Contestație act administrativ fiscal. Decizia 240/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- DECIZIE NR. 240/R-
Ședința publică din 29 Februarie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Gabriela Chiorniță președinte secție
JUDECĂTOR 2: Ingrid Emina Giosanu
Judecător - - -
Grefier - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de contestatoarea, cu sediul în comuna, sat, județul A și de intimata DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în Pitești,-, județul A, împotriva sentinței civile nr. 551/CF/22.10.2007, pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă - complet specializat de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns avocat pentru recurenta-contestatoare și consilier juridic pentru recurenta-intimată.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de intimata DGFP A este scutit de plata taxei de timbru.
Recursul declarat de contestatoarea - SRL este legal timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 20 lei, achitată conform chitanței nr. 4615/29.02.2008, emisă de Primăria Municipiului Pitești și timbru judiciar de 0,3 lei.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care:
Reprezentantul recurentei-intimate DGFP A depune la dosar delegație de reprezentare nr-/29.01.2008.
Apărătorul recurentei-contestatoare - SRL depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru.
Instanța pune în vedere reprezentantului recurentei-intimate DGFP A să depună la dosar deciziile nr. 101/2005 și nr. 28/2006, despre care DGFP pretinde că au întrerupt cursul prescripției.
Reprezentantul recurentei-intimate se obligă să depună înscrisurile solicitate până la sfârșitul ședinței de judecată.
Părțile prezente, având pe rând cuvântul, învederează instanței că nu mai au cereri de formulat și solicită cuvântul asupra recursului.
În raport de această împrejurare, instanța constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Apărătorul recurentei-contestatoare - SRL solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea sentinței instanței de fond în sensul admiterii integrale a acțiunii, cu obligarea recurentei-intimate la plata cheltuielilor de judecată. Arată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, în mod greșit s-a reținut că nedepunerea declarației de plătitor de TVA este sancționată cu pierderea dreptului de deducere a TVA și nu ca o faptă contravențională. Menționează că petenta și-a întocmit contabilitatea în mod corect ca plătitor de TVA, însă organul de control a apreciat că societatea nu are dreptul de deducere pentru că nu a îndeplinit formalitatea înregistrării ca plătitor de TVA, iar instanța de fond și-a însușit acest punct de vedere.
Având cuvântul asupra recursului formulat de intimata DGFP A, solicită respingerea acestuia, precizând că întocmirea unui act fiscal ce nu a devenit act de impunere nu întrerupe cursul prescripției.
Reprezentantul recurentei-intimate DGFP A solicită respingerea recursului formulat de contestatoare, precizând că buna- sau reaua-credință a societății nu are relevanță în stabilirea obligațiilor fiscale. Totodată, solicită admiterea recursului intimatei și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii contestației ca neîntemeiată, arătând că instanța de fond nu a avut în vedere actul de control nr. 13349/2005, întocmit în interiorul termenului de prescripție, act care a fost desființat doar în parte.
După strigarea cauzei, se prezintă în ședință publică reprezentantul DGFP A, consilier juridic, care depune la dosar copii ale deciziilor nr. 101/2005 și nr. 28/2006, emise de DGFP A, ce i-au fost solicitate de instanță.
CURTEA
Constată că prin acțiunea înregistrată la 5 martie 2007, reclamanta - SRL a solicitat în contradictoriu cu Direcția Generală a Finanțelor Publice A anularea deciziei nr.5 emisă de pârâtă la 25 ianuarie 2007, deciziei de impunere nr.293 din 29 august 2006 și a raportului de inspecție din 28 august 2006, în privința taxei de valoarea adăugată și accesoriilor acesteia.
Reclamanta a solicitat și suspendarea executării deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii.
În motivare s-a arătat că, deși există obligația agenților economici plătitori de TVA de a formula cerere de înregistrare a acestei calități, neîndeplinirea ei constituie numai o contravenție atrăgând o astfel de amendă.
Numai în măsura în care organul de control ar fi constatat existența unor diferențe între cuantumul TVA datorat și dedus, ar fi putut să oblige la achitarea acestora. Cum în cauză o astfel de diferență nu există, nu poate fi antrenată o răspundere constând în achitarea cu titlu de TVA a sumelor plătite o dată, pentru că s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a bugetului de stat.
Prin sentința civilă nr.551/C-F/2007, Tribunalul Argeșa admis în parte acțiunea și a anulat tot astfel actele contestate. A fost exonerată reclamanta de plata sumei de 8.500 lei, menținând obligarea acesteia la 49.478 lei.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că, în mod legal organul fiscal a stabilit obligația de plată a A în sumă de 57.978 lei, sumă la care se adaugă majorări și penalități de întârziere, întrucât reclamanta nu s-a conformat obligației de a se înregistra la organul fiscal ca plătitor de TVA, așa încât nu avea dreptul de deducere a acestei datorii fiscale.
Pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31 mai 2002, reclamanta nu a dovedit că s-a înregistrat ca plătitor de TVA, iar această omisiune nu constituie numai o contravenție, dar ea are și consecința înlăturării dreptului de deducere a taxei.
Pentru anul 2000 obligația de plată a TVA-ului în sumă de 8.500 lei este prescrisă față de dispozițiile art.89 din OG nr.92/2003.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți.
În recursul reclamantei, încadrabil în prevederile art.304 pct.9 și art.3041Cod pr.civilă, s-au susținut următoarele:
- neîndeplinirea obligației de a depune cerere de înregistrare ca plătitor de TVA și deconturi lunare privind această taxă constituie doar o contravenție fără consecințe cu privire la o altă sarcină de a achita sume de bani;
- numai dacă organul de control ar constata diferențe între cuantumul TVA datorat în urma unor deduceri și C rezultat din facturile cu care s-au achiziționat bunuri, se poate stabili obligația de achitare a acestor diferențe, ceea ce în cauză nu s-a demonstrat;
- nu există nicio prevedere legală din cuprinsul actelor normative incidente potrivit căreia cei care nu au depus cerere de înregistrare nu beneficiază de dreptul de deducere.
Recursul pârâtei este încadrabil în prevederile art.304 pct.9 Cod pr.civilă și în el s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a stabilit ca fiind prescrise sumele datorate pentru anul 2000, deși a operat o întrerupere a curgerii termenului ca urmare a unor verificări realizate de organele de inspecție. De altfel, actele de control inițiale nu au fost anulate decât în pare, ele menținându-și capacitatea de a întrerupe prescripția dreptului de a stabili obligațiile fiscale.
Examinând criticile formulate se constată că sunt fondate cele ale pârâtei și nefondate cele ale reclamantei.
În esență problema pe care o pune cauza de față este aceea dacă un agent economic neînregistrat la plătitor de TVA este îndreptățit la deducerea acestei taxe.
Se susține în recursul reclamantei că neîndeplinirea obligație de înregistrare ca plătitor de TVA și de depunere a deconturilor lunare privind TVA, nu atrage decât o sancțiune contravențională și nu este de natură să nege dreptul de deducere.
Susținerea este în contradicție cu dispozițiile legale aplicabile în cauză, iar concluzia împărtășită de instanța de fond se apreciază ca fiind temeinică și legală.
Este inexact în a se spune că nu există nici o prevedere legală care să nege dreptul de deducere.
Potrivit art.18 din OUG nr.17/2000 "Contribuabiliiînregistrațica plătitori de taxă pe valoare adăugată, au dreptul la deducere". Potrivit art.22 alin.3 din Legea nr.345/2002 "Au dreptul la deducerea taxei pe valoarea adăugată numai persoanele impozabileînregistratela organele fiscale teritoriale ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată", iar potrivit art.145 alin.5 din Codul fiscal "Orice persoană impozabilăînregistratăca plătitor de taxă pe valoarea adăugată are dreptul de deducere".
Din toate aceste dispoziții legale aplicabile taxei pe valoarea adăugată în perioada controlului, respectiv 2000-2005, rezultă că o cerință esențială ce trebuie îndeplinită pentru a exista dreptul de deducere este aceea ca persoana impozabilă să fi fost și înregistrată ca plătitor de taxă.
Este adevărat că nu există o interdicție expresă a deducerii TVA pentru persoanele neînregistrate, dar există condiția imperativă impusă de legiuitor în toate actele normative aplicabile ca pentru a beneficia de dreptul de deducere agentul economic impozabil să se fi înregistrat ca plătitor pentru o astfel de taxă.
În cazul în care persoana neînregistrată a dedus TVA, fără să fie îndreptățită, așa cum s-a arătat mai sus, se impune ca ea să fie obligată să restituie sumele, ce le-a încasat fără drept către bugetul statului.
Faptul că există și o sancțiune contravențională pentru neefectuarea înregistrării ca plătitor de TVA, nu este de natură să înlăture obligația persoanei, care a beneficiat de sume la care nu era îndreptățită de a le restitui.
Concluzionând în sensul că, nefiind înregistrată ca plătitor de TVA, reclamanta nu avea dreptul să deducă sumele calculate cu acest titlu, se apreciază că sunt nefondate criticile formulate de această recurentă și în concluzie, calea sa de atac urmează a fi respinsă.
În ceea ce privește prescripția extinctivă reținută ca fiind operantă pentru anul 2000 se apreciază că nu poate fi împărtășit punctul de vedere al primei instanțe.
Este adevărat că potrivit art.16 alin.2 din Decretul nr.167/1958, prescripția nu se întrerupe dacă cererea de chemare în judecată sau de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă C care a făcut-o a renunțat la ea.
În cauză, s-a efectuat un control finalizat prin raportul nr.272 din 20 septembrie 2005, care a vizat taxa pe valoarea adăugată pe perioada 1 ianuarie 2000 - 31 iulie 2002 (135-137) și un altul, finalizat prin decizia de impunere nr.11 din 20 ianuarie 2006, care a privit aceeași taxă pe valoare adăugată însă pentru perioada 31 decembrie 1999 - 31 mai 2002 (132-134).
În urma contestațiilor depuse de actuala reclamantă-recurentă organul de soluționare a contestațiilor din cadrul DGFP Aad esființat în parte raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere și a dispus de fiecare dată o nouă verificare a aceleiași perioade de timp, pentru același tip de impozit, în raport de actele normative incidente în cauză pentru rațiuni ce se găsesc în considerentele deciziilor nr.101/14 decembrie 2005 și nr.28/7 iunie 2006.
Nu se poate susține că aceste decizii, prin care actele de control au fost desființate pentru efectuarea unor reverificări sub aceleași aspecte, trebuie interpretate ca fiind soluții dintre cele la care se referă art.16 alin.2 din Decretul nr.167/1958. C mult, s-ar putea susține că ele ar putea fi asimilate unor casări sau desființări cu trimitere spre rejudecare, pe care le pronunță instanța, iar aceste soluții nu produc efectele reținute de tribunal pentru că ele nu finalizează o cercetare, ci numai dispun continuarea și aprofundarea acesteia.
O astfel de interpretare se impune plecând și de la rațiunea prescripției extinctive, ea constituindu-se într-o sancțiune a pasivității îndelungate a celui îndreptățit la acțiune, pasivitate care impune, fie prezumția că starea de fapt este conformă dreptului, fie în ipoteza absenței acestei conformități, că se impune oricum sancționarea titularului dreptului pentru neexercitarea lui într-un termen prevăzut de actele normative, protejând astfel stabilitatea raporturilor juridice.
Este neîndoielnic că în cauză nu regăsește o astfel de rațiune, că actele de control care au vizat taxa pe valoarea adăugată pentru anul 2000, nu au fost desființate pur și simplu reținându-se neconformitatea lor cu realitate, ci s-a apreciat că se impune reverificarea și suplimentarea cercetărilor, pentru soluționarea pretențiilor reclamantei, în acord cu normele legale aplicabile situației de fapt.
Pentru aceste considerente se apreciază că în cauză actele de control săvârșite în interiorul termenului de prescripție de 5 ani prevăzut de legea specială au valoare întreruptivă de prescripție, așa încât pentru rațiuni ce privesc fondul și care au fost analizate mai sus, se impunea a fi menținută și obligația reclamantei de plată a TVA-ului aferent anului 2000, TVA în sumă de 8.500 lei, cu toate accesoriile acestei categorii bugetare.
În concluzie, urmează a se reține, în baza art.312 alin.2 Cod pr.civil, că recursul pârâtei este fondat și el urmează a fi admis, modificând sentința în sensul respingerii în tot a acțiunii reclamantei, iar recursul acesteia din urmă se impune a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Admite recursul formulat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în Pitești,-, județul A, împotriva sentinței civile nr. 551/CF/22.10.2007, pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă - Complet specializat de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr-.
Modifică sentința, în sensul că respinge în tot acțiunea reclamantei.
Respinge recursul formulat de reclamanta, cu sediul în comuna, sat, județul A, împotriva aceleiași sentințe civile.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 februarie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.
Președinte, Judecător,
- -
Grefier,
-
13.03.2008
Red.GC
EM/4 ex.
Jud.fond.
OPINIE SEPARATĂ:
Achiesez la opinia majoritară cu privire la răspunderea, încă apreciez că recursul trebuia de asemenea respins.
Astfel, potrivit art. 89 alin.1 din OG nr. 92/2002, în vigoare la data controlului, 28.08.2006, data stabilirii obligațiilor fiscale prin raportul de inspecție fiscală nr.12710/28.08.2006 și a deciziei fiscale nr.293/29.08.2006, dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.
Termenul de prescripție de 5 ani a dreptului de a stabili obligații fiscale începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța, potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel ( art.89 alin.2 din OG nr. 92/2003).
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că pentru anul 2000 fost stabilită obligația de plată a TVA în sumă de 8500 lei cu depășirea termenului de prescripție.
Astfel, pentru anul 2000, termenul de prescripție de 5 ani a început să curgă la 01.01.2001 și s-a împlinit la 31.12.2005, astfel încât calcularea obligațiilor fiscale la 28.08.2006 pentru anul fiscal 2000 s-a făcut cu încălcarea termenului de prescripție de 5 ani.
În opinia mea nu se poate reține că obligația de plată a TVA pentru anul 2000 s-a stabilit prin rapoartele fiscale nr. 13349/14.09.2005 și nr. 10059/11.01.2006, din moment ce acestea au fost desființate prin deciziile cu nr. 101/14.12.2005, respectiv nr. 28/28.06.2006 ale P
În motivele de recurs se susține că rapoartele de inspecție fiscală nr. 13349/14.09.2005 și nr. 10059/11.01.2006 ar reprezenta o cauză de întrerupere a prescripției dreptului de a stabili obligații fiscale.
Este adevărat că TVA aferentă perioadei 2000- 2005 fost verificată inițial prin raportul de inspecție fiscală nr. 13349/19.09.2005, în interiorul termenului de prescripție, iar ulterior aceeași TVA a fost reverificată prin rapoartele de inspecție fiscală nr. 10059/11.01.2006 și nr. 12710/24.08.2006.
În opinia mea nu se poate însă reține argumentul majoritar, potrivit căruia faptul că aceste acte de control au fost anulate nu afectează în nici un fel capacitatea lor de a întrerupe prescripția.
Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de C în folosul căruia curge prescripția sau prinintroducerea unei cereri de chemare în judecatăori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent.
Potrivit alin.2 al acestui text, prescripția nu este întreruptă - dacă cererea de chemare în judecată - a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă C care a făcut-o a renunțat la ea.
Prin urmare, nu li se poate atribui rapoartelor de inspecție fiscală nr. 13349/14.09.2005 și nr. 10059/11.01.2006 efectul întrerupător de prescripție invocat în recurs, de vreme ce aceste acte au fost anulate, iar, potrivit art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, acest efect nu poate fi recunoscut cererilor de chemare în judecată respinse sau anulate.
Or, din punct de vedere al instanței, raportului de inspecție fiscală anulat nu i se poate recunoaște un efect superior ca forță juridică cererii de chemare în judecată, acestea având în esență aceeași funcție de act juridic dedus judecății, de act cu care instanța este sesizată și învestită, și care nu poate întrerupe prescripția decât în măsura în care, urmare a cenzurării acestui act de către instanță, el rămâne valabil.
Judecător,
- - -
Red /21.03.2008
Președinte:Gabriela ChiornițăJudecători:Gabriela Chiorniță, Ingrid Emina Giosanu
