Pretentii. Sentința nr. 2120/2014. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2120/2014 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 19-09-2014 în dosarul nr. 2853/118/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL C.
SECȚIA C.-ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2120/CA
Ședința publică din data de 19.09.2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE –– A. L. N.
GREFIER – M. G.
Pe rol, soluționarea acțiunii formulată de reclamanții H. I., C. M., T. A., S. V., S. I., B. Ș., H. N., H. M., H. F., S. A., S. D., S. C., S. P., V. RĂDIȚA, H. I., toți cu domiciliul ales în București, Piața Al. Lahovari nr. 1A, ., sector 1, în contradictoriu cu pârâta A. NAȚIONATĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR – SERVICIUL PENTRU APLICAREA LEGII NR. 9/1998, cu sediul în București, Calea Floreasca nr. 202, sector 1, având ca obiect pretenții.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 12.09.2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea data, ce face parte integranta din prezenta decizie, când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a dispus amânarea pronunțării la data de 19.09.2014, când a hotărât următoarele;
TRIBUNALUL
Asupra acțiunii de față în contenciosul administrativ:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului C. - Secția C. Administrativ și Fiscal sub nr._, reclamanțiiH. I., C. M., T. A., S. V., S. I., B. Ș., H. N., H. M., H. F., S. A., S. D., S. C., S. P., V. RĂDIȚA și H. I. în contradictoriu cu pârâta A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata compensațiilor stabilite prin Hotărârea nr. 4280/17.04.2008 emisă de Instituția Prefectului – Comisia Județeană C. pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, validată prin decizia nr. 412/11.03.2011 emisă de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, respectiv suma de 370.188 lei, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.
În fapt, se arată că prin decizia nr. 412/11.03.2011 a fost validată Hotărârea nr. 4280/17.04.2008 a Comisiei Județene C., astfel s-a aprobat acordarea sumei de 370.188 lei reprezentând despăgubire pentru bunurile aparținând autorului D. H., abandonate statului bulgar, însă reclamanții nu au primit nici până în prezent suma acordată prin această decizie.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 554/2004 și Legii nr. 9/1998.
Au fost anexate înscrisuri.
Pârâta, legal citată, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prematurității formulării acțiunii având în vedere că prin OUG 10/2014 a fost suspendată plata voluntară a compensațiilor pentru o perioadă de 6 luni.
Pe fondul cauzei a arătat că plata compensațiilor se efectuează în limita sumelor aprobate anual prin bugetul de stat, astfel că nu se poate vorbi de culpa instituției pârâte. Se susține astfel că plata acestor compensații este afectată de o condiție, respectiv alocarea fondurilor de la bugetul de stat.
Pârâta a mai arătat că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența CEDO.
Se mai arată că reclamanții au apelat la un executor judecătoresc pentru încasarea compensațiilor bănești, în acest sens fiind somată de B. D., C. și Asociații.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 – 208 NCPC, Legea nr. 9/1998, HG 753/1998, HG 1277/2007 și OUG nr. 10/2014.
În considerarea dispozițiilor art. 248 NCPC, analizând cu precădere excepția prematurității, invocată, constată caracterul nefondat al apărărilor procesuale formulate de pârâtă, concluzie argumentată prin cele ce urmează:
Este adevărat că art. 2 al OUG nr.10/2014 – adoptată, cu modificări, prin Legea nr.112/2014 – publicată în M.Of.530/16.02.2014, dispune că:
„Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 31 decembrie 2014, plata despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998 și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006."
Dreptul statului de a eșalona la plată sume de bani este în conformitate cu jurisprudența CEDO, care a statuat în cauza D. și alții că „legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a actului. Curtea respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepția cazului în care hotărârea se dovedește lipsită în mod vădit de temei rațional”.
Dispozițiile noului act normativ – OUG nr.10/2014 instituie o a treia eșalonare a plății unei creanțe asupra statului, ordonanța suspendând plata până la data de 31.12.2014 însă, dreptul la acțiune al reclamanților nu poate fi înlăturat.
Așa fiind, pentru ca un drept prevăzut într-un act normativ să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la „nudum jus” – ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui – un atare drept nu poate fi considerat că nu există în perioada de timp în care exercițiul lui este suspendat, iar nu înlăturat.
Altfel, s-ar ajunge la situația în care un drept patrimonial a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanță și, practic, să fie lipsit de orice valoare, iar respectarea principiului încrederii în statul de drept implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera legii pentru ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea.
Față de aceste considerente, se justifică interesul reclamanților în declanșarea și susținerea acțiunii în contencios administrativ, apreciindu-se în sensul că nu se poate reține caracterul prematur al cererii.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Reclamanții în calitate de moștenitori al defunctului D. H., au solicitat acordarea compensațiilor cuvenite în temeiul Legii nr.9/1998 iar prin Hotărârea nr. 4280/17.04.2008 emisă de Comisia Județeană C. pentru Aplicarea Legii nr.9/1998, cererea a fost admisă.
Prin Decizia nr. 412/11.03.2011 s-a dispus de către ANRP validarea Hotărârii nr. 4280/17.04.2008 și s-a dispus plata de compensații actualizate în cuantum de 370.188 lei, eșalonată în conformitate cu art. 38 alin. 1 din HG 753/1998 modificată și completată.
Pârâta nu a achitat reclamanților despăgubirile validate prin decizia 412/11.03.2011.
Reclamanții sunt titularii unui drept de creanță. Sunt așadar titularii unui drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea CEDO. Reclamanții au o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea pârâtei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al reclamanților, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Din momentul în care legiuitorul a recunoscut în patrimoniul reclamanților un drept de creanță, ingerințele în exercițiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun nu pot interveni decât printr-o prevedere a legii, pentru un scop legitim și păstrând proporțiile de rezonabilitate (între ingerință și scopul propus), sens în care constant s-a pronunțat și instanța de contencios european, în cauzele V. c.României și Arsenovici c.României
Astfel, este îndeobște cunoscut că judecătorul național, ca prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (Cauza Vermeire împotriva Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, cauza D. împotriva României Hotărârea din 26 aprilie 2007). Ordinea juridică comunitară este superioară ordinii de drept din statele componente ale Comunității, astfel încât dispozițiile comunitare prevalează asupra oricărui text național, fie că este de natură legislativă, administrativă sau jurisdicțională.
Statul Român, prin legiuitorul său, după ce a recunoscut în patrimoniul unei categorii de persoane, în general, și în patrimoniul reclamanților, în special, prin Decizia nr. 412/11.03.2011, a prevăzut concomitent o ingerință în dreptul de proprietate asupra acestei creanțe.
În cazul reclamanților, având în vedere valoarea compensațiilor, singura ingerință permisă constă în impunerea unei plăți eșalonate a creanței. Aceasta este singura condiționare conformă cu dreptul de proprietate al reclamanților. Cealaltă condiționare a efectuării plății („în limita sumelor aprobate anual cu această destinație”) este constatată de judecătorul național ca neconformă cu dreptul de proprietate al reclamanților și, prin urmare, neconformă cu prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și cu jurisprudența născută de Curte din aceste prevederi, motiv pentru care instanța înlătură ca neîntemeiată această apărare.
Această condiționare reprezintă o condiție pur potestativă ce afectează obligația Statului (condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința Statului în condițiile în care Statul nu poate fi cenzurat de reclamanți la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat) și constituie prin aceasta o ingerință disproporționată în dreptul de proprietate al reclamanților ce impune cenzurarea judecătorului național, pentru împiedicarea constatării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei noi încălcări de către Statul Român a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.
Potrivit art. 38 alin. 5 si 6 din HG nr.753/1998 modificată prin HG nr.1277/2007L.nr.9/1998 republicată,- ”5) Compensațiile bănești stabilite prin decizie de plată se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel:
a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei;
b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei;
c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.”
Astfel, pârâta avea obligația de a achita valoarea primei tranșe din despăgubiri până la data de 31.12.2012.
În prezentul litigiu, se constată că pârâta nu a îndeplinit în termenul legal obligația de plata a despăgubirilor cuvenite reclamanților, aceștia au fost vătămați în drepturile conferite de legea nr. 9/1998 rep., și s-au adresat instanței de contencios administrativ, pentru recunoașterea dreptului pretins.
Potrivit art.1 alin.1 din L.nr.554/2004 - „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său și într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente”.
Art.8 alin.1 din L.nr.554/2004 modificată prevede că- „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.
Apărarea pârâtei, care solicită respingerea acțiunii a fost cenzurată de instanță, întrucât textele legale la care face referire au fost legiferate tocmai în sensul reparației echitabile, iar susținerea potrivit cu care refuzul de plată este determinat de insuficiența fondurilor alocate de la buget a rămas la nivel de simplă afirmație, fără suport probator.
De altfel, chiar dacă s-ar face o atare dovadă, apărarea pârâtei tot nu justifică respingerea acțiunii reclamanților.
Procedura de realizare a unei creanțe împotriva unei instituții publice se subsumează unor principii inerente statului de drept, respectiv: interpretarea cu bună credință a legii, respectarea legii, executarea cu celeritate a hotărârilor judecătorești, dar și a actelor administrative.
Nealocarea de către autorități a sumelor necesare pentru acoperirea creanței reclamanților constituie o atingere adusă dreptului ce se circumscrie art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, sens în care s-a pronunțat și instanța de contencios european (cauza Sanglier c.Franței, cauza Shmalko vs.Ucraina).
Creanța recunoscută reclamanților prin actul emis de autoritatea administrativă constituie o „ valoare patrimonială” care implică aplicarea garanțiilor articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar neexecutarea ei în interiorul termenelor consacrate de lege se traduce printr-o ingerință în drepturile acestora la respectarea bunurilor lor și, implicit, în încălcarea principiului legalității.
Din economia dispozițiilor Legii nr.9/1998 –astfel cum a statuat și instanța supremă prin Decizia nr.XXI/19.03.2007, rezultă fără putință de tăgadă că față de caracterul reparatoriu al legii și principiul reparării integrale a pagubei se impune ca despăgubirile să corespundă, prin cuantumul lor, valorii reale a bunurilor din momentul efectuării plății.
Față de considerentele enunțate și văzând dispozițiile art.18 alin.1 din Legea nr.554/2004 instanța va admite în parte acțiunea în contencios administrativ dedusă judecății, în sensul obligării autorității pârâte să achite reclamanților suma stabilită cu titlu de compensații prin Hotărârea nr. 4280/17.04.2008 emisă de comisia Județeană C. pentru aplicarea legii nr. 9/1998 validată prin Decizia nr. 412/11.03.2011 emisă de pârâtă, la expirarea termenului prevăzut de art. 2 din OUG nr. 10/2014 aprobată prin legea nr. 112/2014, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație, conform art. 8 alin. 2 teza finală din Legea nr. 9/1998.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTARASTE
Respinge excepția prematurității acțiunii.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanții H. I., C. M., T. A., S. V., S. I., B. Ș., H. N., H. M., H. F., S. A., S. D., S. C., S. P., V. RĂDIȚA, H. I., toți cu domiciliul ales în București, Piața Al. Lahovari nr. 1A, ., sector 1, în contradictoriu cu pârâta A. NAȚIONATĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR – SERVICIUL PENTRU APLICAREA LEGII NR. 9/1998, cu sediul în București, Calea Floreasca nr. 202, sector 1.
Obligă pârâta să achite reclamanților suma stabilită cu titlu de compensații prin Hotărârea nr. 4280/17.04.2008 emisă de comisia Județeană C. pentru aplicarea legii nr. 9/1998 validată prin Decizia nr. 412/11.03.2011 emisă de pârâtă, la expirarea termenului prevăzut de art. 2 din OUG nr. 10/2014 aprobată prin legea nr. 112/2014, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație.
Cu recurs, ce se va depune la Tribunalul C., în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 19.09.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A. L. N. M. G.
Tehnoredact.jud.A.L.Nnistor/21.10.2014
Ex. 18.
Emis 16 .
| ← Pretentii. Sentința nr. 1188/2014. Tribunalul CONSTANŢA | Anulare act administrativ. Sentința nr. 1012/2014. Tribunalul... → |
|---|
