Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 402/2015. Tribunalul CONSTANŢA

Tribunalul CONSTANŢA - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2015

Sentința nr. 402/2015 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 24-02-2015 în dosarul nr. 5895/118/2014

ROMÂNIA

TRIBUNALUL C.

SECTIA DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL

Operator de date cu caracter personal nr. 8470

., C.

Tel. 0241._;_; 0241._; Fax._

DOSAR CIVIL NR._

SENTINȚA CIVILĂ NR. 402

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE: 24 FEBRUARIE 2015

COMPLETUL CONSTITUIT DIN:

PREȘEDINTE: I.-L. O.-D.

GREFIER: I. TÖRÖK

Pe rol soluționarea cauzei C. administrativ și fiscal privind pe reclamanta RA E. D. PUBLIC ȘI PRIVAT C., cu sediul în C., ., J. C., în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G., BIROUL DE INSPECȚIE ECONOMICO-FINANCIARĂ CONSTANTA - TULCEA, cu sediul în G., ., J. G., pârâta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G. - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. PENTRU BIROUL DE INSPECȚIE ECONOMICO-FINANCIARĂ CONSTANTA - TULCEA, cu sediul în C., ., nr. 18, J. C., având ca obiect suspendare executare act administrativ ANULAREA PARTIALA / SUSPENDAREA EXECUTĂRII DISPOZITIE 384/14.04.2014.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 10.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta sentință civilă, dată la care instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat succesiv pronunțarea la data de 17.02.2015, și la data de 24.02.2015 când, în aceeași compunere, a hotărât următoarele:

TRIBUNALUL,

Deliberand asupra cauzei de fata, constata urmatoarele:

Prin cererea inregistrata sub nr._ pe rolul Tribunalului Constanta, reclamanta R.A. E. D. PUBLIC ȘI PRIVAT C. a chemat in judecata pe parata DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G., BIROUL DE INSPECȚIE ECONOMICO - FINANCIARĂ C. - TULCEA, în temeiul art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554 din 2004 a contenciosului administrativ, pentru ca instanta, prin hotararea ce o va pronunta, sa dispuna anularea parțială a Dispoziției obligatorii nr. 384/14.04.2014 în privința măsurilor nr. 5-12 si suspendarea executării Dispoziției obligatorii nr. 384/14.04.2014 în privința măsurilor nr. 5-12 până la soluționarea definitivă a cauzei.

Motivandu-si in fapt cererea, reclamanta a aratat, in esenta, ca, în perioada 06.02._13, 28.02.2014, 05.03._14, o echipă de inspecție economico-financiară din cadrul D.G.R.F.P. G. — Serviciul de inspecție economico - financiara, Biroul de inspecție economico - financiara C. — Tulcea a efectuat la reclamanta un control de inspecție economico - financiara generală, vizând perioada 01.01._11 și 01.01._13.

In urma acestui control, s-a întocmit Raportul de inspecție economico - financiară nr. 383/14.04.2014, în baza căruia a fost încheiată ulterior Dispoziția obligatorie nr. 384/14.04.2014.

Printre măsurile dispuse de organul de control se regăsesc și cele 8 măsuri contestate prin prezenta cerere. Aceste măsuri se referă la anumite contracte de închiriere în baza cărora R.A.E.D.P.P. ar fi încasat, în opinia organului de control, sume mai mici decât cele „corecte”, stabilite prin hotărâri de consiliu local. Constatând aceste „deficiențe în derularea contractelor de închiriere”, organul de control a dispus obligarea R.A.E.D.P.P. C. de a lua măsuri pentru recuperarea de la persoanele răspunzătoare a sumelor reprezentând diferența dintre sumele „corecte” și sumele încasate efectiv.

Deși Raportul de inspecție și Dispoziția obligatorie se referă a deficiențe „în derularea unor contracte de închiriere”, în realitate este vorba despre pretinse „deficiențe” și „erori” legate nu de „derularea” contractelor, ci de legalitatea încheierii lor, analizată, evident, raportat la momentul încheiem respectivelor contracte. Față de conținutul contractelor de închiriere, astfel cum au fost încheiate la momentele respective, sumele încasate de R.A.E.D.P.P. Constanta sunt corecte, în sensul că au fost încasate cu respectarea strictă a acestor contracte de închiriere. Măsurile dispuse de organul de control nu se referă la creanțe bugetare, ci la creanțe civile.

A aratat reclamanta ca, sintetic, motivele de nulitate parțială a Dispoziției obligatorii nr. 384/14.04.2014 sunt următoarele: echipa de control a depășit sfera actelor de gestiune pe care era abilitată a le controla; măsurile dispuse sunt imposibil de realizat din punct de vedere legal, deoarece vizează drepturi de creanță de natură civilă, pentru o perioadă mai mare de 3 ani, cât este termenul general de prescripție; alte motive particulare analizate pentru fiecare măsură în parte.

A aratat ca echipa de control a depășit sfera actelor de gestiune pe care era abilitată a le controla. Astfel, în perioada 01.04._13, activitatea economico - financiara a reclamantei a mai fost verificată de către o echipă de control din cadrul Curții de Conturi — Camera de Conturi C., care a analizat situația, evoluția și modul de administrare al patrimoniului public și privat pentru anul 2012 de către RAEDPP C., astfel cum rezultă din Raportul de control întocmit la data de 28.05.2013. Așadar, perioada vizată de controlul Curții de Conturi a fost 01.01._12.

Potrivit art. 11 alin. (2) din Ordonanță de urgență nr. 94 din 2 noiembrie 2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico – financiare, „perioada supusă inspecției economico - financiare începe de la sfârșitul perioadei precedentei verificări de aceeași natură și cu aceleași obiective, în condițiile alin. (1). In situația în care operatorul economic a fost supus unei verificări de către Curtea de Conturi, obiectivele avute în vedere de auditorul public extern nu mai pot fi supuse inspecției economico – financiare”.

Având în vedere că precedenta verificare efectuată de Curtea de Conturi a vizat perioada 01.01._12 și că obiectul ambelor controale a fost identic, de verificare a întregii gestiuni a RAEDPP C., rezultă fără putință de tăgadă că perioada supusă inspecției economico - financiare efectuată de către echipa de inspecție economico-financiară din cadrul D.G.R.F.P. G. trebuia să înceapă de la „sfârșitul perioadei precedentei verificări”, respectiv de la 01.01.2013.

Cu toate acestea, echipa de control a D.G.R.F.P. G. și-a extins verificările și asupra perioadei anterioare ultimei verificări, respectiv 01.01._11, pentru care a impus anumite măsuri, venind astfel în contradicție flagrantă cu dispozițiile sus menționate care limitează în mod expres și imperativ perioada supusă inspecției. Mai mult decât atât, majoritatea „neregulilor” constatate de organul de control vizează acte de gestiune și măsuri de management cu mult anterioare perioadei ce putea fi supusă verificării (concret: încheierea contractelor de închiriere vizate de măsurile dispuse la pct. 4.5.-4.12 din Dispoziția obligatorie nr. 384/14.04.2014, contracte încheiate în anii 2005, 2006, 2012, despre care organul de control a apreciat că ar fi fost întocmite „eronat”). Or, a face aprecieri cu privire la „legalitatea” sau „corectitudinea” unor contracte încheiate la nivelul anilor 2005, 2006, 2012, în condițiile în care de la acea dată și până în prezent au existat nenumărate controale care au verificat aceste „acte de gestiune” și „măsuri de management”, înseamnă a extinde controlul și la perioada anilor 2005, 2006, 2012, ceea ce este interzis de lege (OUG nr. 94/2011).

Perioada pentru care s-au calculat sumele „neîncasate” de RAEDPP C., deci care a făcut și ea obiectul controlului, include și perioada 01.01._14, astfel cum rezultă din cele două acte administrative contestate, deși perioada supusă verificării trebuia să se sfârșească la data de 31.12.2013. Prin reluarea verificărilor și controalelor pentru perioade anterioare altor controale de aceeași natură efectuate de o altă instituție abilitată a statului și prin stabilirea unor dispoziții obligatorii cu privire la această perioadă, este perturbată funcționarea serviciului, logistica reclamantei fiind practic paralizată de activitățile de control, având în vedere că un număr mare de angajați au obligația de a sta la dispoziția echipelor de control pentru a le prezenta documente și pentru a le da explicațiile cuvenite. Pentru a minimiza aceste inconveniente și pentru a înlătura riscul de săvârșire a unor abuzuri din partea organelor de control, legiuitorul a stabilit în mod imperativ că echipa de control nu poate exercita acest control decât pentru perioada care începe de la sfârșitul perioadei precedentei verificări. Dacă nu ar exista această reglementare, echipele de control ar putea „fragmenta” aceste perioade de verificare, le-ar putea analiza „pe sărite”, putând reveni oricând la o perioadă anterioară unui control deja efectuat, ceea ce nu este permis.

Măsurile dispuse la punctele 5, 7-12 sunt imposibil de realizat, deoarece vizează drepturi de creanță de natură civilă pentru o perioadă anterioară mai mare de 3 ani, dreptul material la acțiune fiind prescris. Obligațiile impuse prin măsurile 5, 7-12 din actul administrativ contestat vizează o perioadă mai mare de 3 ani, perioadă care excede termenului de prescripție extinctivă prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă (pentru obligațiile născute până la data de 01.10.2011) și de art. 2.517 cod civil (pentru obligațiile născute după . noului Cod civil).

Potrivit art. 9 alin. 1 și 2 din OUG nr. 94/2011 „(l)Dreptul organului de inspecție economico-financiară de a stabili obligații în sarcina operatorilor economici se prescrie în termen de 5 ani de la încheierea exercițiului financiar, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. (2)Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor exercițiului financiar încheiat”.

Din aceste prevederi rezultă că, de regulă, inspecția nu poate viza o perioadă mai mare de 5 ani anteriori ultimului exercițiu financiar încheiat și că, în mod logic, nici obligațiile nu pot viza o perioadă mai mare. In cazul reclamantei, însă, nu este vorba de creanțe fiscale. Organul fiscal nu a obligat-o să achite anumite sume de bani datorate bugetului de stat, ci i-a impus să ia măsuri pentru recuperarea anumitor sume de bani constând în chirii neîncasate, de la persoanele răspunzătoare. Or, o asemenea creanță poate fi pretinsă doar în termenul general de prescripție de 3 ani, nicidecum în termenul de 5 ani.

Prin Măsura nr. 5 din actul administrativ contestat, s-a apreciat că nu s-ar fi întocmit corect Contractul de închiriere nr. 611 A/l 1.03.2005 având ca obiect spațiul cu destinația de depozit în suprafață de 70,66 mp situat în C., . Teatrului Ovidius C. secția Teatru pentru Copii, trecându-se eronat o chirie în cuantum de 4.000 lei/mp/lună în loc de 0,46 euro/mp, conform Anexei nr. 2 la HCLM nr. 370/2001. Organul de control nu a explicat rațiunea pentru care a optat pentru încadrarea tarifară în anexa nr. 2 a HCLM nr. 370/2001. In realitate, nivelul chiriei stabilite prin contract este corect. Spațiul de depozitare în suprafață de 70,66 mp a fost corect facturat la tariful de 0,4 lei/mp/lună indexat semestrial cu rata inflației, destinația sa fiind de depozitare (a articolelor necesare artiștilor în prestarea activității lor principale) în scopul susținerii activității instituției publice culturale. Menționăm că prin HCLM nr. 524/2002 a fost completat art. 2 din HCLM nr. 370/2001 specificându-se la ultimul aliniat: „tarifele pentru închirierea spațiilor pentru depozitare aferente activităților comerciale sau productive - subsoluri (beciuri) vor fi de 4.000 de lei/mp/lună, sumă care va fi indexată semestrial cu rata inflației”.

Prin măsura nr. 6, s-a dispus recuperarea sumei de 2.614,14 lei cu care organul de control pretinde că ar fi fost diminuate veniturile regiei în perioada 10.09._14, ca urmare a calculării incorecte a cuantumului chiriei cu ocazia întocmirii Contractului de închiriere nr. 7B/10.09.2012 încheiat între R.A.E.D.P.P. C. și ..

Organul de control afirmă că pentru stabilirea acestei chirii ar fi trebuit avută în vedere destinația de „alimentație publică — restaurante” (pentru care chiria lunară minimă potrivit HCLM nr. 370/2001 anexa 1, poziția a 2-a lit. a prevedea o chirie de bază de 6,8 euro/mp/lună) și nu alimentație publică — autoservire (pentru care chiria lunară minimă potrivit HCLM nr. 370/2001 anexa 1, poziția a 2-a lit. b prevedea o chirie de bază de 5,18 euro/mp/lună). Această interpretare a contractului este una eronată, deoarece chiriașul a licitat pentru un spațiu în care a precizat expres că intenționează să desfășoare o activitate de alimentație publică — autoservire, nicidecum pentru amenajarea unui restaurant. Pârâta a încălcat regula de interpretare a contractelor potrivit căreia „contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. La stabilirea voinței concordante se va tine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți” (art. 1266 Cod civil). Același cod civil precizează în mod clar că „clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama, între altele, de împrejurările în care a fost încheiat” (art. 1.268 alin. 2 Cod civil), iar „contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiți” (art. 1.268 alin. 4 Cod civil). In aceste condiții interpretarea organului de control este una eronată, forțată și abuzivă.

Măsura nr. 9 dispusă prin actul administrativ contestat se referă la Contractul de închiriere nr. 1133/2003 încheiat de subscrisa R.A.E.D.P.P. C. cu Filiala C. a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Potrivit inspectorilor fiscali contractul de închiriere sus menționat trebuia să prevadă o chirie de 5,18 euro/mp/lună potrivit HCLM nr. 370/2001, anexa 1 pct. 10 lit. f, și nu o chirie de 0,58 euro/mp/lună potrivit HCLM nr. 370/2001 anexa 2 (8-A2). Plecând de la această premisă, și socotind că Filiala C. a U.A.P. ar fi plătit, iar RAEDPP C. ar fi încasat chiria astfel calculată (885,78 euro/lună), organul de control a calculat un „prejudiciu” sub forma beneficiului nerealizat în perioada 01.01._14 în cuantum de 170.405,89 de lei.

In realitate, pe de o parte chiria a fost corect stabilită, iar pe de altă parte Filiala C. a U.A.P. nu ar fi putut achita o astfel de chirie, preferând să renunțe la contractul de închiriere în condițiile în care un alt contract de închiriere cu un alt chiriaș pentru acest spațiu nu ar fi putut fi încheiat în perioada menționată mai sus. Pentru determinarea cuantumului chiriei stabilite pentru spațiul închiriat Filialei C. a U.A.P. trebuie avută în vedere specificitatea acestei unități, respectiv organizație profesională cu caracter cultural, de utilitate publică, protejată de legislația în vigoare. Potrivit art. 1 alin. 2 din H.G. nr. 5/1992 „pentru spațiile prevăzute la alineatul 1 — spații cu altă destinație decât locuință, din fondul locativ de stat, deținute de Uniunea Artiștilor Plastici din România și de unitățile sale componente, cu titlu de chiriaș — tarifele de închiriere se stabilesc de prefecturi sau de Primăria municipiului București. De asemenea, potrivit art. 3 ind. 1 din Legea nr. 550/2002 privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate privată a statului și a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor locale, precum și a celor din patrimoniul regiilor autonome de interes local „spațiile destinate creației artistice - ateliere, galerii, studiouri, sedii centrale și locale ale uniunilor de creatori, precum și altele asemenea -, aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea consiliilor județene, consiliilor locale sau a altor instituții sau autorități publice ori în patrimoniul regiilor autonome, pentru care există contracte de închiriere încheiate cu uniunile de creatori și care sunt folosite de artiștii plastici sau de alte categorii de artiști și oameni de cultură, membri ai uniunilor naționale de creatori legal constituite în România și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, se declară spații culturale protejate și nu intră sub incidența prezentei legi. (2) Inventarul spațiilor prevăzute la alin. (1) se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii și cultelor și a Ministerului Administrației Publice. (3)Pentru spațiile prevăzute la alin. (1), actualii utilizatori încheie cu titularii drepturilor de administrare, respectiv consiliile județene, consiliile locale, alte instituții sau autorități publice ori regiile autonome în al căror patrimoniu se află spațiile, contracte de închiriere în condiții de facilități pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea de prelungire pentru încă 5 ani”. Acesta este cadrul juridic al închirierii spațiilor către uniunile artiștilor plastici. La nivel local a fost adoptată HCLM nr. 370/2001 privind majorarea tarifelor de bază pentru închirierea spațiilor cu altă destinație decât aceea de locuință, modificată prin HCLM nr. 524/2002.

Deși în preambulul HCLM nr. 370/2001 se indică drept temei al emiterii acestei hotărâri inclusiv H.G. nr. 5/1992, în cuprinsul hotărârii sunt puține referiri la spațiile deținute de U.A.P., mai exact există o singură referire, în anexa 1 pct. 11 lit. a, privitoare la „atelierele de creație a UAP, membrilor acestuia (HG nr. 5/1992)”. In privința galeriilor de artă deținute de UAP nu există nicio referire expresă. Ulterior, după apariția HCLM nr. 370/2001, UAP a înștiințat autoritățile locale că aplicarea rigidă, formalistă a acestei hotărâri locale ar duce la renunțarea la contractele de închiriere încheiate cu UAP având în vedere că această organizație profesională nu este comerciant și nu are venituri pentru a închiria, asemeni oricărui comerciant, un spațiu destinat activităților specifice.

Prin modificarea intervenită în anul 2002, HCLM 370 a precizat expres doar că spațiile închiriate UAP potrivit art. 11 lit. a (care se refereau la ateliere de creație) vor fi recalculate potrivit anexei 2 varianta 1, adică la niveluri mai mici ale chiriei, recunoscându-se prin aceasta caracterul de spațiu cultural protejat închiriat în condiții de facilitate UAT - lor. Din păcate, deși această organizație profesională nu deținea doar ateliere de creație, ci și galerii de artă, în continuare în această hotărâre locală nu a fost prevăzut un text expres pentru galeriile de artă deținute de UAT. Cu toate acestea, era de domeniul evidenței că HCLM nr. 370/2001 și-a propus să respecte dispozițiile HG nr. 5/1992 care nu se refereau doar la atelierele de creație deținute de UAP, ci la toate spațiile cu altă destinație închiriate de aceste organizații profesionale, inclusiv la galeriile de artă. In momentul stabilirii chiriei pentru această Uniune a Artiștilor Plastici — Filiala C. s-a dorit aplicarea HCLM nr. 370/2001 prin raportare și la HG nr. 5/1992, aceasta fiind singura interpretare corectă a hotărârii locale, în spiritul legii. Ca atare, spațiul închiriat către UAT cu destinația de galerie de artă a fost încadrat la anexa nr. 2 (8-A2), la tariful de 0,58 euro/mp/lună, asemănător spațiilor deținute de UAP cu titlu de atelier de creație. Principiul identității de rațiune este pe deplin aplicabil, iar actul administrativ normativ trebuia aplicat în spiritul său.

Recurgând la o interpretare literală, fără a ține seama de împrejurările sus menționate, de specificitatea chiriașului și de celelalte acte normative incidente cu forță juridică superioară unei HCL, organul de control a identificat mecanic pct. 10 lit. f din anexa 1 a HCLM C. nr. 370/2001 care se referă expres la galeriile de artă (comerț) ca fiind temeiul pentru stabilirea chiriei pentru UAP, fiind greșită o asemenea interpretare.

UAP a notificat autoritatea publică locală încă din anul 2001, când a fost emisă HCLM nr. 370/2001 cu privire la imposibilitatea achitării unei chirii majorate datorită lipsei mijloacelor bănești și că, în condițiile unei majorări substanțiale a chiriei, urma să renunțe la acest spațiu.

O analiză realistă și atentă ar fi condus la concluzia că, prin majorarea de aproape 10 ori a chiriei, rezultatul nu ar fi fost mărirea chiriei încasate, ci dimpotrivă, lipsa oricăror venituri de pe urma acestui spațiu, care, fiind notificat în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă din înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată, nu mai putea fi închiriat către nicio altă persoană, ci ar fi fost păstrat liber, fiind supus unui risc crescut de degradare, asemănător altor spații rămase neocupate din mun. C..

In concluzie, așa-zisul „management defectuos” invocat de organul de control a fost în realitate un management diligent, care a ținut seama atât de aplicarea corectă, în spiritul ei, a hotărârii de consiliu local, cu respectarea și a celorlalte acte normative superioare ca forță juridică, cât și de urmările practice ale actelor de gestiune, motive pentru care reclamanta apreciaza că măsurile menționate mai sus impuse reclamantei prin Dispoziția obligatorie nr. 384/2014 sunt nelegale, solicitand anularea lor.

In privința cererii de suspendare a executării actului administrativ până la soluționarea definitivă a cauzei, apreciaza că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Astfel, apreciaza că exista un caz bine justificat, iar măsura este necesară pentru prevenirea unei pagube iminente.

Potrivit art. 2 alin. 1 lit. t din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ constituie cazuri bine justificate acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Aceste împrejurări sunt evidente, putând fi observate cu ușurință la o analiză sumară, fără a se intra în fondul cauzelor de nulitate a actului administrativ:

Organul de control a încălcat interdicția legală care limitează perioada asupra căreia putea să efectueze verificarea. In speță, verificarea putea viza doar perioada ulterioară datei de 31.12.2012, însă controlul s-a extins asupra unor acte de gestiune datând din 2005, 2006, 2012. A doua împrejurare, la fel de evidentă, rezultă din aceea că obligațiile impuse prin actul administrativ vizează o perioadă mai mare de 3 ani, perioadă care excede termenului de prescripție extinctivă prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă (pentru obligațiile născute până la data de 01.10.2011) și de art. 2.517 Cod civil (pentru obligațiile născute după . noului Cod civil).

Cu privire la cea de-a doua condiție, a pagubei iminente, astfel cum este definită de art. 2 alin. 1 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, apreciaza că prin executarea actului administrativ a cărui suspendare o solicită i se creează un prejudiciu material, viitor și previzibil și precum și o perturbare previzibilă gravă a funcționării serviciului pe care îl prestăm și a unității administrativ teritoriale al cărei patrimoniu îl administrăm.

Pe de o parte, prin demersul de a solicita în instanță niște sume prescrise vom pierde sumele reprezentând taxele judiciare de timbru calculate la valoarea totală de aproximativ 238.149 lei și vom fi obligați la plata cheltuielilor de judecată aferente.

In plus, prin pornirea unor procese împotriva cocontractanților noștri se pot pierde unele contracte de închiriere, iar ulterior, deoarece aceste spații comerciale sunt notificate în baza Legii nr. 10/2001, ele nu vor mai putea fi închiriate către nicio altă persoană.

Pe de altă parte, astfel de procese vor conduce la tensiuni între subscrisă și cocontractanți, iar activitatea noastră de administrare a acestor imobile aparținând municipiului C. va avea de suferit.

De asemenea, pornirea unor procese împotriva a numeroși angajați ai reclamantei pentru semnarea unor contracte de închiriere în 2005, 2006, 2012 și pentru recuperarea unor sume pentru o perioadă care excede termenului de prescripție de 3 ani va naște cu siguranță tensiuni și nemulțumiri între angajați, precum și între angajați și reclamanta R.A.E.D.P.P. C., ceea ce va duce la o . noi procese și la o perturbare gravă și previzibilă a funcționării serviciului pe care îl presteaza.

In concluzie, având în vedere îndoiala serioasa asupra legalității actului administrativ și paguba iminentă ce se va crea în cazul executării acestuia, apreciaza că cea mai bună măsură ce poate fi luată la acest moment este suspendarea executării sale până la rămânerea definitivă a hotărârii ce urmează a fi pronunțată pe fond.

A mai aratat ca anterior sesizării instanței, s-a încercat soluționarea amiabilă a litigiului, dar plângerea prealabilă nu a primit răspuns.

In probațiune, s-a solicitat proba cu înscrisuri.

Legal citata, parata Direcția G. Regională a Finanțelor Publice G. a formulat intampinare, solicitand respingerea acțiunii ca nefondata. Totodata, a invocat excepția prematuritatii acțiunii, solicitand respingerea actiunii ca prematur introdusa.

Considera ca pentru reclamanta nu s-a născut inca dreptul la acțiune in contencios administrativ, intrucat aceasta a formulat acțiunea inainte de soluționarea contestației in cadrul procedurii administrativ jurisdictionale. Reclamanta avea obligația de a parcurge integral procedura specială astfel cum este reglementata prin art.209, art.210 alin.2 si art.218 alin.2 din O.G.nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala.

Astfel, potrivit art.210 alin.2 din O.G.nr.92/2003, decizia emisa in soluționarea contestației formulata împotriva unui act administrativ fiscal „este definitiva in sistemul cailor administrative de atac”.

Potrivit art.218 alin.2 din O.G.nr.92/2003, „Deciziile emise in soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar (...) la instanța judecătoreasca de contencios administrativ competenta, in condițiile legii”.

Reclamanta trebuie sa conteste actul de soluționare a contestației in cadrul procedurii administrative prealabile si in subsidiar celelalte acte administrative.

Desi legea speciala (Codul de procedura fiscala) stipulează ca persoana interesata poate ataca la instanța de contencios administrativ decizia organului jurisdictional administrativ si nu actul administrativ fiscal, reclamanta a formulat contestație doar împotriva actului fiscal, fără a aștepta epuizarea căii administrative de atac - prin emiterea unei decizii de soluționare de către Ministerul Finanțelor Publice. Daca s-ar interpreta altfel voința legiuitorului ar insemna ca procedura administrativa de contestare prealabila a unui act administrativ fiscal nu ar prezenta niciun interes, părțile implicate nefiind ținute sa respecte deciziile sau dispozițiile emise de catre organul jurisdictional, procedura prealabila reprezentând doar o formalitate lipsita de conținut si de efecte.

Procedura speciala in ceea ce privește actele administrativ fiscale a fost instituita pentru a da posibilitatea organelor care au emis actele atacate de a reveni asupra masurilor impuse.

In sensul celor susținute mai sus, s-a invederat instanței de judecata si practica înaltei Curți de Casație si Justiție, respectiv Decizia civila nr._06, Decizia civila 434/08.02.2006, Decizia civila nr.496/14.02.2007.

In acest sens, se apreciază ca, prin Codul de procedura fiscala este reglementata in mod amănunțit procedura contestării actelor administrative fiscale, aceasta cale administrativa de atac fiind obligatorie, si nu facultativa.

Actele de soluționare de catre organele administrative a contestațiilor, formulate, de asemenea, potrivit dispozițiilor Codului de procedura fiscala, nu sunt, așadar, acte de jurisdicție, ci acte administrative supuse cenzurii instanței de judecata. Asa fiind, in fata instanței de contencios se ataca deciziile emise de organele fiscale, conform art.218 Cod procedura fiscala, in soluționarea contestațiilor formulate.

Pe fondul cauzei, a aratat ca, in perioada 06.02._14; 28.02.2014; 05-31.03.2014, D. G. R. F. P. G. - Serviciul de Inspecție Fiscala - Biroul de Inspecție Fiscala Constanta-Tulcea a efectuat o inspecție economico - financiară la R. A. E. D. Public si Privat.

Perioada supusă verificării a fost 01.01._11 și 01.01 - 31.12.2013 si obiectivul inspecției economico - financiare a fost inspecție economico - financiară generală.

R.A.E.D.P.P. administrează, gestionează și întreține fondul locativ de stat, spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință, terenurile, piețele agroalimentare, târguri, oboare, bazare, parcuri de distracție, plaje și parcări etc. aparținând domeniului public și privat al Municipiului C. pe care le exploatează prin închirieri, asocieri, prestări de servicii, înstrăinare în calitate de mandatar al bunurilor din domeniul privat aflate în administrarea sa.

Ultima verificare a reclamantei a fost efectuată de Camera de Conturi a Județului C. și a avut ca obiectiv situația, evoluția și modul de administrare al patrimoniului public și privat al unităților administrativ teritoriale de către R.A. E.D.P.P. pentru anul 2012.

In urma acestui control a fost intocmit Raportul de inspecție financiara nr.383/14.04.2014, in baza căruia au fost dispuse 18 masuri si a fost întocmita Dispoziția obligatorie nr.384/14.04.2014.

Impotriva Dispoziției obligatorii nr.384/14.04.2014 si Raportului de Inspecție Economico - Financiara nr.383/14.04.2014, reclamanta a formulat plângere prealabila, care este in curs de soluționare.

Reclamanta invoca faptul ca echipa de control a depășit sfera actelor de gestiune pe care era abilitata a le controla. Astfel, reclamanta susține faptul ca in perioada 01.04._13, activitatea acesteia a mai fost verificata de catre o echipa de control a Curții de Conturi, perioada vizata fiind 01.01._12.

Prin urmare, reclamanta consideră că perioada care trebuie verificată de echipa de inspecție economico-financiară din cadrul D.G.R.F.P G. trebuia să înceapă de la „sfârșitul precedentei verificări”, respectiv de la 01.01.2013 și să se sfârșească la 31.12.2013, având în vedere faptul că R.A.E.D.P.P. C. a fost verificată de Camera de Conturi a județului C. pentru perioada 01.01. - 31.12.2012, încheindu-se raportul de control din 28.05.2013. In susținerea celor invocate, reclamanta invoca prevederile art. 11, alin. (2) din OUG nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico - financiare.

A mai aratat ca susținerile reclamantei nu pot fi primite din următoarele considerente: Conform prevederilor art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2011, privind organizarea și funcționarea inspecției economico - financiare, aprobată prin Legea nr. 107/2012, „Dreptul organelor de inspecție economico-financiară de a stabili obligații în sarcina operatorului economic se prescrie în termen de 5 ani de la încheierea exercițiului financiar, cu excepția cazului în care legea dispune altfel”.

Potrivit prevederilor art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2011, privind organizarea și funcționarea inspecției economico - financiare, aprobată prin Legea nr. 107/2012 „(3) In situația în care se constată abateri de la legalitate, care provin din exercițiile financiare anterioare celor verificate și care nu au făcut obiectul unui control anterior, perioada supusă inspecției economico - financiare se poate extinde și asupra acestora, în condițiile alin. (1)”.

R.A.E.D.P.P. C. nu a fost verificată din punct de vedere economico - financiar de la înființarea acesteia și până la încheierea raportului de control al Camerei de Conturi a județului Constanta.

Intrucât contractele prin care se realizează veniturile din închirierea spațiilor cu altă destinație decât acea de locuință ale regiei nu au fost verificate pe perioada de prescripție și organele de inspecție au constatat nereguli în derularea acestora, perioada supusă inspecției a fost extinsă de la 01.01.2010 la 31.12.2013.

Echipa de inspecție economico-financiară a verificat modul de derulare al unor contracte din care regia realizează venituri prevalându-se de atribuțiile pe care le are „de a verifica operațiunile efectuate de operatorii economici în scopul creșterii veniturilor, reducerii cheltuielilor și diminuării arieratelor, în fundamentarea și execuția bugetului de venituri și cheltuieli, (prevederile art. 6 lit. a) din OUG nr. 94/2011) și de a verifica la operatorii economici modul de organizare și exercitare a controlului intern și controlului financiar preventiv” (prevederile art. 6 lit. e) din OUG nr. 94/2011).

Contractele verificate de echipa de inspecție economico-financiară au fost prelungite de R.A.E.D.P.P. C., anual, prin act adițional, fără a se revizui condițiile inițiale de acordare (în sensul verificării încadrării corecte în prevederile hotărârii de consiliu local municipal) și fără a se opta pentru încheierea altor contracte. Controlul intern exercitat de echipa managerială cu ocazia încheierii actelor adiționale s-a rezumat la verificarea îndeplinirii condiției de a nu exista debite restante din partea chiriașului.

Contrar celor afirmate de echipa managerială care administrează regia, echipa de inspecție economico-financiară nu a verificat contractele încheiate în anii 2004, 2005, 2006, ci acte adiționale prin care contractele au fost prelungite, în perioada supusă verificării.

Prin urmare, actul administrativ contestat a fost legal si temeinic intocmit.

Cu privire la faptul ca masurile dispuse la punctele 5, 7-12 sunt imposibil de realizat deoarece vizează drepturi de creanța de natura civila pentru o perioada anterioara mai mare de 3 ani, dreptul material la acțiune fiind prescris, facem următoarele precizări:

Reclamanta susține ca, in speța, nu este vorba de creante fiscale, sumele de recuperat nefiind datorate bugetului de stat, drept pentru care creanța poate fi pretinsa doar in termenul de 3 ani.

Potrivit art.2 din OUG nr.94/2011: „(1) Ministerul Finanțelor Publice efectuează inspecția economico-financiară la operatorii economici cu privire la: a) măsurile de realizare a veniturilor, de reducere a cheltuielilor și de diminuare a arieratelor; b) respectarea reglementărilor economico - financiare și contabile; c) fundamentarea și justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru subvenționarea unor produse sau susținerea unor activități; d) obligațiile către bugetul general consolidat, cu excepția celor fiscale, conform competențelor legale”.

Potrivit art.9 din același act normativ: „(1) Dreptul organului de inspecție economico-financiară de a stabili obligații în sarcina operatorilor economici se prescrie în termen de 5 ani de la încheierea exercițiului financiar, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor exercițiului financiar încheiat”.

Prin urmare, inspecția economico-financiară nu vizează creanțele fiscale, ci masurile de realizare a veniturilor, de reducere a cheltuielilor si de diminuare a arieratelor si dreptul de a stabili obligații se prescrie in termen de 5 ani de la încheierea exercițiului financiar.

Prin calcularea greșita a cuantumului chiriei lunare pentru spatiile cu alta destinație decât aceea de locuința, au fost diminuate veniturile regiei.

Echipa de control a dispus masuri de recuperare, de la persoanele răspunzătoare, a sumelor calculate greșit din contracte de închiriere pentru spatii cu alta destinație decât aceea de locuința, aflate in derulare si încheiate intre intimata reclamanta si alte societăți.

Potrivit disp. art. 2528 Cod civil, „(1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. (2) Dispozițiile alin.(1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri”.

Prin urmare, apreciaza ca masurile stabilite prin Dispoziția obligatorie nr.384/14.04.2014 pot fi duse la îndeplinire, prin recuperarea sumelor de la persoanele responsabile, in cazul in care nu mai pot fi recuperate de la chiriași.

Prin măsura nr. 5 din Dispoziția obligatorie nr. 384/14.04.2014 și R.I.E.F. nr. 383/14.04.2014 s-a dispus recuperarea sumei de 3.879,73 lei, prin care au fost diminuate veniturile regiei, ca urmare a calculării incorecte a cuantumului chiriei lunare a contractului nr. 611 A/03.12.2002 încheiat cu Teatrul de Copii și Tineret.

Conform prevederilor art. 3 lit. b) din contractul sus-menționat, chiria lunară a fost stabilită de R.A.E.D.P.P. C. în baza art. 1, alin. (2) din Hotărârea Consiliului Local al Municipiului C. nr. 524/2001. Tariful înscris în contract este valabil pentru „închirierea spațiilor pentru depozitare, aferente activităților comerciale sau productive”.

Din acțiunea formulata .rezulta faptul ca regia recunoaște că spațiul în suprafață de 70,66 mp ce face obiectul contractului de închiriere nr. 611 A/2002 este aferent activității desfășurate de angajații teatrului și anume, prezentare piese de teatru pentru copii și casă de bilete și nu depozitarii (articolelor necesare artiștilor in prestarea activității) in scopul susținerii activității propriu - zise a instituției publice culturale.

Stabilirea tarifului de închiriere pe baza prevederilor art. 1, alin. (2) din H.C.L.M. C. nr. 524/2001, ținând cont de activitatea desfășurată efectiv, este eronată. Corect, tariful ce trebuia înscris și perceput de regie este de 0,46 euro/mp/lună, pentru instituții bugetare, așa cum este reglementat în Anexa nr. 2 la H.C.L.M. C. nr. 370/2001 pentru spații cu altă destinație decât aceea de locuință coroborat cu art. 1, alin. (1) din H.C.L.M. nr. 524/2001.

Prin măsura nr. 6 din Dispoziția obligatorie nr. 384/14.04.2014 și din R.I.E.F. nr. 383/14.04.2014 s-a dispus recuperarea sumei de 2.614,14 lei, prin care au fost diminuate veniturile regiei, ca urmare a calculării incorecte a cuantumului chiriei lunare a contractului nr. 7B/10.09.2012 încheiat cu ..

Conform prevederilor art. 1, punct 1 din contractul 7B/10.09.2012, obiectul acestuia este „închirierea spațiului situat în C., . cu destinația alimentație publică”.

Conform Anexei 1 la H.C.L.M. C. nr. 370/2001, Consiliul Local al Municipiului C., face distincție între alimentația publică și autoservire, astfel: la nr. crt. 2 litera a) din Anexa 1 sunt definite tarifele pentru unități de alimentație publică (bar de zi, bar de noapte, discoteci, restaurante, braserii) și la nr. crt. 2 litera b) sunt înscrise: cofetării, patiserii, autoserviri.

Prin contractul nr. 7B/10.09.2012, s-a stabilit în mod eronat pentru activitatea de alimentație publică (obiect al contractului) tariful aferent activității de autoservire (5,18 euro/mp/lună), corect fiind tariful de 6,80 euro/mp/lună corespunzător activității de alimentație publică.

Prin măsura nr. 9 din Dispoziția obligatorie nr. 384/14.04.2014 și din R.I.E.F. nr. 383/14.04.2014 s-a dispus recuperarea sumei de 170.405,89 lei, prin care au fost diminuate veniturile regiei, ca urmare a calculării incorecte a cuantumului chiriei lunare a contractului nr. 1133/2003 încheiat cu Filiala C. a Uniunii Artiștilor Plastici din România (U.A.P.).

Contractul de închiriere nr. 1133, inițial este datat 04.06.2003, cu valabilitate 07.04.2004, având ca obiect galerii de artă. Ulterior, pentru prelungirea valabilității acestuia au fost încheiate acte adiționale până la data de 14.02.2012, data de la care se întocmește un nou contract de închiriere a spațiilor cu altă destinație decât aceea de locuință, dar cu aceleași date ca cel inițial. Prin contractul încheiat la 04.06.2003, prețul chiriei a fost stabilit la 99,18 euro/lună, prin aplicarea tarifului de închiriere de 0,58 euro/mp/lună. în anexa 2 la contract se înscrie ca bază legală de stabilire a cuantumului chiriei H.C.L.M. nr. 524/2001 anexa 8 A-2.

H.C.L.M. C. nr. 487/2004 prevede prelungirea contractelor de închiriere până la 31.12.2005 la: U.A.P. .. 22 pentru sediu și atelier de creație; Oficiul Teritorial A1 U.A.P. din . nr. 15, pentru galerie de artă.

In data de 02.10.2001 Consiliul Local al Municipiului C. emite hotărârea nr. 370 prin care la art. 1, aprobă tarifele lunare de bază, de închiriere pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință, precum și pentru terenurile administrate prin R.A.E.D.P.P. C. diferențiate pe categorii de unități și zone de interes comercial, tarife înscrise în Anexa nr. 1 la hotărâre

Art. 2 din această hotărâre prevede „tarifele de bază pentru închirierea spațiilor cu altă destinație decât aceea de locuință din Anexa nr. 1, respectiv poziția nr. 10a - spații îngrijire handicapați, poziția 15 - sedii formațiuni politice, poziția nr. 16a - sedii ale asociațiilor obștești non-profit și organizații sindicale vor fi cele recalculate conform Anexei nr. 2 la hotărâre”.

In data de 19.12.2001 se emite H.C.L.M. C. nr. 524, hotărâre care completează art. 2 din H.C.L.M. C. nr. 370/2001 cu un nou aliniat care va avea următorul cuprins: „Tarifele de bază pentru închirierea spațiilor cu altă destinație decât aceea de locuință din Anexa nr. 1, respectiv poziția nr. 9b - instituții bugetare; poziția 9c -instanțele judecătorești, parchetele de pe lângă Judecătorie, Tribunal, Curte de Apel; poziția 10b - învățământ de toate gradele, inclusiv grădinițe - creșe și dispensare; poziția 10c - biblioteci (P. Ț.); poziția nr. 10d - librării, edituri; poziția 10e - sedii asociații locatari, poziția 11a - ateliere de creație a U.A.P., membrilor acestuia; poziția 11b — spații pentru muzee, vor fi recalculate conform anexei 2 varianta 1”.

In cadrul acestei hotărâri, tariful de închiriere pentru atelier de creație a U.A.P. este de 0,58 euro/mp/lună, tarif aplicabil numai atelierului de creație a U.A.P. cu sediul în C., .. 22 (H.C.L.M. C. nr. 487/2004).

Având în vedere prevederile H.C.L.M. C. nr. 487/2004 privind prelungirea închirierii spațiului din C., . nr. 15 cu specific „galerii de artă” și prevederile de la nr. crt. 10 lit. f) din Anexa nr. 1 la H.C.L.M. C. nr. 370/2001 în care este înscris tariful pentru activitatea „galerii de artă (comerț)”, tariful de închiriere ce trebuia aplicat și perceput de R.A.E.D.P.P. C. este de 5,18 euro/mp/lună și nu 0,58 euro/mp/lună așa cum a fost înscris, în mod eronat, în contractul nr. 1133/2003 și modificările ulterioare ale acestuia.

Contrar celor afirmate de reclamanta, referitor la situația juridică a spațiului din . nr. 15, prevederile H.C.L.M. C. au caracter obligatoriu, indiferent de partenerul din contract și de situația economică a acestuia.

Având în vedere tarifele stabilite prin H.C.L.M. C. nr. 370/2001, pentru spațiul din C., . nr. 15 și pentru activitatea „galerie de artă” corect trebuia aplicat tariful de 5,18 euro/mp/lună, deoarece prin acest spațiu se desfășoară și activitate comercială și nu tariful de 0,58 euro/mp/lună înscris în contractul de închiriere nr. 1133/2003 (cu modificările ulterioare) și susținut de reclamanta ca fiind cel corect, întrucât acest tarif este reglementat doar pentru atelierul de creație a U.A.P.

Prin urmare, având in vedere aspectele invocate, masurile stabilite prin Dispoziția obligatorie nr.384/14.04.2014 si Raportul de Inspecție Economico - Financiara nr.383/14.04.201, sunt temeinice si legale.

In privința cererii de suspendare a executării actului administrativ pana la soluționarea definitiva a cauzei, a aratat ca nu sunt intrunite condițiile prevăzute de art.15 din Legea 554/2004.

Din dispozițiile generale ale Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările si completările ulteriore, rezulta ca actul administrativ fiscal se bucura de prezumția de legalitate, adoptat pe baza si in limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Pe de alta parte, din dispozițiile art.14 si 15 din Legea nr.554/2004 rezulta ca suspendarea executării unui act administrativ fiscal este o măsura excepționala care poate surveni exclusiv cand acest lucru este prevăzut expres in lege (suspendarea de drept - ope legis) ori, cand sunt indeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ).

..14 alin. 1 din Legea nr.554/2004, in cazuri bine justificate si pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau dupa sesizarea instanței de contencios, persoana vătămata poate sa ceara suspendarea executării actului administrativ - fiscal pana la soluționarea irevocabila a cauzei.

Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai in situația in care instanța va constata in mod temeinic indeplinirea cumulativa a celor doua condiții: existenta unui caz bine justificat si necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definita la art.2 alin.1 lit. t din Legea nr.554/2004 ca fiind acele imprejurari legate de starea de fapt si de drept care sunt de natura sa creeze o indoiala serioasa in privința legalității actului administrativ. Or, in cauza, instanța urmează sa retina, fara a antama fondul cauzei, ca actele dosarului nu oferă in acest moment suficiente indoieli de răsturnare a prezumției de nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicita.

In jurisprudenta, Secția de contencios administrativ si fiscal a înaltei Curți de Casație si Justiție a reținut ca pentru conturarea cazului temeinic justificat care sa impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie sa procedeze la analiza criticilor de nelegalitate pe care se intemeiaza insasi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie sa-si limiteze verificarea doar la acele imprejurari vădite de fapt si/ sau de drept care au capacitatea sa producă o indoiala serioasa asupra prezumției de legalitate de care se bucura un act administrativ.

Astfel de imprejurari vădite, de fapt si/sau de drept care sunt de natura sa producă o indoiala serioasa cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Inalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competentelor; actul administrativ emis in temeiul unor dispoziții legale declarate neconstitutionale; nemotivarea actului administrativ; modificarea importanta a actului administrativ in calea recursului administrativ (reducerea importanta a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare; anularea parțiala a actului administrativ-fiscal de către autoritatea ierarhic superioara. Or, aceste aspecte nu se regăsesc in prezenta cauza.

Condiția prevenirii unei pagube iminente fata de valoarea mare a sumei de plata stabilita in sarcina reclamantei prin actele administrativ-fiscale, nu este indeplinita, atâta vreme cat acest lucru are la baza un act administrativ-fiscal care se bucura de prezumția de legalitate, pierderea respectiva are, la rândul sau, caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art.2 alin. 1 lit. s din lege.

In acest sens s-a pronunțat si înalta Curte de Casație si Justiție prin deciziile nr.6183/21.12.2011 si nr.491/02.02.2012.

Reclamanta nu a făcut dovada producerii unei pagube iminente care s-ar cauza prin executarea actului administrativ fiscal a cărei suspendare a solicitat-o. Astfel, executarea unui act administrativ nu poate fi considerata prin ea insasi ca producătoare a unei pagube iminente, intrucat nu rezulta din probele administrate ca aceasta vătămare este ireparabila pentru reclamanta.

Suspendarea executării este o măsura de excepție, care se justifica numai daca actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce reclamantei un prejudiciu greu sau imposibil de inlaturat in ipoteza anularii actului, condiție care nu este indeplinita in cauza.

Astfel, argumentele reclamantei aduse in susținerea cererii de suspendare a Dispoziției obligatorii nr.384/14.04.2014 nu sunt de natura sa faca dovada îndeplinirii cumulative a celor doua condiții prevăzute de lege, acestea neputand fi reținute in soluționarea favorabila a cauzei.

In drept, a invocat Legea 554/2004, OUG 94/2011, Codul civil, Codul de procedura civila.

In dovedirea sustinerilor, a solicitat proba cu înscrisuri.

Instanta a incuviintat proba cu inscrisurile depuse la dosar.

Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:

Cu privire la excepția prematuritatii acțiunii, instanta retine urmatoarele:

In perioada 06.02._14; 28.02.2014; 05-31.03.2014, D. G. R. F. P. G. - Serviciul de Inspecție Fiscala - Biroul de Inspecție Fiscala Constanta-Tulcea a efectuat o inspecție economico - financiară la R. A. E. D. Public si Privat.

Perioada supusă verificării a fost 01.01._11 și 01.01 - 31.12.2013 si obiectivul inspecției economico - financiare a fost inspecție economico - financiară generală.

In urma acestui control a fost intocmit Raportul de inspecție financiara nr.383/14.04.2014, in baza căruia au fost dispuse 18 masuri si a fost întocmita Dispoziția obligatorie nr.384/14.04.2014.

Impotriva Dispoziției obligatorii nr.384/14.04.2014 si Raportului de Inspecție Economico - Financiara nr. 383/14.04.2014, reclamanta a formulat plângere prealabila, care este in curs de soluționare, nefiind emisa Decizia de solutionare a contestatiei.

In materie fiscală, recursul administrativ ia forma contestației definite în art. 205 C.proc.fisc., ca o cale administrativă de atac ce poate fi exercitată de persoana care se consideră lezată în drepturile sale, printr-un act administrativ fiscal, sau prin lipsa acestuia, fără a înlătura dreptul la acțiune în justiție, decizia sau dispoziția emisă în soluționarea contestației fiind definitivă în sistemul căilor administrative de atac [art. 210 alin. (2) C.proc.fisc.], putând fi atacate de contestator la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă în condițiile legii [art. 218 alin. (2) C.proc.fisc.].

Ca urmare, atunci când procedura administrativă a fost finalizată printr-o decizie prin care a fost soluționat fondul contestației, acțiunea în justiție se îndreaptă împotriva deciziei de soluționare a contestației administrative, instanța de contencios administrativ fiind învestită cu dezlegarea fondului raportului juridic fiscal în măsura în care autoritatea competentă a soluționat contestația pe fondul său.

Astfel, actul administrativ vătămător pentru contestatoare și la care face referire art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 10 alin. (1) art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, este decizia emisă de pârâtă în soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de impunere, deoarece această decizie a soluționat definitiv în sistemul căilor administrative de atac fondul raportului de drept fiscal.

Dispozițiile legale menționate din Codul de procedură fiscală nu instituie jurisdicții speciale administrative în sensul art. 21 alin. (4) din Constituție și art. 6 din Legea nr. 554/2004, ci reglementează proceduri de recurs administrativ prin care se dă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora, de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege, în acest sens statuând în mod constant Curtea Constituțională prin deciziile sale (Deciziile nr. 409/2004, nr. 563/2006, nr. 673/2006).

Actele de soluționare de către organele administrative a contestațiilor, respectiv a reclamațiilor formulate potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală, nu sunt acte de jurisdicție, ci acte administrative supuse cenzurii instanței de judecată și, ca urmare, decizia pronunțată de organul fiscal în soluționarea contestației, fiind dată în cadrul unei proceduri administrative prealabile și nu în cadrul unei jurisdicții speciale administrative, este susceptibilă de a fi atacată la instanța de judecată.

Instanța de contencios administrativ soluționează doar acțiunile introduse împotriva deciziilor emise de organele fiscale în soluționarea contestațiilor cu privire la actele administrative de impunere fiscală, o acțiune formulată direct la instanța de contencios administrativ împotriva actelor administrative fiscale fiind inadmisibilă.

In speta, pentru reclamanta nu s-a născut inca dreptul la acțiune in contencios administrativ, intrucat aceasta a formulat acțiunea inainte de soluționarea contestației in cadrul procedurii administrativ jurisdictionale.

Reclamanta avea obligația de a parcurge integral procedura specială astfel cum este reglementata prin art.209, art.210 alin.2 si art.218 alin.2 din O.G.nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala.

Reclamanta trebuie sa conteste actul de soluționare a contestației in cadrul procedurii administrative prealabile si in subsidiar celelalte acte administrative.

Procedura speciala in ceea ce privește actele administrativ fiscale a fost instituita pentru a da posibilitatea organelor care au emis actele atacate de a reveni asupra masurilor impuse.

In sensul celor susținute mai sus, este si practica înaltei Curți de Casație si Justiție, respectiv Decizia civila nr._06, Decizia civila 434/08.02.2006, Decizia civila nr.496/14.02.2007.

Or, cata vreme nu s-a emis inca actul de soluționare a contestației in cadrul procedurii administrative prealabile, nefiind finalizata procedura administrativă printr-o decizie prin care sa se fi soluționat fondul contestației, instanța de contencios administrativ fiind învestită cu dezlegarea fondului raportului juridic fiscal doar în măsura în care autoritatea competentă a soluționat contestația pe fondul său, acțiunea în justiție îndreptandu-se doar împotriva deciziei de soluționare a contestației administrative, se retine ca exceptia prematuritatii cererii privind anularea parțială a Dispoziției obligatorii nr. 384/14.04.2014, în privința măsurilor nr. 5-12 este intemeiata, urmand a o admite si, pe cale de consecinta, urmand a respinge capatul de cerere privind anularea parțială a Dispoziției obligatorii nr. 384/14.04.2014, în privința măsurilor nr. 5-12, ca prematur introdus.

In privința cererii de suspendare a executării actului administrativ pana la soluționarea definitiva a cauzei, instanta retine ca nu sunt intrunite condițiile prevăzute de art.15 din Legea 554/2004.

Astfel, din dispozițiile generale ale Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările si completările ulteriore, rezulta ca actul administrativ fiscal se bucura de prezumția de legalitate, adoptat pe baza si in limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

De asemenea, din dispozițiile art.14 si 15 din Legea nr.554/2004 rezulta ca suspendarea executării unui act administrativ fiscal este o măsura excepționala care poate surveni exclusiv cand acest lucru este prevăzut expres in lege (suspendarea de drept - ope legis) ori, cand sunt indeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ).

Potrivit art.14 alin. 1 din Legea nr.554/2004, in cazuri bine justificate si pentru prevenirea unei pagube iminente, odată sau dupa sesizarea instanței de contencios, persoana vătămata poate sa ceara suspendarea executării actului administrativ - fiscal pana la soluționarea irevocabila a cauzei. Un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai in situația in care instanța va constata in mod temeinic indeplinirea cumulativa a celor doua condiții: existenta unui caz bine justificat si necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

De asemenea, condiția prevenirii unei pagube iminente fata de valoarea mare a sumei de plata stabilita in sarcina reclamantei prin actele administrativ-fiscale, nu este indeplinita, atâta vreme cat acest lucru are la baza un act administrativ-fiscal care se bucura de prezumția de legalitate, pierderea respectiva are, la rândul sau, caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art.2 alin. 1 lit. s din lege.

In acest sens s-a pronunțat si înalta Curte de Casație si Justiție prin deciziile nr.6183/21.12.2011 si nr.491/02.02.2012.

In speta, reclamanta nu a făcut dovada producerii unei pagube iminente care s-ar cauza prin executarea actului administrativ fiscal a cărei suspendare a solicitat-o.

Executarea unui act administrativ nu poate fi considerata prin ea insasi ca producătoare a unei pagube iminente, intrucat nu rezulta din probele administrate ca aceasta vătămare este ireparabila pentru reclamanta.

In speta, sustinerile reclamantei in ceea ce priveste cererea de suspendare a Dispoziției obligatorii nr.384/14.04.2014 nu sunt de natura a face dovada îndeplinirii cumulative a celor doua condiții prevăzute de lege, acestea neputand fi reținute in soluționarea favorabila a cauzei, motiv pentru care instanta va respinge ca nefondata cererea de suspendare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite excepția prematurității cererii privind anularea parțială a Dispoziției obligatorii nr. 384/14.04.2014, în privința măsurilor nr. 5-12.

Respinge capătul de cerere privind anularea parțială a Dispoziției obligatorii nr. 384/14.04.2014, formulată de reclamanta RA E. D. PUBLIC ȘI PRIVAT C., cu sediul în C., ., J. C., în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G., BIROUL DE INSPECȚIE ECONOMICO-FINANCIARĂ CONSTANTA - TULCEA, cu sediul în G., ., J. G., pârâta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G. - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. PENTRU BIROUL DE INSPECȚIE ECONOMICO-FINANCIARĂ CONSTANTA - TULCEA, cu sediul în C., ., nr. 18, J. C., ca prematur introdus.

Respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta RA E. D. PUBLIC ȘI PRIVAT C., cu sediul în C., ., J. C., în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G., BIROUL DE INSPECȚIE ECONOMICO-FINANCIARĂ CONSTANTA - TULCEA, cu sediul în G., ., J. G., pârâta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G. - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. PENTRU BIROUL DE INSPECȚIE ECONOMICO-FINANCIARĂ CONSTANTA - TULCEA, cu sediul în C., ., nr. 18, J. C., ca nefondată.

Cu recurs în 5 zile de la comunicare pentru cererea de suspendare.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare pentru cererea privind anularea parțială a Dispoziției obligatorii nr. 384/14.04.2014.

Pronunțată în ședința publică din 24.02.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

I.-L. O.-D. I. TÖRÖK

Tehnored. I.-L. O.-D./ 5 ex/19.05.2015

← Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința...		Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 238/2015.... →

Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 402/2015. Tribunalul CONSTANŢA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 402/2015. Tribunalul CONSTANŢA