Refuz soluţionare cerere. Sentința nr. 737/2014. Tribunalul DÂMBOVIŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 737/2014 pronunțată de Tribunalul DÂMBOVIŢA la data de 28-04-2014 în dosarul nr. 6896/120/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE C. ADMINISTRATIV ȘI F.
SENTINȚA NR 737
Ședința publică din data de 28.04.2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: G. A. M.
GREFIER: J. C.
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect refuz soluționare cerere-taxă poluare, formulată de reclamantul V. G. D. cu domiciliul în ., ., județ Dâmbovița, CNP_ și cu domiciliul ales la CA M. L. în Târgoviște, ., ., . în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, ., sector 5, Direcția G. a Finanțelor Publice Ploiești cu domiciliul în Ploiești, ., județ Prahova, Serviciul F. Orășănesc T. cu sediul în T., ., județ Dâmbovița și Administrația F. pentru Mediu cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 294, corp A, sector 6.
Cerere timbrată cu taxă judiciară de timbru în sumă de 500 lei conform chitanței nr_/20.12.2013.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns reclamantul, prin avocat M. L., lipsă fiind pârâții.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul, de către grefierul de ședință care învederează instanței că prezenta cauză se află la primul termen de judecată.
Instanța pune în discuție competența materială și teritorială de soluționare a prezentei cauze.
Reclamantul, prin avocat, arată este competent a soluționa cauza, Tribunalul Dâmbovița.
În temeiul art. 131 NCPC raportat la art. 10 din legea 554/2004, instanța apreciază că Tribunalul Dâmbovița este competent pentru soluționarea prezentei cauzei.
Față de referatul întocmit de grefier, aflat la dosarul cauzei – f. 50 instanța reține că pe rolul Tribunalului Dâmbovița nu se află înregistrate alte cereri cu același obiect și aceleași părți, conform art. 139 NCPC.
Instanța ia act că în cauză nu au fost formulate cereri modificatoare ale cererii principale, conform art 204 N .cpr.civ sau cereri de renunțare la judecata cererii.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat, instanța acordă cuvântul pe probe.
Reclamantul, prin avocat având cuvântul pe aspectul probelor, solicită încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
În temeiul art. 258 și art 254 c.pr.civ, instanța încuviințează proba cu înscrisurile depuse la dosar, ca fiind legale, pertinente și concludente soluționării cauzei.
Raportat la probele propuse și încuviințate de instanță, în baza art. 238 NCPC, instanța estimează că prezenta cauză va fi soluționată la acest termen de judecată.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Reclamantul, prin avocat, având cuvântul pe fondul cauzei solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea pârâților la restituirea sumei de 5000 lei achitată cu titlu de taxă emisii poluante. Cu cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat. Depune la dosar chitanța nr 18/28.04.2014 privind achitarea onorariului de avocat.
T R I B U N A LUL
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanței sub nr_ reclamantul V. G. D. a chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția G. a Finanțelor Publice Ploiești, Serviciul F. Orășănesc T. și Administrația F. pentru Mediu solicitând instanței obligarea acestora din urmă la restituirea sumei de 5000 lei, actualizată cu dobânda legală, motivat pe dispozițiile art 117 alin 1 lit d din C.pr.fiscală.
În fapt a arătat că a achiziționat din comunitatea europeană un autoturism marca Audi, înmatriculat pentru prima dată în anul 2008.
În vederea primei înmatriculări a fost nevoită să achitate o taxă de poluare de 5000 lei, taxă percepută în baza Legii 9/2012.
La data de 05.12.2013 a formulat cerere pentru restituirea sumei încasate cu titlu de taxă poluare, însă aceasta a fost respinsă motivat de faptul că taxa a fost percepută în mod legal.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că prevederile OUG 50/2008 contravin prevederilor art 110 din TFUE, astfel încât taxa percepută este rezultatul unei aplicări eronate a prevederilor legale.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art 148 alin 2 din Constituția României, art 41,117,175,188 din C.pr. fiscală, art 2 alin 1 lit c din Legea 554/2004, art 110 par I din TCUE.
În dovedirea acțiunii au fost depuse la dosar, în copie, decizia de calcul a taxei, dovada îndeplinirii procedurii prealabile, documentele de provenință ale autoturismului și chitanța . nr ._/27.12.2012.
La data de 31.01.2014 pârâții Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală, susținând că taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule a intrat în vigoare la 13.01.2012, prin Legea nr. 9/2012, la data intrării ei în vigoare abrogându-se OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, precum și Hotărârea Guvernului nr. 686/2008 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 50/2008, pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule.
Se susține că, potrivit art. 1 din Legea nr. 9/2012, „(1) prezenta lege stabilește cadrul legal privind instituirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, denumită în continuare taxe; (2) taxa se face venit la bugetul F. pentru Mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea refinanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului.”
În conformitate cu art. 9 alin. 1 din Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule „(1) suma reprezentând taxa poate fi contestată atunci când persoana care urmează să înmatriculeze sau să transcrie dreptul de proprietate asupra unui autovehicul rulat poate face dovada că autovehiculul său s-a depreciat într-o măsură mai mare decât cea indicată de grila prevăzută în anexa nr. 4” articolul 10 din același act normativ precizează că: „stabilirea, verificarea și colectarea, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de către contribuabili, se realizează de către organul fiscal competent, potrivit prevederilor OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare”.
Pârâții susțin că prin . Legii nr. 9/2012, nu se mai poate face referire la încălcarea prevederilor art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, întrucât obligația de plată a taxei revine poluatorului indiferent de unde și când și-a cumpărat autovehiculul.
În ceea ce privește capătul de cerere privind calculul dobânzii legale apreciază că sunt aplicabile dispozițiile C.pr.fiscală potrivit cărora cererea de acordare a dobânzii se face la organul fiscal, în temeiul titlului, iar potrivit art.124 alin.l din același act normativ, "pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobânzi din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art.117 alin.2 sau la art.70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor". Prin urmare, solicitarea de acordare a dobânzii legale pe calea prezentei acțiuni este inadmisibila.
Referitor la obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, solicită respingerea acestei cereri, ca neîntemeiată, având in vedere ca nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 451 - 453 NCPC.
Reclamantul nu a formulat răspuns la întâmpinare.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul reține următoarea situație de fapt:
Pentru înmatricularea pentru prima dată în România, a autoturismului marca Audi cu număr de identificare WAUZZZ8K29A144032, dobândit dintr-un stat membru, înmatriculat pentru prima dată în UE la data de 08.11.2008, reclamantul a plătit suma de 5000 lei, cu chitanța . nr._/27.12.2012, reprezentând taxă pentru emisii poluante impusă prin dispozițiile Legii nr. 9/2012.
Reclamantul a solicitat restituirea sumei achitată cu titlu de taxă pentru emisiile poluante.
Instanța reține că taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehiculele a fost instituită prin Legea nr. 9/2012, lege care a abrogat expres OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule.
Potrivit art. 4 din Legea nr.9/2012, ”(1) Obligația de plată a taxei intervine: a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente,potrivit legii,a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare; b) la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art.3 și 8; c) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul,în cazul în care,la momentul scoaterii sale din parcul național,i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei,în conformitate cu prevederile art.7. (2) Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate,în România,asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule,conform Legii nr.571/2003,cu modificările și completările ulterioare,sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe,potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării”.
Conform art. 6 din actul normativ menționat, determinarea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule se realizează pe baza unor criterii obiective (tipul motorului,capacitatea cilindrică) și clasificarea din punctul de vedere al emisiilor poluante, luându-se în considerare și deprecierea autoturismului,conform coeficienților descriși în anexa 4.
Prin OUG nr.1/2012 dispozițiile art.4 alin.(2) ale Legii nr.9/2012, care prevedeau aplicarea taxei pentru emisiile poluante și cu privire la autovehiculele naționale cu privire la care nu s-a achitat taxa specială pentru autoturisme și autovehicule prevăzută de art.214¹ din Codul fiscal și nici taxa pe poluare prevăzută de OUG nr.50/2008, au fost suspendate până la data de 1 ianuarie 2013, până la data respectivă aplicându-se în continuare OUG 50/2008.
Totodată, la data de 1 ianuarie 2013, dispozițiile legale suspendate au reintrat în vigoare, iar la data de 15 martie 2013 a intrat în vigoare o reglementare nouă, respectiv OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule.
Curtea de Justiție a Comunităților europene s-a pronunțat la data de 5 octombrie 2006 asupra acțiunilor preliminare formulate de Hajdu-Bihar Megyei Birosag și Bacs Kiskun Magyiei Birosag în cauzele reunite C-290/05 Nadasdi și C-333/05 N., ocazie cu care a statuat că o taxă care nu este percepută pentru faptul că un autoturism traversează frontiera unui stat membru,ci pentru prima înmatriculare a autoturismului pe teritoriul acestui stat membru,în vederea punerii în circulație,nu constituie o taxă vamală în sensul art.25 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană,ci face parte din sistemul general de impozitare a bunurilor și trebuie examinată în lumina art.90 din Tratatul CE.
Conform dispozițiilor art.110 paragraful 1 din TFUE, aplicabil în speță, ”Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect ,produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Prin urmare, prevederile menționate din Tratat limitează libertatea statelor în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea discriminărilor fiscale între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară.
După cum Curtea Europeană de Justiție a statuat deja, art. 90 din TCE reprezintă în cadrul Tratatului o completare a dispozițiilor privind eliminarea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent. Această dispoziție are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre (hotărârea din 18 ianuarie 2007,Brzezinski,C-313/05,pct.27).
În materie de impozitare a autovehiculelor de ocazie importate, art. 90 din TCE (în prezent art.110 din TFUE) vizează garantarea neutralității depline a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import ( Hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia / G., C-74/06, pct.24; Ordonanța din 10 decembrie 2007, Kawala,C-134/07,pct.28; Hotărârea din 17 iulie 2008, Krawczynski, C-426/07,pct.31).
În concepția Curții de Justiție a Uniunii Europene toate autovehiculele comercializate pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” în sensul prevederilor art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, iar cele similare acestora cumpărate de pe piețele altor state spre a fi importate în acest stat membru devin „produse concurente” ale celor dintâi, în măsura în care sunt similare din punctul de vedere al tipului de produs,al caracteristicilor și al uzurii. În contextul asigurării liberei circulații a mărfurilor și a unui regim vamal nediscriminatoriu, instituirea la nivelul statului membru a unor măsuri fiscale de natură să favorizeze produsele naționale în raport cu cele concurente reprezintă o evidentă încălcare a acestor principii. Prin urmare, statele membre sunt obligate să se abțină de la instituirea oricăror măsuri de natură să favorizeze produsele naționale în defavoarea produselor concurente provenite din statele membre (Hotărârea din 15 septembrie 2005,Comisia/Danemarca,C-464/02).
Acest principiu a fost reafirmat de Curtea Europeană de Justiție în Hotărârea din 19 martie 2009,Comisia/Finlanda.C-10/08, pct.24, în care s-a arătat că „un sistem de impozitare poate fi considerat compatibil cu art.90 CE doar dacă este stabilit astfel încât să excludă în toate cazurile posibilitatea ca produsele importate să fie mai aspru taxate decât produsele naționale și să nu producă în nici un caz efecte discriminatorii”.
Așadar, art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană nu interzice introducerea unui impozit de natură internă, ci numai aplicarea lui discriminatorie și numai în măsura în care discriminarea afectează produsele altor state membre ale Uniunii Europene.
Examinând compatibilitatea taxei pe poluare reglementată de OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare cu prevederile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul art.90 din TCE), prin Hotărârea din 7 aprilie 2011,T.,C-402/09,Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „Articolul 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru,dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație,în statul membru menționat,a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre,fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Prin urmare,Curtea a decis că art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar autovehiculelor înmatriculate pentru prima dată în România după . OUG nr. 50/2008, deși nediscriminatorie, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de mașini de ocazie existente pe piață anterior OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare.
Asupra interpretării art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene,Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat,la data de 7 iulie 2011 și în Cauza C-263/10, N..
Prin această hotărâre, Curtea a reluat considerentele expuse în hotărârea pronunțată în cauza C-402/09, T., statuând că modificările succesive aduse OUG nr.50/2008, prin OUG nr.208/2008,OUG nr.218/2008, OUG nr.7/2009 și OUG nr.117/2009, mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante,în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o astfel de sarcină fiscală, condiții în care reglementarea menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre (paragraful 27).
Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule a înlăturat caracterul indirect discriminatoriu constatat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârile preliminare menționate, prin taxarea unitară indiferent dacă este vorba despre un autovehicul nou, un autovehicul second - hand înmatriculat deja într-un alt stat membru al Uniunii Europene și care se înscrie în evidențele autorității competente de către primul proprietar din România sau un autovehicul second - hand înmatriculat în România, dar pentru care nu s-a achitat taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și pentru care se transcrie dreptul de proprietate, vehiculele de ocazie deja prezente pe piața națională nemaifiind scutite de la plata taxei menționate cu ocazia unei noi înmatriculări.
În cauza de față însă, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 9/2012 potrivit cu care ”(1) Obligația de plată a taxei intervine: a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare și dispozițiile art.4 alin. (2) din același act normativ, potrivit cu care, taxa pentru emisiile poluante se aplică și cu privire la autovehiculele naționale pentru care nu s-a achitat taxa specială pentru autoturisme și autovehicule prevăzută de art.214¹ din Codul fiscal și nici taxa pe poluare prevăzută de OUG nr.50/2008.
Se constată că reclamantul a achitat taxa de primă înmatriculare înainte de data de 1.01.2013, a intrării în vigoare a disp. art. 4 alin. 2 din Legea 9/2012, așadar sub imperiul OUG 50/2008, care își găsesc aplicare conform principiului tempus regit actum.
De asemenea, autoturismul proprietatea reclamantului, marca AUDI (f. 19-24), așa cum rezultă din certificatul de înmatriculare eliberat de Comunitatea Europeană, – fila 11 -a fost înmatriculat prima dată la 06.11.2008, în Germania.
În legătură cu conformitatea reglementărilor Legii 9/2012 față de prevederile art. 110 din TFUE s-a pronunțat recent CJUE și prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-214/13 – C. și Cicoiu, arătându-se în motivarea deciziei faptul că „Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr._, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă. Trebuie să se constate însă că OUG nr. 1/2012 a privat articolul 4 alineatul (2) menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale (data faptelor fiind anterioară datei de 01.01.2013, situație identică cu aceea a reclamantei din prezenta cauză) avea, asemenea celui instituit prin OUG nr.50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală”.
Concluzia CJUE în sensul că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi restrâns de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, rară însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională” nu poate fi însă desprinsă de contextul cauzelor conexate sub nr. C-214/13.
Acest context privește împrejurarea că situației din speță (identic situației din prezenta cauză) îi erau aplicabile prevederile OUG 50/2008, dată fiind suspendarea aplicării Legii 9/2012 la momentul respectiv.
Pentru aceste motive, tribunalul va admite cererea reclamantului, constatând că suma plătită de aceasta nu a fost datorată potrivit legislației comunitare, astfel că taxa trebuie restituită.
Conform principiului autonomiei procedurale, regulile care guvernează rambursarea sumelor în discuție sunt regulile naționale. Aceste reguli sau proceduri, la rândul lor, trebuie să respecte principiul echivalenței (neputând institui condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (procedura națională nu trebuie să facă excesiv de dificil sau chiar imposibil exercițiul drepturilor conferite de Tratat).
În consecință, întrucât temeiul de drept al deciziei de calcul a taxei pentru emisiile poluante în baza căreia reclamantul a achitat această taxă nu poate fi considerat aplicabil în speță, tribunalul urmează a dispune restituirea sumei încasate cu acest titlu, reținând că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 2 al.1 din Legea 554/2004, precum și aceea prevăzută de art. 1341 NCciv – plata nedatorată.
Pentru repararea integrală a prejudiciului încercat de reclamant prin plata taxei, pârâții vor fi obligați să achite și folosul nerealizat, potrivit art. 1645 raportat la 1341 Cod Civil, constând în dobânda legală fiscală aferentă, calculată potrivit art. 124 raportat la art. 120 alin. 7 Cod procedură fiscală și a Ordinului Ministrului Finanțelor nr. 1899/2004 privind procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor, de la data efectuării de către reclamant a plății nedatorate (27.12.2012) – taxă pentru emisii poluante – și până la momentul restituirii efective și integrale a acesteia.
În baza art. 453 al.1 NCpc, pârâții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată dovedite a fi fost efectuate de reclamant în prezenta cauză (contravaloare taxă judiciară de timbru, onorariu avocat).
Însă, în ceea ce privește cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, reține instanța că, în speță, acestea sunt reprezentate de cuantumul taxei judiciare de timbru și de onorariul apărătorului, dovedit a fi fost achitate de reclamant.
Astfel cum s-a reținut printr-o jurisprudență constantă a CEDO, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora (Iatridis împotriva Greciei - reparație echitabilă).
Așa după cum rezultă cu claritate din prevederile art. 34 din Legea nr. 51/1995 si ale art. 94 alin. 2 si 3 din Statutul profesiei de avocat si după cum s-a preluat si în decizia nr. 1479/1996 a Secției Comerciale a Curtii Supreme de Justiție, în ceea ce privește raporturile juridice stabilite între avocat si client, orice imixtiune din partea vreunui organ al Statului este inadmisibilă.
Însa, în aplicarea textului art. 451al.2 Noul C.pr.civ., potrivit cu care „instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariile avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea nici un efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său” - nu se intervine în contractul de asistenta judiciară, care își produce pe deplin efectele între părți, ci doar se apreciază în ce măsura onorariul parții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, fata de mărimea pretențiilor si de complexitatea cauzei, și în lumina criteriilor amintite anterior, realitatea, rezonabilitatea și necesitatea cheltuielilor reprezentând onorariul avocațial.
Fundamentul acordării cheltuielilor de judecata, în care sunt incluse si sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuala (în speță – admiterea cererii de chemare în judecată promovate de reclamant).
Sub aspectul primului criteriu oferit de jurisprudența CEDO – caracterul real al cheltuielilor de judecată pretinse, astfel cum s-a reținut chiar într-o cauză împotriva României – M. c. României – „în măsura în care avocata are dreptul să solicite plata onorariului său în temeiul contractului, cheltuielile corespunzătoare sunt într-adevăr reale”.
În legătură cu acest aspect, reține instanța faptul că reclamantul a depus la dosarul cauzei chitanța de plată a onorariului de avocat nr 18/28.04.2014 în sumă de 1000 lei.
Sub aspectul rezonabilității acestui onorariu, tribunalul reține că acesta trebuie raportat la următoarele criterii: valoarea pricinii, munca depusă de avocat și pregătirea profesională a acestuia.
Valoarea pricinii rezultă din cuantumul total al pretențiilor reclamantului față de pârâtele chemate în judecată, respectiv suma de 5000 lei, onorariul avocațial achitat de reclamant fiind de 1000 lei.
Sub aspectul muncii depuse de avocat, se reține faptul că prezenta cauză a fost soluționată la primul termen de judecată, iar problema de drept pusă în discuție reprezintă un aspect tranșat pe cale jurisprudențială în materia relevantă speței, fără a necesita apărări foarte elaborate din partea reclamantului.
Având în vedere aceste două criterii expuse anterior, valoarea pricinii și munca depusă de avocat, instanța apreciază că onorariul avocațial de 1000 lei, date fiind circumstanțele concrete ale speței, nu este rezonabil, urmând a fi redus de către instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul V. G. D. cu domiciliul în ., ., județ Dâmbovița, CNP_ și cu domiciliul ales la CA M. L. în Târgoviște, ., ., . în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, ., sector 5, Direcția G. a Finanțelor Publice Ploiești cu domiciliul în Ploiești, ., județ Prahova, Serviciul F. Orășănesc T. cu sediul în T., ., județ Dâmbovița și Administrația F. pentru Mediu cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 294, corp A, sector 6.
Obligă pârâții să restituie reclamantei suma de 5000 lei reprezentând contravaloare taxă emisii poluante, cu dobânda legală fiscală aferentă, calculată potrivit art 124 raportat la art 120 alin 7 Cod procedură fiscală și Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 1899/2004, de la data efectuării de către reclamant a plății nedatorate (27.12.2012) –taxă emisii poluante și până la restituirea efectivă și integrală a acesteia.
Obligă pârâții la plata către reclamant a sumei de 800 lei ( 300 lei taxă judiciară de timbru și 500 lei onorariu apărător), cu titlu de cheltuieli de judecată.
Executorie .
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, cererea se va depune la Tribunalul Dâmbovița, în condițiile art 83 alin 3 și 84 alin 2 NCPC.
Pronunțată în ședință publică din 28.04.2014.
Președinte Grefier
G. A. M. J. C.
Red G.A.M/tehnored J.C
7ex/06.05.2014
| ← Refuz soluţionare cerere. Sentința nr. 734/2014. Tribunalul... | Obligare emitere act administrativ. Sentința nr. 729/2014.... → |
|---|
