ICCJ. Decizia nr. 645/2015. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 645/2015
Dosar nr. 2131/2/2013
Şedinţa publică de la 17 februarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 2131/2/2013,astfel cum a fost completată, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună, în principal, anularea Deciziei C.N.A. nr. 110 din 28 februarie 2013 şi exonerarea de plata amenzii în cuantum de 15.000 lei, iar, în subsidiar, să se constate că sancţiunea aplicată este disproporţionată faţă de gravitatea faptei şi să se dispună înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice sau diminuarea spre minimul prevăzut de lege a cuantumului amenzii aplicate.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 2720 din 23 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus respingerea contestaţiei formulate de reclamanta SC A. SA, astfel cum a fost completată, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză.
Împotriva sentinţei civile nr. 2720 din 23 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta SC A. SA, susţinând că este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
1. În mod eronat prima instanţă a respins apărarea reclamantei privitoare la nulitatea deciziei de sancţionare, în temeiul art. 10 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
Din analiza acestui text de lege rezultă că autoritatea care constată săvârşirea mai multor contravenţii are obligaţia de a individualiza sancţiunea aplicată pentru fiecare dintre contravenţiile săvârşite.
Totodată, îi revine obligaţia de a individualiza, potrivit algoritmului reglementat de lege, sancţiunea finală care este aplicată.
Or, această condiţie esenţială a adoptării măsurii administrative de sancţionare nu a fost respectată în cauză.
Având în vedere că Legea nr. 504/2002 nu conţine nicio normă derogatorie de la dispoziţiile generale cuprinse în O.G. nr. 2/2001, rezultă că obligaţia reglementată de art. 10 din O.G. nr. 2/2001 revine şi pârâtului C.N.A. în cadrul activităţii sale de sancţionare.
Faptul că în Legea nr. 504/2002 se menţionează expres că dreptul comun este aplicabil contravenţiilor constatate de A.N.A.R.C. nu înseamnă că în mod tacit dreptul comun nu este aplicabil contravenţiilor constatate de C.N.A., întrucât o derogare tacită nu poate fi primită.
În consecinţă, prima instanţă a aplicat în mod greşit legea, acordând caracter special şi derogatoriu unei norme care în realitate nu instituie o derogare de la dreptul comun.
3.2. În mod eronat prima instanţă a înlăturat apărările reclamantei în sensul inexistenţei contravenţiei constând în informarea publicului în mod incorect şi fără obiectivitate.
Din interpretarea dispoziţiilor Codului audiovizualului prima instanţă a reţinut că obligaţia de a prezenta punctul de vedere al unei persoane care face obiectul unei dezbateri subzistă în mod necircumstanţiat, indiferent de tipul de dezbatere şi de orice alte elemente care ar caracteriza cazul.
Or, această concluzie este greşită, întrucât norma legală face referire la „acuzaţii”, deci la dezvăluirea unor fapte imputabile unei persoane.
Elementele factuale la care s-a făcut referire în cadrul dezbaterilor au reprezentat reluarea conţinutului unor hotărâri judecătoreşti. Nici reclamanta, în calitate de furnizor de servicii audiovizuale, nici invitaţii din emisiune nu au formulat acuzaţii, ci au exprimat opinii, exclusiv sub forma judecăţilor de valoare,în baza constatărilor instanţelor judecătoreşti.
C.N.A. nu a susţinut niciun moment că informaţiile prezentate ar fi false sau că ar fi de noutate. Ceea ce s-a realizat prin actul administrativ a fost încadrarea judecăţilor de valoare emise în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive ca fiind „acuzaţii” cu privire la care exista obligaţia „prezentării principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie”.
Prin urmare, pretinsa abatere este una fără corespondent în realitate, întrucât aceasta ar fi însemnat obţinerea şi difuzarea unui punct de vedere al procurorilor şi al reprezentanţilor parchetelor în contra hotărârilor pronunţate de instanţă.
3.3. În mod nelegal prima instanţă a înlăturat apărările reclamantei privitoare la inexistenţa contravenţiei constând în încălcarea dreptului persoanei la propria imagine.
Difuzând informaţiile şi dezbaterile în cadrul emisiunilor,în opinia C.N.A., reclamanta a încălcat dreptul la imagine d-nei procuror O.S.H.
După cum s-a arătat, în emisiune au fost prezentate, sub forma dezbaterilor, exclusiv opinii şi judecăţi de valoare, nesusceptibile de a forma obiectul restrângerii limitelor dreptului la liberă exprimare.
Demersul jurnalistic a constat în prezentarea nealterată a unor cazuri de eroare judiciară săvârşite de procurori. Unei astfel de situaţii îi este aplicabilă susţinerea doctrinară potrivit căreia „interesul informării publicului poate trece înaintea îndatoririlor şi responsabilităţilor de care sunt ţinuţi reclamanţii ziarişti” (Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, vol. 1, Ed.All Beck, pag. 766).
Autorităţii pârâte îi revenea, în calitate de „garant al interesului public în domeniul audiovizual”, în primul rând, obligaţia de a urmări respectarea drepturilor fundamentale, nu a unor drepturi civile nepatrimoniale, a căror încălcare îşi are remediul în procesul civil, nu în actul administrativ.
Apărările reclamantei nu au fost în mod temeinic înlăturate de instanţa de fond, în hotărârea pronunţată neregăsindu-se o dezlegare a conflictului dintre dreptul fundamental la liberă exprimare şi informare şi cel subiectiv civil la imagine.
În concluzie, pentru motivele prezentate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând în fond litigiul, să se dispună admiterea contestaţiei formulate împotriva Deciziei C.N.A. nr. 110 din 28 februarie 2013.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Reclamanta SC A. SA a supus controlului de legalitate, în condiţiile art. 952 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, Decizia C.N.A. nr. 110 din 28 februarie 2013, prin care s-a dispus sancţionarea acesteia cu amendă în cuantum de 15.000 lei pentru încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 şi art. 34 alin. (1), art. 40 alin. (1) şi (2) şi art. 66 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.
Este neîntemeiată critica recurentei ce vizează aplicarea în cauză a prevederilor art. 10 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
Astfel, Legea nr. 504/2002 instituie un regim derogatoriu de la reglementarea cu caracter general prevăzută de O.G. nr. 2/2001 şi se aplică prioritar, în conformitate cu principiul care generează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant, nefiind necesară în acest sens o stipulaţie expresă în legea specială.
Prin urmare, decizia de sancţionare emisă de C.N.A., în considerarea caracterului său de act administrativ de autoritate, trebuie să respecte condiţiile de formă şi de fond prevăzute de Legea audiovizualului nr. 504/2002, şi nu cerinţele art. 10 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, invocate în mod eronat de recurenta-reclamantă.
Este neîntemeiată şi critica privitoare la inexistenţa contravenţiei constând în informarea publicului în mod incorect şi fără obiectivitate.
Contrar susţinerilor recurentei, din raportul de monitorizare care a stat la baza emiterii deciziei contestate rezultă că informaţiile furnizate publicului pe parcursul mai multor emisiuni informative şi de dezbatere difuzate în luna ianuarie 2013 nu s-au limitat la redarea constatărilor cuprinse în conţinutul unor hotărâri judecătoreşti, relativ la cazuri considerate erori judiciare, printre care a fost menţionat şi cazul N.Ţ., ci au fost formulate afirmaţii acuzatoare referitoare la o posibilă culpă profesională a d-nei O.S.H., în perioada în care a deţinut funcţia de Prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău.
Afirmaţii precum:”.să explice de ce a ajuns să aresteze un om 13 luni”; „A fost trimis la închisoare de O.S.H., actuala şefă a C.S.M.”; „nu vor să fie conduşi în C.S.M. de d-na O.S.H. cu eroare judiciară semnificativă”; „D-na H. şeful C.S.M., este cea care l-a ţinut în arest preventiv pe N.T. pentru o crimă pe care nu a comis-o”, nu se circumscriu nicidecum opiniilor, exclusiv sub forma judecăţilor de valoare, cum în mod eronat pretinde recurenta-reclamantă.
În aceste circumstanţe, recurenta avea obligaţia, potrivit art. 40 alin. (1) teza finală din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, de a solicita şi prezenta punctul de vedere al d-nei O.S.H. sau al instituţiei care a instrumentat cazul respectiv, iar situaţia în care persoana vizată refuza să prezinte un punct de vedere, să precizeze acest fapt.
De asemenea, pentru celelalte cazuri similare, considerate erori judiciare, pentru care nu a fost precizată sursa informaţiilor, recurenta avea obligaţia de a solicita un punct de vedere al procurorilor care au instrumentat cazurile respective ori al instituţiilor la adresa cărora au fost formulate afirmaţii acuzatoare, obligaţie care nu a fost respectată.
Prin urmare, au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la asigurarea unei informări corecte, precum şi a celor referitoare la respectarea dreptului persoanei la propria imagine, constatările primei instanţe fiind corecte şi în această privinţă.
Referitor la principiile statuate în jurisprudenţa C.E.D.O. în privinţa dreptului la liberă exprimare consacrat de art. 10 din Convenţie, se observă că susţinerile recurentei-reclamante nu sunt de natură să evidenţieze nelegalitatea măsurii dispuse de autoritatea pârâtă atâta timp cât, în considerarea circumstanţelor cauzei, se constată că sancţiunea aplicată este „prevăzută de lege”, urmăreşte un scop legitim, respectiv „protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora”, şi respectă un just echilibru între protecţia libertăţii de exprimare prevăzută de art. 10 şi dreptul persoanei la propria imagine care, de asemenea, este protejat de art. 8 din Convenţie, ca element al vieţii private.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, astfel că va fi menţinută, iar recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.(2010).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinţei nr. 2720 din 23 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 644/2015. Contencios. Pretentii. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 650/2015. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
