Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 538/2008. Curtea de Apel Bacau
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA COMERCIALĂ, DE
CONTENCIOS ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIA NR. 538
ȘEDINȚA PUBLICĂ D- 2008
COMPLETUL DIN:
PREȘEDINTE: Vasilică Pintea PREȘEDINTE SECȚIE
- -- JUDECĂTOR
- -- JUDECĂTOR 2: Violeta Chiriac
- -- GREFIER
&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&
La ordine au venit spre soluționare recursurile declarate de recurenții-pârâți MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE B și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B, împotriva sentinței civile nr.48 din 31.01.2008 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr-, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici - Legea nr. 188/1999.
La apelul nominal făcut în ședința publică s-a constatat lipsa părților, dosarul fiind lăsat la a doua strigare când de asemenea părțile au lipsit.
Procedura legal îndeplinită.
S-a expus referatul oral asupra cauzei, după care:
S-au verificat actele și lucrările dosarului, s-a constatat cauza în stare de judecată și s-a reținut în pronunțare.
CURTEA
DELIBERÂND:
Asupra recursurilor de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr- la Tribunalul Bacău reclamanții, și au chemat în judecată pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BACĂU, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor și au solicitat obligarea pârâților la plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico - financiar și administrativ al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în anexa 1 a OUG82/2004, nr.OUG 92/2004, nr.OG nr. 2/2006 și nr.OG 6/2007 și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico - financiar și administrativ al Parchetului de pe lângă Curtea de APEL BACĂU în anexa 3 a acelorași acte normative, pentru perioada 15.11.2005 - 01.11.2007 pentru, 28.08.2006 - 01.11.2007 pentru și 01.11.2004 - 01.10.2007 pentru.
Solicită ca plata drepturilor bănești cuvenite și neachitate să fie actualizată cu indicii de inflație începând cu data nașterii dreptului și până la data plății efective a acestuia.
Solicită obligarea acordării pe viitor către reclamanții și, a acelorași drepturi salariale cu cele prevăzute în lege pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico - financiar și administrativ al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție conform anexei 1 din OG6/2007 până la elaborarea unui sistem nediscriminatoriu de salarizare pentru funcționarii publici.
Solicită obligarea pârâților Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BACĂU să procedeze la refacerea deciziilor de încadrare, respectiv la operarea și efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă a fiecărui reclamant.
Solicită obligarea pârâților să includă în bugetul de stat, respectiv la prima rectificare de buget, după rămânerea definitivă sentinței, a sumelor datorate reclamanților.
Solicită citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
În motivarea acțiunii reclamanții arată că sunt funcționarii publici în cadrul departamentului economico - financiar și administrativ al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău și că deși modul de recrutare și atribuțiile sunt aceleași, indiferent de nivelul parchetului la care funcționează, salarizarea este diferită, discriminatorie pentru reclamanți raportat la aceeași categorie de personal, dar care funcționează la Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, fără a exista o justificare rezonabilă.
În continuare, se arată că începând cu data de 01 noiembrie 2004, salarizarea funcționarilor publici din cadrul compartimentului economico - financiar și administrativ al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a fost stabilită în anexa 1 a nr.OUG 82/2004 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, în timp ce funcționarii publici din cadrul departamentelor celorlalte instanțe au fost salarizate conform anexei 3. Aceeași situație discriminatorie s- perpetuat și prin nr.OUG 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006 și nr.OG 6/2007 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2007.
Susține că potrivit art. 191și 194din OG nr. 137/2000, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este autoritatea competentă să constate existența faptelor de discriminare, hotărârile acestei autorități fiind opozabile erga omnes, iar potrivit art. 21 alin. 1 din nr.OG 137/2000 reclamanții, în calitate de persoane discriminate, au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare sunt săvârșite de către instituțiile la care sunt încadrați în muncă, solicită despăgubirile potrivit art. 42 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Reclamanții invocă dispozițiile art. 1 alin. 2 și art. 295 alin. 1 din Codul muncii, precum și ale art. 5 din Codul muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă. Mai invocă dispozițiile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, care prevăd că pentru toți salariații se garantează retribuția egală pentru muncă și pregătire profesională egală.
Susțin reclamanții că prin aplicarea acestui criteriu discriminatoriu de salarizare se încalcă flagrant art. 20 din Constituția României, art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și o serie de norme comunitare în materia raporturilor de muncă și drepturilor salariale.
Invocă practica CEDO în materia: Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare în sensul art. 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă și rezonabilă.
Instanța europeană a decis în mod constant ca pentru o asemenea încălcare să se producă "trebuie stabilit ca persoane plasate în situația analoage sau comparabile în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă". (CEDO, cauzele Fredin contra Suedia, Hoffman contra Austria, Scalambrino contra Italia, și alții contra Regatului Unit). În același sens, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1/08 februarie 1994, a stabilit că "un tratament diferențiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și autorităților publice". De asemenea, prin decizia nr. 135/1996 Curtea constituțională a reținut că "principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite".
Reclamanții mai arată că discriminarea a fost constatată și prin hotărârea nr. 262/21 iunie 2007 - Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și solicită înlăturarea discriminării și repararea prejudiciului.
Pârâtul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție formulat întâmpinare, prin care invocă excepția necompetenței materiale, motivat de faptul că în conformitate cu dispozițiile art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 competența de soluționare a cauzei revine judecătoriei și în această situație se impune ca reclamanții să precizeze cuantumul pretențiilor și să timbreze la valoare.
Pârâtul invocă și excepția inadmisibilității acțiunii în raport de dispozițiile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 și art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă și de faptul că reclamanții nu au formulat plângere prealabilă, au ignorat faptul că sunt funcționari publici și dispozițiile art. 92 din Legea nr. 188/1999 care prevăd că litigiile în care una dintre părți este funcționar public sunt de competența instanței de contencios administrativ.
Pe fond, pârâtul arată că reclamanții nu țin cont de prevederile nr.OG 6/2007, care la art. 4 prevede: "Salariul de bază se stabilește în funcție de categoria de clasă, care reflectă nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice și, după caz, de gradul profesional al funcției publice, precum și în raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central sau local, potrivit anexelor nr. 1 - 6". În acest sens apreciază că diferențierea făcută de legiuitor este mai mult decât firească având în vedere că la nivel central presupune atât activitatea desfășurată la acel nivel, cât și supravegherea și coordonarea activității desfășurate la nivel local. În ciuda aspectelor reținute de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, apreciază că este nelegal și împotriva oricăror norme de drept, inclusiv a celor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să consideri discriminatorie orice diferență ce există în ceea ce privește salarizarea între diferitele nivele la care își desfășoară activitatea funcționarii publici.
Pârâtul mai arată că referitor la dispozițiile art. 16 din Constituția României, Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa că prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport cu natura deosebită a raporturilor reglementate și că principiul egalității în fața legii nu înseamnă o uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Se mai susține că discriminarea presupune tratament inegal pentru persoanele aflate în aceeași situație, în baza unora din criteriile enumerate de art. 2 din nr.OG 137/2000 și că, de altfel, și practica Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în aprecia că o distinge nu înseamnă discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri similare.
Se mai susține că reclamanții solicită ca instanța să ignore criteriul nivelului local sau central la care se prestează activitatea stabilit de legiuitor pentru salarizarea funcționarilor publici, însă acest lucru nu este posibil pentru că instanța trebuia să interpreteze legea și să o aplice și în nici un caz nu poate să adauge la lege.
Pârâtul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice prin care solicită ca în situația în care se va admite cererea să se dispună ca să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
În motivarea cererii de chemare în garanție se arată că art. 131 pct. 1 din legea nr. 304/2004 stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțară de la bugetul de stat și că potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 rolul este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și ale proiectele de rectificare a acestor bugete.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care invocă lipsa calității procesuale pasive, motivat de faptul că între acesta și reclamanți nu există nici un raport juridic de natură să creeze în sarcina acestuia obligația de a plăti drepturi ce decurg dintr-un raport de muncă în care nu este parte. Arată că răspunde doar de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și că în speță Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este ordonator principal de credite.
Prin sentința civilă nr. 48/31.01.2008 Tribunalul Bacăua respins excepțiile necompetenței materiale și inadmisibilității invocate de pârâtul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și cea a lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul, iar pe fond a admis acțiunea, a obligat pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BACĂU, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B, să plătească reclamanților diferența dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico - financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico - financiar și administrativ al celorlalte instanțe judecătorești pentru perioada 15.XI.2005-01.XI.2007 reclamantei, pentru 28.02.2006-01.XI.2007 reclamantei și pentru 1.XI.2004-1.2007 reclamantului, actualizate cu rata inflației la data plății efective.
Au fost obligați pârâții să plătească reclamanților toate drepturile salariale și pentru viitor până la elaborarea unui sistem nediscriminatoriu de salarizare a funcționarilor publici.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să includă în bugetul de stat și să asigure fondurile necesare plății drepturilor salariale cuvenite reclamanților.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Parchetului de lângă Curtea de APEL BACĂU.
Potrivit prevederilor art.125 alin.1 privind Organizarea judiciară "Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.Parchetele de pe lângă Curțile de Apel.Parchetele de pe lângă Tribunale au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ condus de un manager economic".
Recrutarea și atribuțiile managerului economic indiferent dacă funcționează la Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ori la celelalte instanțe, sunt reglementate unitar în articolele 126-128 ale Legii 304/2004.
De asemenea și ceilalți funcționari publici din cadrul departamentelor economice - financiare și administrative sunt recrutați și au aceleași atribuții indiferent dacă funcționează la Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ori Parchete de pe lângă Curți de Apel sau Parchete de pe lângă Tribunale (art.126 alin.4, 130 alin.2).
Deși desfășoară activitate în cadrul unor departamente cu atribuții similare indiferent de gradul de jurisdicție al Parchetului activitatea departamentului economico-administrativ are același conținut, reclamanții beneficiind de o salarizare diferită, discriminatorie față de cea prevăzută pentru aceeași categorie de personal dar care funcționează la Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Potrivit Anexei nr.1 din G 82/2004 privind unele măsuri în domeniul funcției publice începând cu data de 01.11.2004 salarizarea funcționarilor publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție iar pentru funcționarii publici din cadrul departamentelor celorlalte instanțe salarizarea s-a făcut în conformitate cu prevederile Anexei 3.
Ulterior, aceeași situație discriminatorie prin înscrierea unei categorii în Anexa 1 și a celeilalte în Anexa 3 s-a perpetuat conform G 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, G 6/2007 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2007.
Toate departamentele economico-financiare și administrative îndeplinind aceleași atribuții prevăzute unitar în art.127, 130 alin.2 din Legea 304/2004 au aceeași activitate, indiferent de structura în care își desfășoară activitate, situație în care nu există justificare având în vedere că au fost recrutați și având aceleași atribuții ca și personalul analog al Parchetului de pe lângă să li se aplice un salariu mai scăzut.
Potrivit art.19 ind.1 și 19 ind.4 din G 137/2000 Consiliul Național pentru combaterea Discriminării este autoritatea competentă să constate existența faptelor de discriminare, hotărârile acestei autorități fiind opozabile " omnes".
Potrivit art.21 alin.1 din G 137/2000 persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferite iar având în vedere că faptele de discriminare directă la care au fost supuși sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrați în muncă în cadrul raporturilor de muncă, ca funcționari publici, despăgubirile urmează să fie acordate potrivit prevederilor art. 42 din Legea 188/1999 privind statutul funcționarilor publici.
În acest sens dispozițiile imperative cu prinse în art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii precum și cele prevăzute în art.5 din Codul muncii interzic discriminările în raporturile de muncă. Acest principiu este instituit și prin Legea 188/1999 care, la art.31 alin.3 precizează "salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici".
Față de aceste dispoziții instanța reține că având în vedere că deși recrutarea, atribuțiile și activitatea managerilor economici ce conduc departamentele economico-financiare și administrative din cadrul parchetelor precum și a funcționarilor publici din cadrul acelorași departamente sunt aceleași indiferent de nivelul parchetelor salarizarea este diferită (art.125, 126 și 127 din Legea 304/2004 republicată).
Luând în considerare și preved.art.5 din Legea 53/2003 care precizează că în cadrul relațiilor de muncă trebuie să funcționeze principiul egalității de tratament față de toți salariații ce presupune acordarea unui salariu egal pentru muncă egală, în mod nejustificat pârâții procedează la aplicarea unui sistem diferențiat de salarizare.
Pentru evidențierea corectă a evoluției profesionale cât și a veniturilor cu titlul drepturi salariale realizate,având în vedere dispozițiile cuprinse în Legea 130/1999 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă.92/1976 privind Carnetul de muncă cu modificările și completările ulterioare, instanța apreciază ca întemeiată cererea reclamanților privind refacerea deciziilor de încadrare pe perioada 1.11.2004 până la 1.11.2007 și în continuare și la efectuarea mențiunilor necesare astfel cum vor fi dispuse prin prezenta sentință civilă.
Reclamanții invocă în susținerea cererii dispoz.art.20 din Constituția României,art.6 alin.2 Codul muncii, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și o serie întreagă de norme comunitare în materia raporturilor de muncă și drepturilor salariale.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin hotărârea nr. 185/2005 a constatat existența unei discriminări directe și a recomandat Ministerului Justiției să inițieze un proiect de act normativ în vederea modificării prevederilor discriminatorii.
În contextul art.20 alin.2 din Constituție, în condițiile în care există o neconcordanță între legislația națională și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, are prioritate reglementarea internațională, în speță art.14 din Convenție și art.1 din Protocolul nr. 1 adițional care poate fi invocată direct în fața instanței. Art.14 face referire expresă la interzicerea discriminării în exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute prin convenție, implicit prin art.1 din Protocolul adițional nr.1 cu privire la respectarea bunurilor persoanelor. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care asimilat (noțiunii de bun și dreptul la o sumă de bani decurgând dintr-un raport juridic de muncă, în măsura în care este precizat de legislația în vigoare) s-a apreciat constant că încălcarea dispozițiilor normative anterior menționate, orice diferență de tratament săvârșită de către stat între indivizi aflați în situații analoge, fără o justificare obiectivă și rezonabilă.
Potrivit dispozițiile art. 125, 128 din Legea 304/2004 privind Organizarea și funcționarea departamentelor economico-financiare și administrative din cadrul instanțelor judecătorești au caracter uniform pentru Tribunale, Curțile de Apel și ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție iar cu privire la situația particulară a managerilor economici atribuțiile de serviciu ale acestora sunt reglementate în mod identic pentru toate instanțele judecătorești.
În sprijinul acestor susțineri vin și prevederile art.14 din Convenția Curții Europene a drepturilor omului și Decizia nr.1 din 8.02.1994 a Curții Constituționale a României.
Cu privire la cererea de chemare în garanție tribunalul respins- având în vedere prevederile art.64 Cod procedură civilă neexistând raporturi juridice de muncă între reclamanți și chematul în garanție.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor și Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor critică sentința sub aspectul obligării, alături de ceilalți pârâți din dosar, la plata drepturilor salariale cuvenite, cu atât mai mult cu cât instanța a reținut că între reclamanți și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există raporturi de muncă.
Recurentul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în motivarea recursului, critică sentința sub aspectul pronunțării cu încălcarea competenței altei instanțe, motivând că sintagma "potrivit dreptului comun" utilizată la finalul alin. 1 al art. 27 din OG nr. 137/2000 fixează cadrul procesual și stabilește competența judecătoriei în soluționarea cererilor întemeiate pe dispozițiile acestui act normativ.
În ceea ce privește fondul cauzei consideră că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și recurenta, în dezvoltarea acestui motiv de recurs reiterează apărările formulate în întâmpinarea depusă la instanța de fond.
Mai susține recurenta că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care recurentul, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală. Arată că fondurile alocate Ministerului Public pentru anul 2007 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea bugetului de stat nr. 986/2006, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi acordate de instanță.
Mai arată că cheltuielile au destinație precisă și limitată și că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate. Din aceste motive apreciază că obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
Un alt motiv de recurs se referă la faptul că instanța de fond a respins cererea de chemare în garanție Ministerului Finanțelor Publice în condițiile în care a admis acțiunea.
Susține că obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție există în temeiul art. 131/ pct. 1 din Legea nr. 304/2004 și a art. 19 din Legea nr. 500/2002.
Intimații - reclamanți au formulat întâmpinare prin care arată că tribunalul este competent să soluționeze cauza, deoarece obiectul acțiunii viza diferențe salariale rezultate din raporturile de muncă.
Intimații - reclamanți susțin că instanța de fond a arătat motivele pentru care modul de reglementare a drepturilor salariale este discriminatoriu pentru funcționarii publici din unitățile din subordinea Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție față de aceeași categorie de funcționari de la Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Mai susține că Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin hotărârea nr. 185/2005, a constatat existența unei discriminări directe și recomandat Ministerului Justiției să inițieze un proiect de act normativ în vederea modificării prevederilor discriminatorii și că, de altfel, prin Legea nr. 97/2008 privind aprobarea OUG nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției, s-au eliminat prevederile legale discriminatorii.
La termenul de judecată din 13 iunie 2008 Curtea a pus din oficiu în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Intimații - reclamanți, referitor la această excepție, susțin că Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție are calitate procesuală pasivă în temeiul calității sale de ordonator principal de credite, care are obligația de propune proiectul de buget Ministerului Finanțelor și de a asigura plata drepturilor salariale pentru toți salariații, inclusiv celor de la instituțiile din subordinea sa.
Curtea, analizând sentința recurată, actele și lucrările din dosar, în raport de motivele de recurs invocate și din oficiu, reține următoarele:
În ceea ce privește motivul de recurs invocat de recurentul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție referitor la necompetența instanței de fond de soluționa cauza curtea reține că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 21 alin. 1 din nr.OG 137/2000, forma anterioară a actului normativ. Art. 27 alin. 1 (după republicare) din nr.OG 137/2000 prevede că "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun".
Recurentul a interpretat sintagma "potrivit dreptului comun", folosită de legiuitor în partea finală a textului citat, în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzelor întemeiate pe această dispoziție legală în favoarea judecătoriei.
Interpretarea dată de recurentă este eronată. Legiuitorul a folosit sintagma "potrivit dreptului comun" tocmai pentru faptul că, în funcție de natura raportului juridic în cadrul căruia au fost săvârșite faptele de discriminare, competența aparține fie judecătoriei, fie altei instanțe.
În speță, recurenții au susținut că discriminarea intervenit în domeniul salarizării, în cadrul raporturilor de muncă, ori având în vedere acest aspect și faptul că reclamanții sunt funcționari publici, iar art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici stabilește competența instanței de contencios administrativ în soluționarea cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public, în mod corect instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale.
În ceea ce privește motivul de recurs invocat de recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor referitor la lipsa calității procesuale pasive, curtea constată că este neîntemeiat. Prin hotărârea recurată a fost obligat să includă în bugetul de stat și să asigure fondurile necesare plății drepturilor salariale cuvenite reclamanților.
Având în vedere dispozițiile art. 131 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 care prevăd că "activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat", cât și atribuțiile Ministerului Economiei și Finanțelor stabilite prin Legea nr. 500/2002, instanța a respins în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, curtea reține că acesta are calitate, întrucât potrivit dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 304/2004 coordonează activitatea parchetelor din subordine și gestionează bugetul Ministerului Public, în timp ce parchetul de pe lângă Curtea de APEL BACĂU, cu care se află reclamanții în raporturi de serviciu, are personalitate juridică, însă nu are buget propriu.
În ceea ce privește fondul cauzei, curtea urmează ca, în temeiul art. 48 Cod procedură civilă să extindă efectele recursului și asupra pârâtului Parchetului de pe lângă Curtea de APEL BACĂU, care nu a declarat recurs în cauză, dar a fost obligat în solidar cu Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție la plata drepturilor solicitate de reclamanți.
Instanța de fond a reținut că prin nr.OUG 82/2004 privind unele măsuri în domeniul funcției publice s-a instituit un sistem de salarizare discriminator pentru funcționarii publici din cadrul compartimentului economico - financiar și administrativ de la Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BACĂU față de aceeași categorie de funcționari de la Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, primii fiind salarizați conform anexei 3 la actul normativ mai sus menționat, în timp ce funcționarii publici din cadrul compartimentului economico - financiar și administrativ de la Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, conform anexei 1. Aceleași prevederi au fost preluate și în actele normative ulterioare nr.OUG 92/2004, nr.OG 2/2006 și nr.OG 6/2007.
Instanța de fond reține că modul de recrutare și autoritățile funcționarilor publici din cadrul departamentelor economico - financiare și administrative sunt prevăzute unitar în Legea nr. 304/2004, indiferent de structura în care își desfășoară activitatea, situație în care diferența de tratament în ceea ce privește salarizarea nu are justificare.
Curtea reține că sunt considerate discriminatorii prevederile unor acte normative ce reglementează modul de salarizare a funcționarilor publici.
Legat de acest aspect Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia civilă nr. 818/13 iulie 2008 și constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea r acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Curtea Constituțională a arătat că un asemenea înțeles este neconstituțional întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. l alin. 4 din Constituție. În virtutea textelor constituționale Parlamentul și, prin delegarea legislativă în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul are competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală.
În ceea ce privește incidența art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, curtea constată că instanța europeană a admis în mod constant că persoanele plasate în situații analoage sau comparabile trebuie să beneficieze de același tratament și că existența unui tratament diferențiat trebuie să aibă o justificare obiectivă sau rezonabilă.
În cauză se impune a fi stabilit dacă reclamanții se află în situația analoage sau comparabile cu persoanele în raport cu care se consideră discriminate și dacă diferența de tratament are o justificare rezonabilă sau obiectivă.
Sub acest aspect curtea reține că deși modul de recrutare și atribuțiile funcționarilor publici din cadrul departamentelor economico - financiare și administrative aflate în structura instanțelor judecătorești și a parchetelor de pe lângă aceste instanțe sunt stabilite în mod unitar în Legea nr. 304/2004, acesta nu este un argument hotărâtor pentru a-i plasa pe toți funcționarii publici din cadrul acestor departamente în aceeași situație. În mod concret atribuțiile le sunt diferite în funcție de nivelul structurii la care își desfășoară activitatea. De exemplu, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție gestionează bugetul Ministerului Public, iar funcționarii publici din departamentul economico - financiar al acestei instituții au atribuții suplimentare legate de gestionarea acestui buget; Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție coordonează activitatea parchetelor din subordine, inclusiv activitatea desfășurată de departamentele economico - financiare din cadrul acestor parchete.
De asemenea, diferită este și responsabilitatea în funcție de nivelul la care se desfășoară activitatea.
Între funcționarii publici în discuție există diferențe în ceea ce privește salarizarea, însă tratamentul diferențiat este justificat de nivelul la care se desfășoară activitatea și de implicațiile pe care le are acest fapt asupra atribuțiilor concrete și responsabilității.
Prin urmare, susținerile reclamanților în sensul că sunt discriminați față de funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu sunt reale.
În considerentele mai sus enunțate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, curtea va admite recursurile, va modifica acțiunea și va respinge acțiunea ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile contencios administrative promovate de recurenții pârâți MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în--14, Sectorul 5, șiMINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR FINANȚELORprinDIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B,împotriva sentinței civile nr. 48 din 31 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații - reclamanți,și cu domiciliul procesual ales la Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BACĂU - și intimații - pârâțiCONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRIIcu sediul în P-ța - - nr.1-3 Sectorul 1, B și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BACĂU,-.
Modifică în tot sentința recurată în sensul că respinge acțiunea ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi,05 septembrie 2008.
PREȘEDINTE: Vasilică Pintea | JUDECĂTOR 2: Violeta Chiriac | JUDECĂTOR 3: Lăcrămioara Moglan |
Grefier, |
Red. /
Red.
Tehnored. 3 ex.
9/10 oct. 2008
Președinte:Vasilică PinteaJudecători:Vasilică Pintea, Violeta Chiriac, Lăcrămioara Moglan
