Contestație act administrativ fiscal. Decizia 200/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--15.12.2009
DECIZIA CIVILĂ NR.200
Ședința publică din 09.02.2010
PREȘEDINTE: Maria Cornelia Dascălu
JUDECĂTOR 2: Adina Pokker
JUDECĂTOR 3: Rodica
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 1397/07.10.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat - aflată în substituirea av. - în reprezentarea reclamantei intimate, lipsă fiind pârâta recurentă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin serviciul de registratură al instanței reclamanta intimată a formulat întâmpinare.
Reprezentanta reclamantei intimate depune delegație de substituire.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentanta reclamantei intimate solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond, pentru motivele din întâmpinarea de la dosar despre care solicită instanței să o ia în considerare cu titlu de concluzii scrise, cu cheltuieli de judecată conform facturii și chitanței emise pentru suma de 1.190 lei pe care le depune.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la data de 7 august 2009, reclamanta a chemat în judecată pârâta Administrația Finanțelor Publice A solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la restituirea taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, în cuantum de 3.511 lei, achitată la Trezoreria A, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data restituirii.
În motivare, reclamanta arată că în cursul anului 2007 achiziționat două autoturisme din Germania second-hand, iar pentru a le înmatricula a fost obligat să achite în contul bugetului de stat suma de 3.511 lei achitată cu chitanța nr. nr. -/22.11.2007, reprezentând taxă specială pentru autoturisme în temeiul art. 2141 și 2143 Cod fiscal. Consideră că taxa percepută este nelegală fiind contrară dispozițiilor art.90 din Tratatul privind Instituirea Comunității Europene CE întrucât discriminează autoturismele second-hand provenind din alte state membre ale Uniunii Europene.
Prin această taxă, afirmă reclamanta, este încălcat principiul nediscriminării între produsele naționale și produsele similare importate, din analiza aplicării taxei rezultând că aceasta este percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în și neînmatriculate în România, în timp ce pentru autoturismele deja înmatriculate în România, la o nouă înmatriculare, taxa nu mai este percepută.
Reclamanta arată că a depus o cerere la Administrația Finanțelor Publice A solicitând restituirea taxei, cererea sa fiind respinsă cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 117 Cod procedură fiscală.
Se susține de către reclamantă că în mod greșit organul fiscal a apreciat că adresa emisă nu reprezintă un act administrativ fiscal întrucât conținutul acesteia reprezintă o manifestare de voință a organului fiscal a autorității fiscale care nu s-a pronunțat asupra cererii formulate motiv pentru care devin incidente și dispozițiile art. 2 alin. 1 lit.h din Legea 554/2004.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii parțial ca netemeinică și nelegală și parțial ca fiind fără obiect.
În motivare arată că începând cu data de 01. 07. 2007 intrat în vigoare nr.OUG 50/2008 cu Norme metodologice de aplicare din 24. 06. 2008.
Conform dispozițiilor art. 11 din ordonanță, taxa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioadă 1 ianuarie 2007 - 30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prevederilor privind taxa de poluare pentru autovehicule, se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a ordonanței de urgență.
Consideră reclamanta că restituirea unei părți din taxa achitată se face doar în baza unei cereri depusă, însoțită de actele prevăzute în norme și organul fiscal va proceda la restituire în termenul indicat de dispozițiile Codului d e procedură fiscală, fără a fi nevoie de intervenția instanței de judecată. Din acest punct de vedere, apreciază pârâta că acțiunea reclamantului a rămas fără obiect existând o procedură de restituire de care aceasta poate să uzeze.
Mai arată cu privire la partea de taxă a cărei restituire nu se face la cerere potrivit nr.OUG 50/2008, din expunerea de motive a ordonanței, rezultă că în scopul asigurării protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu, ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunității Europene, a fost adoptată Ordonanța de Urgență nr. 50 /2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, astfel că diferența de taxă achitată de reclamantă este legală și în conformitate cu normele comunitare ea neputând fi restituită nici la cerere nici în alt mod.
Prin sentința civilă nr. 1397/07.10.2009, Tribunalul Arada admis acțiunea în contencios administrativ fiscal formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice A, cu sediul în -.
A obligat pârâta să restituie reclamantei taxa de primă înmatriculare în cuantum de 3.511 lei, cu dobânda legală aferentă de la data plății sumei și până la restituirea efectivă.
A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.190 lei reprezentând onorar de avocat.
În motivarea soluției pronunțate, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta a achitat în contul trezoreriei municipiului A suma de 3.511 lei, cu titlu de taxă de primă înmatriculare, achitată cu chitanța nr. nr. -/22.11.2007.
Cererea de restituire a taxei a fost respinsă de pârâta A, pe motiv că acestea au fost încasate în temeiul art. 2141- 2143 din Codul fiscal.
Referitor la susținerea pârâtei privind incidența în cauză a OUG nr. 50/2008 cu începere de la 1 iulie 2008, instanța a înlăturat ca neîntemeiată argumentația formulată de pârâtă apreciind că dispozițiile art. 11 din OG nr. 50/2008 nu sunt aplicabile situației juridice din litigiul dedus judecății.
Dispozițiile art. 214 1 - 2143 Cod fiscal au fost abrogate de la data de 1 iulie 2008, iar taxa de primă înmatriculare a fost încasată de către pârâtă în temeiul art. 2141- 2143din Codul fiscal, în vigoare în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008.
Instanța a dat astfel eficiență prevederilor constituționale consacrate în art. 15 alin. 2 din Constituția României privind principiul neretroactivității legii, reținând astfel că noua ordonanță de urgență nu se poate aplica situațiilor juridice născute anterior.
Prin urmare nici reclamanta care și-a înmatriculat autoturismul în această perioadă, achitând taxa specială corespunzătoare reglementărilor în vigoare nu poate fi obligată să achite o altă taxă în temeiul noii reglementări, care așa cum dispune în art. 14 aceasta va putea fi aplicată autoturismelor introduse în țară ulterior datei de 1 iulie 2008 tocmai pentru că aceasta nu poate retroactiva.
Instanța a reținut și faptul că aplicarea dispozițiile art. 11 din OUG nr. 50/2008 cade în competența exclusivă a organelor fiscale singurele care pot calcula și restitui diferențele dintre vechea taxă și noua taxă instituită prin OUG nr. 50/2008, achitate de contribuabil.
Întrucât taxa specială ce face obiectul acțiunii a fost încasată în baza legislației interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare, instanța a reținut că în cauza dedusă judecății sunt aplicabile în mod direct dispozițiile din dreptul comunitar care au prioritate față de dreptul național.
Reclamanta este îndreptățită la restituirea integrală a taxei încasate cu încălcarea dreptului comunitar.
Instanța a apreciat că, esențial pentru rezolvarea problemelor de drept deduse judecății, este acceptarea aplicării în cauză a dispozițiilor art. 148 alin. 2 din Constituția României care statuează că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Aliniatul 4 al aceluiași articol, prevede, că, între alte instituții, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin. 2 menționat.
Potrivit art. 148 alin. 2 din Constituția României care statuează că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Aliniatul 4 al aceluiași articol, prevede, că, între alte instituții, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin. 2 menționat.
Analizând dispozițiile art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, invocat de reclamant, instanța a constatat că acesta prevede că "nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare".
În consecință, prevederile menționate din Tratat limitează libertatea statelor în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii și protecționiste. Astfel, art. 90 (1) interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esențialul acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară, în România.
Tribunalul a constatat că acțiunea reclamantei este o acțiune în restituirea unor taxe achitate fără temei legal întemeiată pe art. 214 (3) și art. 117 Cod procedură fiscală, întrucât suma plătită de reclamantă nu a fost datorată potrivit legislației comunitare.
Reclamantul a achitat taxa conformându-se dispozițiilor art. 2141și 2143Cod fiscal și unei calculații privind taxele speciale pentru autoturisme, stabilită de Ministerul Finanțelor și care este afișată în formă electronică, în mod public fiind irelevant aspectul că această plată a fost făcută voluntar în condițiile în care operațiunea de înmatriculare a autoturismelor second-hand cumpărate dintr-un stat membru al UE, în România, este condiționată de plata acestei taxe.
A considera că reclamanta nu poate contesta încălcarea dreptului comunitar prin reglementarea și perceperea în acest mod a taxei speciale pentru autoturisme, în lipsa unui titlu de creanță cu suport material, ar echivala cu negarea dreptului reclamantei de a avea acces liber la justiție și ar contraveni art. 21 alin. 1 din Constituția României care statuează că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, în timp ce nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Instanța a constatat că la data declanșării litigiului de contencios fiscal, erau aplicabile, conform principiului tempus regit actum, normele de drept material din legea fiscală ( art. 2141- art. 2143 Cod fiscal), norme care deși sunt invocate cu pregnanță și prioritate de administrația fiscală au fost găsite ca neconforme cu prevederile art. 90 par.1.
Astfel, taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Într-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia.
Cu privire la capătul de cerere privind actualizarea sumelor achitate cu rata dobânzii legale până la data plății efective, instanța a constatat că, în cazul sumelor restituite de la bugetul statului, se datorează dobânzile legale aferente, până la data restituirii efective, prejudiciul cauzat reclamantei putând fi reparat integral numai în acest mod, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1084 cod civil raportat la art. 1082 Cod civil.
Pentru aceste considerente, instanța a admis acțiunea reclamantei, în sensul că a obligat pârâta să dispună restituirea sumei de 3.511 lei, actualizată, cu dobânda legală aferentă de la data plății sumei, până la data restituirii efective.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, instanța a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 1.190 lei, cheltuieli de judecată, conform chitanței nr. 262/05.08.09 (fila 38 dosar).
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs pârâta Administrația Finanțelor Publice A, solicitând în principal casarea cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar, pe fond, modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că acțiunea reclamantului este inadmisibilă sub un dublu aspect, întrucât în primul rând nu există în mod material un act administrativ care să poată fi atacat de către reclamant în procedura contenciosului administrativ, adresele emise de pârâtă neîntrunind elementele necesare actului administrativ fiscal, această adresă putând fi asimilată cel mult ca înscris emis în regim de asistență contribuabil, și întrucât în al doilea rând nu sunt incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. f din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ reprezentând activitatea de soluționare de către instanțe a litigiilor provenite fie din emiterea unui act administrativ fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim.
A doua excepție de ordine publică pe care o invocă recurenta constă în lipsa calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice, în susținerea căreia aceasta arată că raportul juridic de drept administrativ se leagă în mod valabil între autoritatea publică emitentă a actului administrativ și persoana vătămată prin acel act. În speță, nu se contestă nici un act administrativ, ci se contestă legalitatea stabilirii unei taxe printr-un act normativ. Practic, taxa contestată a fost instituită de statul român, nu de pârâtă, în speță putând avea calitate procesuală pasivă persoana care a fundamentat implementarea taxei speciale în legislația națională, respectiv Statul Român. În materie fiscală, adică de taxe, impozite și alte contribuții la bugetul general consolidat, Statul Român este reprezentat în instanță de Agenția Națională de Administrare Fiscală, potrivit nr.HG495/2007.
Instanța a reținut că "obligația de plată a taxei are o bază legală", așadar emitentul acelei "baze legale" nu este Administrația Finanțelor Publice A, pentru a putea sta în judecata în nume propriu.
Instanța nu a avut în vedere faptul că Administrația Finanțelor Publice A nu a elaborat actul normativ prin care s-a stabilit taxa specială, pentru a putea fi parte în proces.
Se mai susține și că prima instanță a încălcat limitele generale de competență ale unei instanțe de judecată, depășind și atribuțiile puterii judecătorești (art.304 pct.4 din Codul d e procedură civilă), întrucât nicio lege în vigoare nu permite unei instanțe judecătorești de drept comun să se pronunțe asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu Constituția și cu tratatele internaționale.
Această atribuție revine exclusiv Parlamentului și, eventual, Curții Constituționale, singurele instituții în măsură să aprecieze dacă legislația referitoare la taxa de primă înmatriculare contravine Constituției sau reglementărilor Uniunii Europene și să adopte hotărâri în consecință.
În ce privește fondul cauzei, hotărârea instanței este considerată netemeinică și nelegală, întrucât regimul taxei speciale pentru autoturisme, care a intrat în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2007, înlocuit în fapt regimul accizelor prevăzut în Codul fiscal pentru autoturismele și automobilele de teren, inclusiv cele rulate din import, regim care s-a aplicat până la data de 31 decembrie 2006.
În condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabilă, fapt ce a condus la reașezarea acestei metodologii.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut în vedere și eliminarea reglementărilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora până la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau în România autoturismele a căror vechime depășeau 8 ani și care aveau o normă de poluare inferioară normei Euro 3.
Se mai susține că în raport de prevederile constituționale ale art.148 și art.I-33 din Legea nr.157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre statele membre ale și Republica Bulgaria și România, privind aderarea Bulgaria și României la. semnat de România la 25 aprilie 2005, rezultă faptul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
În concluzie instanța de fond a aplicat greșit legea. (art.304 pct.9 Cod procedură civilă).
Cu privire la prevederile art.90(1) din Tratatul Comunităților Europene, recurenta consideră că dispozițiile art.90 din Tratatul Comunității Europene nu sunt incidente în cauză, întrucât taxa de primă înmatriculare urmează a fi plătită de toți proprietarii unor autoturisme sau autovehicule, indiferent de proveniența acestora, la momentul primei înmatriculări în România.
Totodată, recurenta susține că dispozițiile art.90 paragraful I din Tratatul Comunității Europene nu sunt incidente întrucât, pe de o parte nu suntem în prezența unor "impozite interne mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare", iar pe de altă parte nu ne aflăm în prezența unui regim fiscal discriminator, întrucât obligația plății taxei de primă înmatriculare există pentru toate autoturismele/autovehiculele, indiferent de țara de proveniență a acestora, nefiind deci în prezența unei îngrădiri a liberei circulații a mărfurilor, principiu statuat în Tratatul Comunității Europene.
A mai arătat recurenta că, în condițiile apariției OUG nr. 50/2008, acțiunea reclamantului a rămas parțial fără obiect întrucât art. 11 prevede restituirea diferenței dintre suma achitată și taxa pe poluare instituită prin actul normativ menționat, reiterând argumentele prezentate în fața primei instanțe cu privire la OUG nr. 50/2008.
Legal citată, reclamanta intimată a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond, cu cheltuieli de judecată.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs formulate cât și în conformitate cu dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază că acesta este neîntemeiat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Cu privire la excepțiile de inadmisibilitate a acțiunii pe considerentul că actul emis de pârâtă nu are caracterul de act administrativ și că nu ar fi incidente în cauză dispozițiile art.2 pct. 1 lit. f din Legea nr. 554/2004, Curtea reține următoarele:
Conform chitanței anexate la dosar de fond,Trezoreria Municipiului A, entitate care funcționează în cadrul pârâtei Administrația Finanțelor Publice A, a încasat de la reclamantă suma de 5.511 lei, reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, din care i-a fost restituită o parte, rămânând de restituit suma de 3.511 lei. Ulterior, în urma cererii de restituire a acestei sume, pârâta a răspuns negativ la această solicitare, prin adresa nr. -/ad/13.08.2009.
Curtea observă că această adresă materializează manifestarea de voință a autorității fiscale de a respinge (refuza) cererea de restituire a taxei speciale plătită de reclamant invocând ca justificare lipsa unui act administrativ fiscal ( 22 dos. fond).
Or, un astfel de act întrunește toate condițiile specifice ale actului administrativ în înțelesul dat de dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. c) precum și ale alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, textul din urmă asimilând actelor administrative unilaterale, între altele, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim. Pe de altă parte, actul întrunește și trăsăturile actului administrativ fiscal în înțelesul dat acestei noțiuni de prevederile art. 41.pr.fisc. Actul a fost emis de către organul fiscal competent în aplicarea legislației privind restituirea unei taxe speciale instituite de legea fiscală.
Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtă, Curtea are în vedere că Administrația Finanțelor Publice Aaî ncasat taxa specială prin entitatea sa, Trezoreria Municipiului A și în consecință beneficiarul acestei taxe este Statul Român, care conform Legii nr.495/2007 este reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală B și unitățile teritoriale subordonate, în speță Administrația Finanțelor Publice A, ceea ce justifică calitatea procesuală pasivă a acesteia. Prin urmare excepția este neîntemeiată.
Pe fond, Curtea reține că sentința tribunalului este temeinică și legală.
Recurenta susține că acțiunea reclamantului este în mod vădit netemeinică și nelegală și deci trebuia respinsă ca atare, invocând în principal normele de drept intern aplicabile speței.
În cauza de față tribunalul a reținut aplicabilitatea prioritară și directă a dispozițiilor art. 90 din Tratat.
Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a CJCE că art. 90 din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.
Judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 90 din Tratat să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Cum România este stat membru al Uniunii începând cu data de 1 ianuarie 2007, sunt activate dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României conform cărora legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne iar conform alin. 4 din același articol jurisdicțiile interne garantează îndeplinirea acestor exigențe.
Pe de altă parte obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicțiilor ci și executivului însuși și organelor componente ale acestuia. Într-o atare ipoteză revine jurisdicțiilor să elimine această disfuncționalitate recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a Tratatului în așa fel încât acestei norme să i se recunoască și caracterul ei util.
Tribunalul ca instanță de fond nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile constituționale interne și normele Tratatului de așa manieră să i se recunoască particularului dreptul său de a nu fi impus o taxă specială discriminatorie la înmatricularea pentru prima dată în România a autoturismului second-hand importat dintr-un alt stat membru al Uniunii.
Nu în ultimul rând, Curtea reține că este neîntemeiată susținerea recurentei că în cauză ar trebui avută în vedere apariția OUG nr. 50/2008 întrucât, restituirea doar a diferenței dintre taxa specială, încasată anterior pe baza unei norme juridice abrogate la 1 iulie 2008, și taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată, pune problema aplicării noului act normativ și pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-ar valida prin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art.15 alin.1 din Constituție.
Mai mult decât atât, Curtea nici nu a fost învestită de către reclamant cu analizarea legalității și temeiniciei taxei pe poluare, taxă în privința căreia nici nu a fost emis un act fiscal care să poată fi supus cenzurii instanței potrivit legislației fiscale.
Pe cale de consecință, Curtea constată că instanța de fond realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale, recursul pârâtei fiind apreciat ca fiind nefondat, așa încât conform art.312 alin 1 Cod procedură civilă acesta urmează a fi respins ca atare.
În conformitate cu dispozițiile art. 274 Cod proc civ, Curtea va obliga pârâta recurentă la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta intimată, în cuantum de 1190 lei, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 1397/07.10.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată.
Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimată în cuantum de 1.190 lei, reprezentând onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red./05.03.2010
Tehnored./05.03.2010
Ex.2
Primă instanță: Tribunalul Arad - judecător
Președinte:Maria Cornelia DascăluJudecători:Maria Cornelia Dascălu, Adina Pokker, Rodica
