Anulare act administrativ. Sentința nr. 3567/2014. Tribunalul CLUJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3567/2014 pronunțată de Tribunalul CLUJ la data de 28-04-2014 în dosarul nr. 11156/117/2013
Dosar nr._
Cod operator de date cu caracter personal 3184
ROMÂNIA
TRIBUNALUL CLUJ
SECȚIA MIXTĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL, DE CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3567/2014
Ședința publică din data de 28 aprilie 2014
Completul constituit din:
Președinte: A. G. C.
Grefier M.-C. D.
Pe rol fiind pronunțarea în cauza privind pe reclamant B. V. și pe pârâții M. A. INTERNE, COMISIA DE JURISDICTIE A IMPUTATIILOR și I. G. AL POLITIEI DE FRONTIERA, având ca obiect anulare act administrativ.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care se constată că mersul dezbaterilor și concluziile părților au avut loc în ședința publică din data de 31.03.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre; la acel termen, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da părților posibilitatea de a depune concluzii scrise, instanța a dispus amânarea pronunțării pentru data de 14.04.2014 și apoi pentru data de astăzi, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj sub nr._, reclamantul B. V. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâții M. A. Interne - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și I. General al Poliției de Frontieră să se dispună modificarea Hotărârii nr. 130/09.07.2013 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor de pe lângă M. A. Interne, în sensul admiterii plângerii împotriva Hotărârii nr. 396.587/10.05.2013, data de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Inspectoratului General al Politiei de Frontieră București și respectiv admiterea contestației formulate, cu consecința anulării deciziei de imputare nr.395.975 din 14.03.2013 și exonerarea petentului de la executarea obligației de a restitui suma de 12.552 lei.
În motivarea cererii, reclamantul a solicitat să se constate tardivitatea emiterii deciziei de imputare nr. 395.975 din 14.03.2013, raportat la prevederile art. 24 alin. 2 - 4 și art. 23 din OG 121/1998, dispunând anularea acesteia ca fiind tardiv emisă; nulitatea deciziei de imputare nr. 395.975/14.03.2013, determinată de neefectuarea procedurii de cercetare administrativă în condițiile prevăzute de art. 22 și 23 din OG 121/1998 și de lipsa motivării temeinice a deciziei, condiție prevăzută de art. 25 alin. 5 și 6 din OG 121/1998; netemeinicia deciziei de imputare nr._/14.03.2013, raportat la îndeplinirea de către subsemnatul contestator a condițiilor prevăzute de HG 284/2005 privind stabilirea cuantumului și condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie cuvenite polițiștilor.
Pârâții I. General al Poliției de Frontieră și M. A. Interne au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.
Prin Sentința civilă nr. 542/08.11.2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr._ s-a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe și s-a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj sub nr._ iar în ședința publică din data de 03.02.2014 instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de ambii pârâți, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acel termen (fila 14).
În cauză, instanța a administrat la solicitarea părților proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul pârâtului I. General al Poliției de Frontieră (filele 19-20, 34-37).
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin Decizia de imputare nr. 395.975 emisă de I. General al Poliției de Frontieră la data de 14.03.2013 s-a ordonat imputarea sumei de 12.552 lei în sarcina reclamantului B. V., suma reprezentând paguba creată Ministerului A. Interne prin faptul că în perioada noiembrie 2009 – aprilie 2012 a beneficiat necuvenit de compensație de chirie prin rezilierea contractului de închiriere nr._/02.06.2009 de la data de 31.07.2009, încălcând astfel prevederile art. 2 lit. e și f, art. 4 alin. 2 lit. h și j și alin. 3 din H.G. nr. 284/2005 privind stabilirea cuantumului și a condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie cuvenite polițiștilor (filele 105-106 din dosarul Curții de Apel).
Reclamantul a formulat contestație împotriva acestei decizii de imputare, respinsă prin Hotărârea nr. 396.587/10.05.2013 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră (filele 16-18), iar plângerea depusă împotriva acestei hotărâri a fost la rândul ei respinsă prin Hotărârea Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului A. Interne nr. 130/09.07.2013 (filele 12-15).
Pe cale de consecință, reclamantul a promovat cerere în contenciosul administrativ, cu solicitarea de modificare a hotărârilor menționate și de anulare a deciziei de imputare emise.
Situația de fapt care stă la baza obligației de recuperare a sumei este următoarea: reclamantul în calitate de locatar a încheiat cu doamna Zaharis A. în calitate de locator un contract de închiriere pe perioadă nedeterminată, începând cu data de 01.06.2009, pentru imobilul situat în Cluj-N., .. 18, ., jud. Cluj, iar contractul a fost înregistrat la Administrația Finanțelor Publice a municipiului Cluj-N. (sub nr._/02.06.2009) (fila 86).
La data de 09.06.2009 reclamantul a depus raportul nr. 2.034.905, prin care a solicitat acordarea compensației de chirie, ca urmare a faptului că și-a stabilit reședința în municipiul Cluj-N. (fila 84).
Din adresa emisă de AFP Cluj-N., înregistrată sub nr._/30.10.2012 (filele 116-117), reiese, însă, că acest contract de închiriere a fost reziliat la data de 31.07.2009.
Cu toate acestea, reclamantul și-a reînnoit anual viza de reședință pentru adresa din contractul de închiriere reziliat și a beneficiat de compensația lunară pentru chirie în temeiul H.G. nr. 284/2005 pentru perioada 01.08._12.
Reclamantul B. V. invocă în primul rând tardivitatea emiterii Deciziei de imputare nr. 395.975/14.03.2013 raportat la dispozițiile art. 23 și art. 24 alin. 2-4 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.
Potrivit art. 22-24 din acest act normativ,
„ART. 22
(1) Comandantul sau șeful unității care a constatat sau a luat cunostinta de producerea unei pagube dispune, în scris, de îndată, efectuarea cercetării administrative.
(2) Cercetarea prevăzută la alin. (1) se face de către comisia de cercetare administrativă din unitatea în care s-a produs paguba sau de la esaloanele superioare ori de organele de control specializate.
ART. 23
(1) Termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunostinta de producerea pagubei.
(2) Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau șeful esalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris.
(3) În toate situațiile, cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba se face cu chemarea și ascultarea celor în cauza, pentru explicații scrise și prezentarea de probe în apărare.
ART. 24
(1) Răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituțiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor.
(2) Obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept, a contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate, se poate face numai în cazurile în care paguba a fost constatată în cel mult un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori de când au beneficiat de serviciile nedatorate. În cazul constatării pagubei după un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori a beneficierii de serviciile nedatorate, dar nu mai târziu de 3 ani de la aceasta data, răspunderea materială se va stabili în sarcina celor din vina cărora s-a produs paguba.
(3) Când persoanele prevăzute la art. 20 alin. (1) sunt cadre militare, militari angajați pe baza de contract sau salariați civili și nu au fost de buna-credința, ele vor fi obligate la restituirea sumelor sau la plata contravalorii bunurilor ori a serviciilor nedatorate, dacă paguba a fost constatată în cel mult 3 ani de la data primirii sumelor, bunurilor ori a prestării serviciilor nedatorate.
(4) Termenele prevăzute de prezentul articol sunt termene de decădere”.
Referitor la termenul pentru efectuarea cercetării administrative, prin Nota nr.S4/385.825/05.12.2012 întocmită de Inspectorul General al Poliției de Frontieră s-a propus aprobarea prelungirii termenului pentru efectuarea cercetării administrative cu încă 60 de zile, întrucât în cadrul cercetării sunt audiați un număr mare de polițiști care lucrează în cadrul mai multor structuri teritoriale ale I.G.P.F. iar aceasta îngreunează activitățile comisiei, fiind totodată necesare și verificări la nivelul Administrației Finanțelor Publice și la nivelul Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date (fila 111).
Prin rezoluția aplicată în mod direct pe acest înscris, Secretarul de stat, Șeful Departamentului Ordine și Siguranță Publică a aprobat solicitarea de prelungire a termenului legal de 60 de zile.
Emiterea deciziei de imputare s-a încadrat în acest nou termen de 60 de zile.
Reclamantul B. V. susține, însă, că prelungirea termenului pentru efectuarea cercetării administrative nu s-a realizat în mod legal și de aceea nu se poate ține cont de noul interval de 60 de zile întrucât art. 23 alin. 2 impunea emiterea unui ordin distinct, care nu există în speță.
Tribunalul constată că textul legal impune ca prelungirea termenului să se realizeze pentru motive temeinic justificate, la cerere și prin ordin scris.
În vreme ce existența solicitării și a motivelor temeinice de prelungire nu sunt contestate, se pretinde că lipsește ordinul scris al comandantului sau șefului eșalonului superior.
Or, în condițiile în care art. 23 alin. 2 nu prevede în mod expres că prelungirea se poate da prin „emiterea unui ordin scris”, ci doar că prelungirea se realizează prin „ordin scris”, și mențiunea de aprobare inserată în cuprinsul solicitării satisface cerința legală.
După cum detaliază pârâtul M. A. Interne în răspunsul la interogatoriu formulat (filele 43-44 din dosarul Tribunalului), din cuprinsul Legii nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare (în special art. 8 lit. d) reiese că în limbaj militar ordinele comandanților și a șefilor reprezintă dispozițiile pe care aceștia le dau subordonaților, adică măsurile sau hotărârile obligatorii luate și nu reprezintă o categorie aparte de acte administrative.
De aceea, cerința de prelungire a termenului legal „prin ordin scris” este îndeplinită prin asumarea în scris a propunerii formulate, și aceasta chiar dacă nu s-a emis un act distinct.
Prin concluziile orale formulate, reprezentanta reclamantului a arătat că, și dacă ar fi valabilă, prelungirea a fost dispusă la data de 05.12.2012, dată de la care începe să curgă noul termen de 60 de zile, astfel că și acest termen de prelungire era împlinit înainte de emiterea deciziei de imputare (la data de 14.03.2013).
Instanța nu poate valida o astfel de interpretare, însăși noțiunea de „prelungire” a termenului implicând expirarea acestuia, atingerea datei sale limită, neputându-se prelungi un termen care este încă în curs. Chiar dacă prelungirea se dispune înainte de împlinirea termenului (ulterior acestui moment nemaifiind posibilă), este evident că operează doar începând cu data expirării termenului de 60 de zile inițial.
Cât privește nerespectarea termenului de 1 an în interiorul căruia reclamantul putea fi obligat la restituirea sumelor încasate fără drept, tribunalul reține că aplicarea acestui termen este condiționată de buna credință a persoanei în discuție, în caz de rea-credință decizia de imputare putându-se emite în termenul de 3 ani în care paguba trebuie să fie constatată.
De aceea, trebuie să stabilim dacă reclamantul a acționat cu bună-credință sau nu.
Din procesul verbal nr._/23.11.2009 (filele 81-82) reiese că în perioada 15-16.10.2009 comisia de anchetă socială constituită la nivelul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră a efectuat verificări privind situația locativă a reclamantului B. V. în vederea soluționării cererii acestuia de compensație a chiriei și, cu ocazia deplasării la fața locului, a constatat că în apt. 73 situat în Cluj-N., .. 18, . lucruri personale ale reclamantului, respectiv un televizor, un calculator și o canapea, precum și obiecte de uz personal ale acestuia.
Ancheta socială s-a efectuat în prezența reclamantului, care la momentul verificărilor nu mai locuia la adresa menționată și cu toate acestea nu a adus la cunoștința membrilor comisiei nici rezilierea contractului de închiriere și nici situația de fapt reală, respectiv unde locuia în mod efectiv.
În acest sens, din chiar apărările reclamantului reiese că acesta încheiase deja, la data de 31.08.2009, un alt contract de închiriere, cu S.C. Saniterm Service S.R.L. în calitate de locator, având ca obiect apartamentul G2 situat într-un corp de clădire din Cluj-N., .. 176, jud. Cluj, iar prin nota explicativă dată la data de 28.11.2012 reclamantul a arătat că s-a mutat la noua adresă de la data rezilierii contractului anterior (filele 119-120).
Pe de altă parte, odată cu depunerea raportului de acordare a compensației lunare a chiriei reclamantul și-a luat și „angajamentul de a raporta in scris, in termen de 5 zile lucratoare de la ivirea situatiei, orice schimbare intervenita, de natura sa modifice conditiile care au stat la baza acordarii compensatiei lunare pentru chirie”(art. 4 alin. 2 lit. h din H.G. nr. 284/2005 privind stabilirea cuantumului și condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie cuvenite polițiștilor), astfel că nu poate pretinde că nu ar fi cunoscut obligația de a înștiința modificările survenite.
Dimpotrivă, din aceeași notă explicativă a reclamantului reiese că acesta s-a și interesat cu privire la procedura care trebuie urmată în cazul în care își schimbă locuința închiriată, însă pretinde că nu a primit informații clare și de aceea că nu a avut cunoștință despre pașii pe care trebuia să îi urmeze. Or, reclamantul și-a luat angajamentul menționat mai sus și cunoștea obligația sa de a informa cu privire la modificări, iar faptul că „s-a interesat” nu este de natură a acoperi această îndatorire.
Reclamantul mai pretinde apoi că buna credință decurge din faptul că, prin încheierea contractului de închiriere din data de 31.08.2009, el respecta în continuare cerințele legale pentru compensația chiriei.
Întrucât verificările comisiei de anchetă socială vizau în mod specific locuința închiriată iar textul legal mai sus citat impunea în sarcina reclamantului obligația de a raporta orice schimbare intervenită în legătură cu situația locativă, este evident că reclamantul putea beneficia de compensația chiriei doar pe baza unei alte cereri și a unor alte controale.
Pe de altă parte, noul contract nu întrunește condițiile legale pentru compensația chiriei, întrucât nu a fost înregistrat la administrația financiară în condițiile legii iar reclamantul nu și-a stabilit reședința la această adresă (cerințe prevăzute de art. 2 lit. e și f din H.G. nr. 284/2005).
Chiar dacă noul contract de închiriere nu trebuia înregistrat la administrația financiară, conform dispozițiilor art. 31 alin. 2 din Hotărârea de Guvern, reclamantul nu a respectat cerința de a-și stabili reședința la noua adresă. Dimpotrivă, acesta și-a reînnoit anual viza de reședință pentru adresa din contractul de închiriere reziliat iar conduita sa indică un comportament abuziv.
Oricum, din prevederile art. 4 alin. 1 lit. c din H.G. nr. 284/2005 reiese necesitatea formulării unei cereri distincte pentru obținerea compensației chiriei, atâta vreme cât raportul persoanei interesate trebuie să cuprindă adresa la care si-a stabilit resedinta și copia contractului de închiriere anexată.
În fine, art. 4 alin. 3 de care se mai prevalează reclamantul reglementează situația în care beneficiarii compensației lunare pentru chirie încheie un nou contract de închiriere, pentru aceeași locuință, cu același proprietar, la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat precedentul ori ca urmare a modificării, prin acordul de voință al părților, a cuantumului chiriei sau în cazul schimbării proprietarului, iar reclamantul nu se încadrează în ipotezele expuse, întrucât a încheiat un alt contract de închiriere pentru o altă locuință și cu un alt proprietar.
De asemenea, și în cazurile prevăzute de textul de lege în discuție beneficiarii au obligația de a comunica, în termen de 30 de zile calendaristice, schimbările intervenite, prin raport scris adresat șefului unității de poliție în care sunt încadrați, la care trebuie să anexeze noile documente justificative, plata compensației lunare pentru chirie urmând a se realiza cu data înscrisă pe noul contract de închiriere.
Or, necesitatea comunicării modificărilor intervenite este cu atât mai evidentă în cazul rezilierii contractului de închiriere și închirierii unui alt spațiu locativ.
Ținând cont de toate aceste aspecte, este evident că reclamantul nu a acționat cu bună-credință la momentul la care a încasat contravaloarea chiriei, ci cu bună știință a indus și a menținut în eroare organele competente cu privire la situația locuinței închiriate.
Pe cale de consecință, în mod legal s-a apreciat că decizia de imputare putea fi emisă în termen de 3 ani de la încasarea sumelor, termen care a fost respectat în speță.
Reclamantul B. V. mai susține că hotărârea de soluționare a contestației excede ca argumentare limitelor sale de învestire, prin aceea că s-a menționat că nu i se cuvenea contravaloarea chiriei întrucât contractul de închiriere (nou) nu a fost prezentat și nu s-a realizat o anchetă socială la spațiul nou închiriat, argumente neprezentate prin decizia de imputare.
Tribunalul constată că aceste aspecte au fost menționate drept răspuns la contestația reclamantului, care susținea că ar fi fost oricum îndreptățit la acordarea compensației de chirie iar prin hotărârea de soluționare a contestației trebuie să se răspundă la toate susținerile părții.
Apoi, nemenționarea art. 24 alin. 3 din O.G. nr. 121/1998 în cuprinsul Deciziei de imputare nr. 395.975/14.03.2013 nu exclude aplicarea sa în speță, nefiind vorba despre un text legal necesar pentru realizarea încadrării juridice a faptei ci despre un aspect de procedură (termenul în care se poate emite decizia) abordat și analizat ca urmare a contestației formulate de reclamant.
Pentru același considerent, nu se impunea nici detalierea relei credințe a reclamantului, element care a trebuit clarificat doar pentru a se stabili termenul de recuperare a sumelor aplicabil la cazul concret.
În fine, reclamantul invocă nemotivarea temeinică a deciziei de imputare.
Tribunalul apreciază că decizia contestată respectă cerința art. 25 alin. 5 din O.G. nr.121/1998, prin descrierea – chiar succintă – a stării de fapt reținute, de natură a justifica prejudiciul constatat.
Astfel, organul emitent a arătat cu ce titlu au fost acordate sumele imputate (compensație de chirie), perioada în care s-au încasat (noiembrie 2009-aprilie 2012) și motivul pentru care sunt apreciate drept necuvenite (rezilierea contractului de închiriere), iar detalierea altor elemente s-a impus prin prisma apărărilor formulate de reclamant.
Pentru toate acestea, tribunalul apreciază că prezenta cerere este neîntemeiată și în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 o va respinge.
În temeiul art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, se ia act că pârâții nu au solicitat acordarea de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. V., CNP_, cu domiciliul procesual ales în Cluj-N., .-41, ., cont bancar RO15RZBR_8449 deschis la Raiffeisen Bank, în contradictoriu cu pârâții M. A. Interne, Cod fiscal CF4267095, cu sediul în București, P-ța Revoluției, nr. 1A, sector 1, cont bancar RO97TREZ__ și I. General al Poliției de Frontieră, cu sediul în București, . C, sector 6, cont RO47TREZ_, având ca obiect contencios administrativ.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, calea de atac urmând a fi depusă la Tribunalul Cluj, Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale.
Pronunțată în ședința publică din data de 28 aprilie 2014.
Președinte, A. G. C. | ||
Grefier, M.-C. D. |
Red./Tehnored. A.G.C.
5 ex./25.06.2014
| ← Anulare acte emise de autorităţile de reglementare. Sentința... | Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 200/2014.... → |
|---|
