplicabile în niciun caz în modul în care au fost interpretate de instanţa de fond.
Totodată, se observă că instanţa se referă din nou la operaţiuni de denaturare şi nu de achiziţie, diferenţa între cele două operaţiuni fiind enormă. În plus, constată respectarea condiţiilor procedurale, aspect necontestat de către autoritatea vamală, dar implicit constată şi respectarea prevederilor legale, ca şi cum dacă te adresezi entităţii competente derulezi şi operaţiuni legale.
Se impune a se reţine că în cauză nu este vorba de o necorelare a punctelor de vedere, ci de solicitarea unui punct de vedere de la entitatea competentă, tocmai pentru aplicarea corectă şi unitară a normelor legale.
În concluzie, pentru motivele prezentate, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta D.R.A.O.V. Timişoara a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
3.2. Recurenta A.N.A.F. a susţinut în motivarea recursului că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicare greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, au fost reiterate apărările invocate în primă instanţă, care au vizat, în esenţă, următoarele:
În speţă sunt incidente prevederile art. 2066 alin. (1), art. 2067 alin. (1) lit. a), art. 2069 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., precum şi prevederile pct. 111 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.
În perioada noiembrie 2009 - ianuarie 2011, agentul economic a efectuat achiziţii de alcool etilic din ţară şi intracomunitar, deşi prin autorizaţia de antrepozit fiscal de producţie eliberată de M.F.P. societatea a fost autorizată pentru producţia de alcool etilic ca materie primă şi pentru alcool etilic denaturat.
Mai mult, deşi prin autorizaţia de antrepozit fiscal de producţie societatea a fost autorizată pentru producţia de alcool etilic ca materie primă, în perioada supusă verificării nu a desfăşurat activitate de producţie, agentul economic utilizând alcool etilic achiziţionat în operaţiunile de denaturare în scopul fabricării de alcool sanitar sau soluţii detergente.
Întrucât în autorizaţia de antrepozit fiscal de producţie emisă de M.F.P. nu este înscris alcool etilic drept materie primă - produs accizabil ce poate fi achiziţionat, agentul economic nu putea achiziţiona în regim suspensiv alcool etilic în vederea utilizării lui ca materie primă pentru obţinerea altor produse accizabile.
În aceste condiţii, operaţiunile de denaturare efectuate în perioada aprilie - decembrie 2010 nu pot fi încadrate în regimul de scutire de la plata accizelor, deoarece societatea a fost autorizată pentru producţia de alcool etilic drept materie primă şi nu pentru achiziţia alcoolului etilic drept materie primă.
În acelaşi sens este şi punctul de vedere transmis de D.G.L., C. fisc. - D.L.D.A., prin adresa din 26 ianuarie 2011.
Având în vedere că societatea a utilizat alcoolul etilic achiziţionat în operaţiuni de denaturare pentru fabricarea de alcool sanitar sau soluţie alcoolică detergentă pentru parbriz, în mod legal organele vamale au constatat că operaţiunile respective nu se încadrează în regimul de scutire de la plata accizelor, stabilind că agentul economic datorează plata accizelor de la momentul utilizării alcoolului etilic în operaţiunile de denaturare.
În concluzie, pentru motivele expuse, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recurenta A.N.A.F. a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.
4. Intimata-reclamantă SC I.D.C. SRL, deşi a fost legal citată şi a beneficiat de acordarea unui termen de judecată în vederea pregătirii apărării, nu a formulat întâmpinare ori concluzii scrise cu privire la recursurile declarate în cauză.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor formulate în cauză
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, inclusiv art. 3041 C. proc. civ. (1865), Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în sensul şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Reclamanta SC I.D.C. SRL a supus controlului de legalitate, în condiţiile art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., Decizia nr. 168 din 30 martie 2012 emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C. şi decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscal din 26 mai 2011 emisă de D.J.A.O.V. Arad, în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 7094 din 20 mai 2011.
Nelegalitatea hotărârii primei instanţe invocată în recurs a vizat în special motivarea acesteia atât pe chestiuni de formă, cât şi pe aspecte care ţin de cercetarea fondului litigiului supus judecăţii.
Relativ la forma motivării, se observă că hotărârea primei instanţe nu conţine o sistematizare a informaţiilor şi a motivelor de nelegalitate de care reclamanta s-a prevalat în susţinerea acţiunii în anulare, respectiv a apărărilor pe care autorităţile pârâte şi-au fundamentat poziţia procesuală, şi nici evaluarea completă a acestora într-o modalitate clară, fluentă şi inteligibilă, care să excludă ideea de arbitrariu şi să permită exercitarea controlului judiciar.
Aceasta a determinat ca dezvoltarea motivelor de recurs să fie realizată de recurenta D.R.A.O.V. Timişoara prin raportare la paragrafe din considerentele hotărârii atacate, şi nu la motivele de nelegalitate invocate în susţinerea acţiunii în anulare ori la apărările prezentate în combaterea acestora.
Pe această linie se înscrie şi abordarea instanţei de control judiciar, tocmai pentru a permite o evaluare unitară a chestiunilor esenţiale supuse judecăţii, care nu şi-au găsit un răspuns specific şi explicit în hotărârea pronunţată în primă instanţă.
În ceea ce priveşte cercetarea fondului cauzei, sunt incidente trei dintre ipotezele vizate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv motivarea insuficientă, confuză şi contradictorie a hotărârii.
Astfel, referitor la obiectul impunerii, din studiul considerentelor hotărârii se observă că prima instanţă, pe de o parte, notează faptul că în sarcina reclamantei s-a reţinut prin Raportul de inspecţie fiscală nelegalitatea a 10 operaţiuni de denaturare a alcoolului etilic, iar, pe de altă parte, analizează respectivele operaţiuni de denaturare prin raportare şi la cerinţele impuse de legislaţia fiscală pentru operaţiunile de achiziţie alcool etilic materie primă, considerate de organul fiscal ca fiind neîndeplinite de societatea reclamantă.
O astfel de abordare denotă confuzia realizată de instanţă între operaţiunile de achiziţie alcool etilic materie primă şi operaţiunile de denaturare a alcoolului etilic achiziţionat a căror nelegalitate s-a constatat prin actele administrativ-fiscale emise de autorităţile pârâte.
Deşi examenul de legalitate ce se impunea a fi realizat de prima instanţă prezintă o anumită complexitate, în considerarea numărului operaţiunilor considerate nelegale, a diferenţei de regim juridic aplicabil acestora şi a modificărilor legislative intervenite pe durata efectuării lor, o reţinere corectă a obiectului impunerii era absolut necesară, întrucât constituie premisa esenţială pentru justa soluţionare a pricinii, dar şi posibilă printr-o cercetare completă şi efectivă a pieselor esenţiale ale dosarului.
În ceea ce priveşte Autorizaţia de antrepozit fiscal din 16 iunie 2006, prima instanţă nu a elucidat controversa părţilor legată de existenţa dreptului reclamantei de a achiziţiona alcool etilic materie primă, motivarea hotărârii fiind incompletă din această perspectivă.
Deşi instanţa a încuviinţat la cererea autorităţii vamale emiterea unei adrese la M.F.P. - D.G.M.D.R.S., pentru a se comunica dacă la dosarul administrativ, ca anexă la cererea din 30 martie 2009, reclamanta a depus şi „Lista materiilor prime accizabile”, în considerentele hotărârii nu se regăseşte o minimă analiză a adresei de răspuns din 10 aprilie 2013 şi un răspuns explicit la argumentul decisiv invocat de autoritatea vamală, legat de inexistenţa dreptului reclamantei de a desfăşura operaţiuni de achiziţie alcool etilic materie primă, în lipsa autorizaţiei completate cu „Lista materiilor prime accizabile”.
În aceste circumstanţe, nu se poate stabili dacă prima instanţă a omis pur şi simplu să examineze acest mijloc de apărare sau dacă a dorit să nu ţină seama de el, din ce raţiuni, atât timp cât aceeaşi instanţă apreciase proba ca fiind pertinentă, utilă şi concludentă soluţionării pricinii la momentul încuviinţării ei.
A reţine legalitatea operaţiunilor de achiziţie alcool etilic materie primă pe considerentul că împrejurările intervenite în legătură cu demersurile iniţiate pentru completarea autorizaţiei nu îi sunt imputabile reclamantei este o atitudine nepermisă în cadrul controlului de legalitate, instanţa având obligaţia de a statua, prin raportare normele legale invocate de autorităţile pârâte, dacă reclamanta a respectat sau nu cerinţele impuse de legislaţia fiscală pentru achiziţia de alcool etilic materie primă.
În acest context, este pertinentă şi observaţia recurentei D.R.A.O.V. Timişoara privitor la contradicţiile existente în raţionamentul instanţei, prin care aceasta a înţeles să răspundă apărărilor formulate de autorităţile pârâte.
Astfel, pe de o parte, instanţa apreciază că aceste apărări se impun a fi înlăturate, în considerarea celor reţinute prin Decizia nr. 125 din 30 iunie 2011 (de revocare a autorizaţiei iniţiale), iar, pe de altă parte, consideră că apărările nu au relevanţă în cauză, întrucât Decizia nr. 125 din 30 iunie 2011 a fost emisă ulterior Deciziei de impunere din 26 mai 2011 (a se vedea, în acest sens, ultimul paragraf, pag. 7 şi parag. 3, pag. 8 din sentinţa recurată).
De asemenea, motivarea instanţei nu întruneşte exigenţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nici în ceea ce priveşte analiza legalităţii operaţiunilor de denaturare a alcoolului etilic, de vreme ce în considerente se regăsesc formulări de genul: „Curtea observă însă că reclamanta pare să se încadreze în ipoteza prevăzută de art. 20558 alin. (1) lit. b) C. fisc.” sau „O asemenea interpretare pare să fie valabilă doar începând cu 01 august 2010.”
În plus, se remarcă lipsa de claritate şi coerenţă în prezentarea pe care instanţa o face principiilor neretroactivităţii legii, certitudinii impunerii şi al aplicării unitare a legislaţiei fiscale, reţinute a fi încălcate de autorităţile pârâte.
În aceste circumstanţe, soluţia Înaltei Curţi nu poate fi decât aceea de admitere a recursurilor declarate de autorităţile pârâte, de casare a sentinţei civile nr. 288 din 23 mai 2013 şi de trimitere a cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 312 alin. (1)-(3) şi art. 314 C. proc. civ.
Cu ocazia rejudecării pricinii, vor fi avute în vedere considerentele prezentei decizii, se va stabili cu claritate obiectul impunerii şi vor fi examinate efectiv motivele de nelegalitate invocate de reclamantă şi, în egală măsură, apărările autorităţilor pârâte, cu evaluare corespunzătoare a probatoriilor administrate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtele A.N.A.F. şi D.G.R.F.P. Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 288 din 23 mai 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 653/2015. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 660/2015. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
