Anulare proces verbal de contravenţie. Sentința nr. 6067/2015. Tribunalul GORJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6067/2015 pronunțată de Tribunalul GORJ la data de 06-05-2015 în dosarul nr. 6853/318/2014
Dosar nr._
Cod operator 2443
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
Decizie nr. 1208/2015
Ședința publică din 6 mai 2015
Completul compus din:
Președinte: C. B.
Judecător: C. C.
Grefier: E. D. M.
Pe rol judecarea apelului declarat de apelantul petent F. C. împotriva sentinței civile nr.6067 din data de 13.10.2014 pronunțată de Judecătoria Tg.J., în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul I. G., având ca obiect anulare proces verbal de contravenție.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile, apelantul petent fiind reprezentat de avocat R. M. F. cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică și depusă la fila 13 din dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, s-a învederat faptul că s-a depus adresa nr._ din 4 mai 2015 emisă de intimat, la care s-a atașat și CD-ul nr.2000/68/406 ce conține înregistrarea abaterii săvârșită în trafic de către apelantul petent.
În condițiile art.237 și urm. și art.341 și urm. NCPC coroborat cu dispozițiile art.482 NCPC s-a procedat la vizionarea CD-ului în ședință publică, după care constată că nu mai sunt alte cereri de formulat sau alte probe de administrat.
În condițiile art.244 alin.1 coroborat cu dispozițiile art.479 NCPC tribunalul declară încheiată cercetarea procesului.
În condițiile art.244 alin.3 și 4 NCPC tribunalul constată că apelantul petent, prin reprezentantul acestuia, este de acord ca dezbaterea fondului să urmeze în aceeași zi, iar în ceea ce privește pe intimat având în vedere dispozițiile art.10 și 159 NCPC, instanța hotărăște ca dezbaterea fondului să urmeze în aceeași zi, în ședință publică, conform art.153 NCPC.
Tribunalul apreciază apelul în stare de judecată și trece la soluționarea acestuia, conform dispozițiilor art.477 NCPC și acordă cuvântul.
Avocat R. M. F., pentru apelantul petent, solicită admiterea apelului și schimbarea sentinței instanței de fond, în sensul admiterii plângerii așa cum a fost formulată, anularea procesului verbal de contravenție, exonerarea petentului de plata amenzii și restituirea permisului de conducere. Consideră că nu sunt îndeplinite dispozițiile art.100 alin.3 lit.b din OUG nr.195/2002 cu privire la aplicarea acestei contravenții, eventual s-ar fi putut aplica un avertisment, însă prin cererea de apel nu s-a solicitat și urmează să aprecieze instanța. Precizează că nu solicită cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Asupra apelului de față;
Prin sentința civilă nr.6067 din data de 13.10.2014 pronunțată de Judecătoria Tg.J., în dosarul nr._ s-a respins plângerea contravențională formulată de petentul F. C., CNP_ cu domiciliul în Tg J., ., .,,., județul G. în contradictoriu cu intimata I. G., cu sediul în Tg-J., județul G. și cu privire la procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._ din 19.05.2014, întocmit de Biroul Rutier din cadrul Poliției Municipiului Tg-J..
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._ întocmit de Serviciul Rutier G. la 19 mai 2014, petentul a fost sancționat conform art.100 alin.3 lit.b din OUG 195/2002 R aplicându-i-se sancțiunea complementară în valoare de 340 lei, respectiv 4 puncte amendă și măsura administrativă de reținere a permisului de conducere în vederea suspendării dreptului de a conduce autovehicule pe o perioadă de 30 zile, deoarece la data de 19 mai 2014, în jurul orelor 19,24 aflându-se la volanul autoturismului marca Citroen cu numărul de înmatriculare_, pe . Tg J., nu a acordat prioritate de trecere pietonilor angajați în traversarea străzii regulamentar pe trecerea de pietoni.
Procedând la verificarea, potrivit art.34 alin.1 din OG nr.2/2001, a legalității și temeiniciei procesului-verbal contestat, instanța de fond a reținut, în ceea ce privește legalitatea, că acesta îndeplinește condițiile de formă ale întocmirii lui, fiind respectate în cauză dispozițiile art.16 și art.17 din OG nr.2/2001. Astfel, procesul verbal de constatare a contravenției cuprinde mențiunile prevăzute de art.17 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, respectiv mențiunile privind numele, prenumele, calitatea agentului constatator, numele și domiciliul contravenientului, fapta săvârșită, data comiterii acesteia, semnătura agentului constatator, nefiind incident vreunul din motivele de nulitate absolută care se constată din oficiu de către instanța de judecată.
Sub aspectul temeiniciei procesului verbal de constatare a contravenției, instanța de fond a avut în vedere faptul că nu întreaga materie a contravențiilor din dreptul intern reprezintă o “acuzație în materie penală”, în sensul autonom al Convenției Europene a Drepturilor Omului. O premisă contrară, în sensul că natură “penală” are întreaga materie a contravențiilor, nefiind de conceput vreo distincție din acest punct de vedere în interiorul unei materii cu caracter unitar, se lovește de cel puțin două contraargumente. Primul are în vedere însăși modalitatea de analiză a Curții Europene, care nu pornește niciodată - nici chiar în situațiile în care s-a mai confruntat cu ipoteze similare - de la premisa că o anumită faptă contravenționala reprezintă o acuzație în materie penală. Curtea procedează în mod necesar și invariabil la o analiză a cazului concret dedus judecății, pentru clarificarea aplicabilității ratione materiaea art. 6 și subsecvent, a incidenței garanțiilor instituite de acesta. Această analiză are loc prin aplicarea principiilor stabilite în cauzele Engel și alții împotriva Olandei și Oztürk împotriva Germaniei.
Pentru clarificarea conținutului noțiunii autonome de «acuzație în materie penală », necesară tocmai pentru a analiza realitățile procedurii în litigiu, Curtea a stabilit trei criterii și anume (a) calificarea faptei potrivit dreptului național, (b) natura faptei incriminate, (c) natura și gravitatea sancțiunii. În ceea ce privește primul criteriu, în dreptul intern conducerea unui autoturism cu încălcarea regulilor de circulație prev. de O.U.G.nr.195/2002 reprezintă o faptă contravențională și nu penală. Însă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului calificarea faptei în dreptul național al statului în cauză are o valoare formală și relativă, reprezentând doar un punct de plecare în analiza efectuată de Curte ( cauza Weber împotriva Elveției). Rațiunea pentru care calificarea realizată de dreptul intern nu este una absolută este prezentată de Curte în cauza Oztürk împotriva Germaniei. Astfel, ar fi contrar obiectului și scopului art. 6, care garantează oricărei persoane dreptul la un proces echitabil, dacă statelor le-ar fi permis să excludă din câmpul de aplicare al art. 6 o întreaga categorie de fapte, pe motivul că acestea ar fi contravenții.
Al doilea criteriu, natura faptei incriminate, este considerat de Curte cel mai important (cauza Jussila împotriva Finlandei), iar el presupune analiza alternativă a mai multor aspecte. Astfel, un prim aspect analizat îl constituie sfera de aplicare a normei încălcate prin săvârșirea faptei. În ipoteza în care textul normativ se adresează tuturor cetățenilor, iar nu unui grup de persoane având un statut special (de exemplu, militarilor în exercițiul funcțiunii, avocaților ținuți să respecte solemnitatea ședinței de judecată ori secretul profesional), atunci acesta este de aplicabilitate generală și art. 6 sub aspect «penal » devine incident ( hotărârea Bendenoun împotriva Franței). Evident, aceasta nu exclude stabilirea unor condiții privind săvârșirea faptei, calitatea persoanei (de exemplu, șofer sau contribuabil) sau alte aspecte ale răspunderii juridice, în măsura în care norma își păstrează caracterul de generală aplicare. Verificând existența acestui element în cauză, instanța de fond a constatat că O.U.G.nr.195/2002 este un act normativ cu aplicabilitate generală, adresându-se tuturor cetățenilor, iar nu unui grup de persoane având un statut special, iar rațiunea urmărită de legiuitorul român în incriminarea faptei săvârșite de petent o constituie protejarea siguranței pe drumurile publice. Un al doilea element analizat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului îl constituie caracterul represiv (punitiv) și disuasiv, iar nu reparator al măsurii luate. În cauză, sancțiunea aplicată are acest caracter, întrucât nu este menită să acopere un prejudiciu material produs statului, ci are rolul de a sancționa o anumită conduită apreciată de legiuitor ca prezentând pericol social pentru circulația pe drumurile publice.
În ceea ce privește cel de-al treilea criteriu, natura și gravitatea sancțiunii, se are în vedere maximul pedepsei prevăzut de lege pentru fapta incriminată, deci sancțiunea la care făptuitorul s-ar fi putut expune, iar nu neapărat cea efectiv aplicată (cauzele Campbell și Fell împotriva Marii Britanii sau Demicoli împotriva Maltei). În dreptul intern, după abrogarea prevederilor privind transformarea amenzii contravenționale în închisoare, art.5 alin.2 și art.8 din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 din privind regimul juridic al contravențiilor prevăd că sancțiunile contravenționale principale sunt avertismentul, amendă contravențională și prestarea unei activități în folosul comunității, iar amenda contravențională are caracter administrativ. Fiind distinctă de eventualele prejudicii produse prin săvârșirea faptei, amendă contravențională este o sancțiune pecuniară principală, un mijloc de constrângere având un caracter preventiv și sancționator. În aceste condiții, trebuie analizat cuantumul acesteia, Curtea statuând în cauza Oztürk împotriva Germanieică o amendă, chiar într-un cuantum moderat, nu este de natură să înlăture de planoaplicabilitatea laturii penale a art. 6.
Ultimele două criterii formulate de Curtea europeană pentru identificarea noțiunii autonome de «acuzație în materie penală » sunt alternative, nu cumulative, îndeplinirea oricăruia dintre ele ducând la concluzia că art. 6 sub aspectul laturii penale este aplicabil. Ca excepție însă, abordarea cumulativă nu este exclusă atunci când analiza separată a celor două criterii nu a fost suficientă pentru excluderea oricărui dubiu cu privire la natura faptei ce face obiectul cauzei ( hotărârea Bendenoun împotriva Franței). Ca atare, având în vedere criteriile analizate mai sus, instanța apreciază că faptele imputate petentului în prezenta cauză reprezintă o „acuzație în materie penală”.
Mai mult, Curtea a stabilit în cauze precum Oztürk împotriva Germaniei ori Lutz împotriva Germanieică, adresându-se în mod nediferențiat tuturor cetățenilor în calitatea lor de participanți la traficul rutier (caracterul general al normei) și având un caracter represiv și disuasiv (scopul sancțiunii), întreaga procedura de aplicare și sancționare a amenzilor administrative în temeiul legilor rutiere trebuie să fie supusă exigentelor art. 6. Același caracter îl are și sancțiunea suspendării dreptului de a conduce autovehicule în baza unui sistem bazat pe puncte de penalizare sau anularea acestui drept. Referitor la aceste aspecte, pe lângă caracterul normei incriminatoare, instanța europeana a folosit și criteriul gravitații sancțiunii, deoarece dreptul de a conduce un vehicul este de o mare utilitate pentru viața curentă a oricărei persoane sau pentru exercițiul unei activități profesionale. Consecințele calificării faptei imputate petentului de către instanță în prezenta cauză drept acuzație în materie penală sunt acelea că petentul se bucură de prezumția de nevinovăție, iar sarcina probei incumbă autorităților statului. Însă niciuna dintre aceste garanții procesuale nu are un caracter absolut, deoarece limitele până la care funcționează prezumția de nevinovăție și conținutul obligației autorităților de a suporta sarcina probei se raportează la specificul fiecărui caz în parte.
În materia faptelor scoase din sfera dreptului penal și incluse în sfera abaterilor contravenționale, instanța de față constată că legiuitorul european a admis faptul că limitele de apreciere sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție sunt mult mai largi. Prezumția de nevinovăție nu este una absolută, ca de altfel nici obligația acuzării de a suporta întreaga sarcină a probei. D. fiind că analiza se plasează într-un domeniu în care numărul faptelor sancționate este extrem de mare, Curtea Europeană a reținut că aplicarea cu cea mai mare rigoare a principiilor enunțate ar duce la lăsarea nepedepsite a multor contravenții și ar pune în sarcina autorităților ce aplică astfel de sancțiuni o povară excesivă și nejustificată, orientare jurisprudențială dovedită prin decizii de inadmisibilitate de tipul Falk împotriva Olandei.O cauza semnificativă în jurisprudența Curții este Salabiaku împotriva Franței, în care instanța europeană analizează limitele prezumției de nevinovăție prin raportare la instituirea de către legislațiile naționale a unor prezumții de drept ori prin folosirea de către judecătorii naționali a prezumțiilor simple de fapt.În această cauză instanța europeană a amintit faptul că prezumțiile de fapt sau de drept operează în legile represive din toate sistemele juridice și că ea nu interzice în principiu asemenea prezumții. Cu toate acestea, exigentele unui proces echitabil impun statelor contractante ca, în materie penală, să nu depășească cu privire la instituirea prezumțiilor de fapt sau de drept anumite limite și le folosească într-o maniera rezonabilă, ținând cont de gravitatea faptei și cu respectarea dreptului la apărare al acuzatului.De asemenea, Curtea a stabilit că sarcina ei nu este aceea de a verifica compatibilitatea in abstracto a unei prezumții legale sau simple cu prevederile Convenției, ci de a determina daca aceasta a fost aplicată în concret reclamantului într-o maniera compatibilă cu respectarea prezumției de nevinovăție (pentru ultimul aspect cauza Bouamar împotriva Franței).
Prin urmare, Curtea statuează că instituirea unor prezumții care operează împotriva persoanei sancționate și care au rolul de a inversa sarcina probei, nu sunt incompatibile de plano cu respectarea prezumției de nevinovăție. A conferi forță probantă unui înscris nu echivalează cu negarea prezumției de nevinovăție, ci poate fi considerată o modalitate de „stabilire legală a vinovăției” în sensul art.6 din Convenția europeană. Interpretarea contrară ar fi de natură să perturbe în mod grav funcționarea autorităților statului, făcând extrem de dificilă sancționarea unor fapte antisociale minore ca gravitate raportat la faptele penale, dar extrem de numeroase.
Or, în ceea ce privește forța probantă atribuită de lege procesului-verbal de contravenție, instanța europeană a menționat în mod constant că administrarea probelor este supusă în primul rând regulilor din dreptul intern și că revine cu prioritate jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele furnizate de ele. Sarcina Curții este aceea de a verifica daca procedura în ansamblul său, care cuprinde și modalitatea de administrare a probelor, a avut un caracter echitabil ( cauza Ferrantelli și Santangelo împotriva Italiei ori Saidi împotriva Franței). Instanța apreciază, având în vedere și cauza Bosoni împotriva Franței, că aplicarea art. 6 din Convenție în prezenta cauză nu are ca obiect limitarea modalităților de probă prevăzute de legea internă.
Exigențele textului menționat au în vedere ca vinovăția să fie în mod legal stabilită și nu reprezintă un obstacol în calea prezumțiilor de fapt sau de drept instituite în materie contravențională, în măsura în care aceste prezumții nu sunt irefragabile, pot fi răsturnate prin proba contrară și procedura de judecată respectă dreptul la apărare al contravenientului.
În ceea ce privește forța probantă a procesului-verbal de contravenție în dreptul intern, instanța de fond a constatat că deși art.34 alin.1 din O.G.nr.2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, instanța pe de altă parte trebuie să ia în considerare faptul că dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut. În acest context, Curtea menționează că prezumțiile de fapt sau de drept operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic împotriva Suediei).
Înțeleasă în forma ei restrictivă, dar improprie, respectarea prezumției de nevinovăție ar presupune ca instanța de judecată, ignorând existența procesului-verbal de contravenție, să stabilească temeinicia acuzației pe baza unor elemente întotdeauna extrinseci acestuia. Dincolo de excesivitatea și imposibilitatea obiectivă de realizare a acestei cerințe, mai ales atunci când agentul constatator consemnează în procesul-verbal rezultatul propriilor sale constatări, această concluzie ar face ca în materia contravențională sarcina probei să fie mult mai împovărătoare decât în materia dreptului penal, unde, de exemplu, procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante este un mijloc de probă necontestat. Or, sarcina instanței de judecată este de a respecta principiul proporționalității între, pe de o parte, scopul urmărit de autoritățile statului de a sancționa faptele antisociale, iar pe de altă parte, mijloacele utilizate în proces pentru aflarea adevărului judiciar, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional. Aceasta presupune prin esență ca sistemul probator să nu ducă la impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit în materie de sarcină a probei.
Textul articolului 34 alineatul 1 din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 permite o interpretare în concordanță cu exigențele unui proces echitabil, de vreme ce prevede că instanța de judecată verifică legalitatea și temeinicia procesul-verbal de contravenție. Prin urmare, în prezenta cauză instanța nu pornește de la ideea preconcepută că persoana sancționată contravențional este vinovată, ci menținerea procesului-verbal de contravenție este rezultatul unor verificări, mai restrânse ori mai largi, efectuate în mod obligatoriu de instanța de judecată. Așadar, face o distincție clară între situația de fapt care se stabilește prin procesul-verbal de contravenție și aspectul, ce va fi ulterior stabilit, al vinovăției persoanei sancționate contravențional. Procedând la administrarea celorlalte probe (înscrisuri, martori, interogatoriul), situația de fapt reținută în procesul-verbal de contravenție poate fi confirmată sau infirmată.
Hotărârea A. împotriva României nu constituie o critică a atribuirii unei valori probante procesului-verbal de contravenție, ci doar a modului de administrare a probelor, prin neînlăturarea motivată a unor declarații de martor favorabile persoanei sancționate contravențional, care ar fi dus la încălcarea dreptului la un proces echitabil indiferent de natura litigiului. Transpunând aceste principii în speță, instanța observă că intimata își susține acuzarea nu numai prin procesul-verbal de constatare a contravenției contestat, ci și prin fotografii efectuate cu aparatul video radar și prin înregistrarea video înaintată cu CD la dosar.
În analiza respectării principiului proporționalității, trebuie observat că dispozițiile O.U.G.nr.195/2002 au drept scop reglementarea și garantarea respectării regulilor de circulație pe drumurile publice, iar respectarea regulilor impuse de acest act normativ are implicații majore asupra garantării dreptului la viață și la integritate al persoanelor și bunurilor și pentru instituirea unui climat de securitate socială, astfel că interesul societății în respectarea acestor reguli este de importanță capitală. În același timp însă, persoana sancționată în baza acestui act normativ are dreptul la un proces echitabil (art.31-36 din O.G.nr.2/2001), în cadrul căruia poate să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul-verbal contestat nu corespunde realității. Instanța a dat posibilitate petentului să indice motivele de fapt și de drept ale plângerii sale, a administrat din oficiu proba cu înscrisuri și proba cu mijloacele tehnice înaintate de intimată. Acestuia i s-a respectat astfel dreptul la un proces echitabil, oferindu-i-se posibilitatea de a utiliza orice mijloc de probă și de a invoca orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt descrisă în actul contestat nu corespunde modului de desfășurare a evenimentelor.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma prezumției de nevinovăție de care se bucură petentul, care funcționează în speță cu prioritate față de prezumția de temeinicie a actului contestat întrucât fapta nu a fost constatată doar personal de agentul constatator, prin propriile simțuri, ci și cu ajutorul unor mijloace tehnice, acest aspect având implicații si sub aspectul sarcinii probațiunii, ce incumbă astfel intimatei, instanța de fond a reținut că potrivit art.109 alin.2 din OUG nr.195/2002 privind circulația rutieră, constatarea contravenției se poate face și cu ajutorul unor mijloace tehnice omologate și verificate metrologic,consemnându-se aceasta în procesul verbal, cerințe pe care agentul constatator le-a respectat.
Astfel, procesul verbal contestat conține elementele necesare pentru identificarea aparatului video radar care a măsurat viteza cu care circula autoturismul condus de petent, precum și numărul de înmatriculare al autoturismului pe care acesta este montat_ . Agentul constatator a constatat personal, cu propriile simțuri, săvârșirea faptei de către petent, iar prezumția de temeinicie a procesului verbal contestat sub aspectul situației de fapt reținute este întărită prin fotografiile radar înaintate de intimată și înregistrarea video aflată de CD. Din coroborarea fotografiilor cu înregistrarea video rezultă fără dubiu că la momentul 19:24: 0,8 pietonul pășise pe trecerea de pietoni, marcată și semnalizată corespunzător, înainte ca autoturismul condus de petent să fi ajuns la marcaj. Ca atare, intimata a probat faptul că pietonul se angajase în traversare regulamentară pe sensul de deplasare al petentului înainte ca autoturismul condus de petent să fi ajuns la trecerea de pietoni, iar vizibilitatea contravenientului nu era obturată de vreun obstacol.
În consecință, intimata a probat faptul că petentul nu a acordat prioritate de trecere unui pieton angajat deja în traversarea străzii, fiind întrunite astfel elementele contravenției prevăzute de art.100 alin.3 lit.b din OUG nr.195/2002 în conformitate cu care constituie contravenție neacordarea priorității de trecere pietonilor angajați în traversarea regulamentară a drumului public prin locurile special amenajate și semnalizate, aflați pe sensul de deplasare a autovehiculului.
În ceea ce privește proporționalitatea sancțiunilor aplicate, instanța de fond a constatat că agentul constatator a individualizat în mod corect sancțiunile pentru această contravenție. Astfel, conform art.100 alin.3 lit.b din OUG nr.195/2002, pentru fapta săvârșită de petent sancțiunea principală este amenda contravențională, care se stabilește în cuantumul determinat de valoarea numărului punctelor amendă aplicate conform clasei a II-a de sancțiuni (de la 4 la 5 puncte amendă, valoarea punctului amendă fiind în prezent 67 lei) și sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce pe o perioadă de 30 de zile. De asemenea, și sancțiunile complementare trebuie supuse controlului judecătoresc conform art.34 din O.G.nr.2/2001 și conform art.6 și 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care Curtea a considerat că până și sancțiunea complementară a punctelor de penalizare care pot fi aplicate în materie contravențională are caracter ”penal” în sensul art.6 și 7 din Convenție (cauza Malige contra Franței, hotărârea din 23.09.1998). Curtea a apreciat că sancțiunea punctelor de penalizare, deși în dreptul intern al statelor poate avea caracter administrativ, în plan convențional are caracter penal, atâta timp cât poate să ducă, la acumularea unui anumit număr de puncte, la pierderea dreptului de a mai conduce.
Or, dreptul de a conduce este foarte util în viața de zi cu zi și în viața profesională, astfel că, deși aplicarea punctelor de penalizare are caracter preventiv, are și un caracter punitiv similar unei sancțiuni penale. În aceste condiții, aplicând aceste principii la dreptul intern, nu numai aplicarea punctelor de penalizare, cât și cu atât mai mult sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce are un caracter ”penal” în sensul Convenției, astfel că aplicarea acestor sancțiuni nu se poate dispune automat, fără a putea fi supuse controlului instanțelor, iar instanța are dreptul, în condițiile art.31 din O.G.nr.2/2001, să verifice și modul de individualizare a aceste sancțiuni.
Pentru a aprecia astfel, instanța de fond a avut în vedere faptul că deși OUG nr.195/2002 prevede obligativitatea aplicării automate a pedepsei complementare a suspendării dreptului de a conduce, și această sancțiune trebuie supusă unei operațiuni de individualizare în temeiul art.5 alin.5 din O.G.nr.2/2001, care prevede că sancțiunea stabilită trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, text în care nu se face nici o distincție după cum ar fi vorba de sancțiuni principale sau sancțiuni complementare. Pedeapsa complementară a suspendării dreptului de a conduce, prevăzută de art.100 alin.3 lit.b din OUG nr.195/2002, a fost aplicată prin raportare la prevederile art.111 lit.c și art.96 alin.1 din OUG nr.195/2002, care prevăd că sancțiunile complementare au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii altor fapte interzise de lege.
În raport de împrejurările comiterii faptei, instanța de fond a apreciat că se impune luarea acestei măsuri care are caracter preventiv, întrucât privește protecția interesului public față de riscul potențial pe care îl prezintă petentul care a încălcat regulile de circulație rutieră, pentru ceilalți participanți la trafic. Astfel, instanța de fond a apreciat că fapta de neacordare a priorității de trecere unui pieton angajat în traversare regulamentară prezintă un grad ridicat de pericol social, raportat la urmările care s-ar fi putut produce, constând de exemplu în producerea unui accident de circulație cu vătămarea corporală a participanților la trafic sau chiar decesul acestora, fiind suficientă coborârea amenzii de către agentul constatator la minimul prevăzut de lege.
În prezenta cauză, aplicarea sancțiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce se impune, având în vedere mai ales, atitudinea petentului care, în nici un moment, nu a învederat că i-ar fi părut rău pentru nerespectarea regulilor de circulație și pentru crearea unei stări de pericol pentru ceilalți participanți la trafic, legându-se de argumente de temeinicie pe care instanța însă le-a înlăturat. Raportat la cele două criterii legale prevăzute de art.98 alin.3 din OUG nr.195/2002, gravitatea faptei și pericolul social, instanța apreciază că sancțiunile aplicate petentului pentru săvârșirea contravenției prev. de art.100 alin.3 lit.b din OUG nr.195/2002 sunt proporționale. Pentru a permite petentului să înțeleagă regulile de circulație pe drumurile publice, necesitatea nu numai legală, dar și morală de a respecta aceste reguli și de a nu fi un pericol cel puțin pentru ceilalți participanți la trafic, instanța va respinge cererea petentului de înlăturare a răspunderii sale pentru contravenția prevăzută de art. art.100 alin.3 lit.b din OUG nr.195/2002.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelantul petent F. C. criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea cererii de apel s-a susținut că în fapt, prin procesul verbal contestat a fost sancționat de către agentul constatator pentru săvârșirea contravenției prevăzute la art.100 alin.3 lit.(b) din OUG 195/2002 republicata, respectiv faptul ca nu am acordat prioritate de trecere pietonilor angajați in traversarea străzii. Instanța de fond a apreciat greșit fata de probatoriu administrat in cauza pronunțând o sentința netemeinica si nelegala. Mai întâi așa cum a arătat si prin cererea introductive, procesul verbal contestat nu a fost încheiat potrivit Anexei 1D din Regulamentul de aplicarea al OUG 195/2002, respectiv in cuprinsul acestuia nu s-a menționat . video-radar cu care s-a făcut înregistrarea.
In aceste condiții instanța de judecata se afla in imposibilitatea verificării temeiniciei procesului verbal contestat, sub aspectul verificării metrologice a aparatului video-radar si aceasta deoarece, în mod regretabil, în ciuda faptului ca acest proces verbal era destinat circuitului juridic (este actul prin care mi s-a adus la cunoștința ca sunt acuzat de săvârșirea unei contravenții si ca sunt sancționat in consecința; de asemenea, se știa ca împotriva acestui proces verbal se poate formula plângere adresata instanței de judecata), nu a fost încheiat sub aspectul formei, conform anexei 1D din Regulamentul de aplicarea OUG nr 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin HG nr.1391/2006, formular care prevedea o rubrica în care trebuiau menționate datele de identificare al aparatului radar cu care am fost înregistrat. Mai mult, in conformitate cu art.4.3 din Norma de Metrologie Legala NML 021-05 din 23.11.2005 (publicata in Monitorul Oficial nr. 1.102 bis din 07.12.2005) "Cinemometrele vor putea fi utilizate legal numai daca au fost verificate metrologic, au fost marcate si sigilate si sunt însoțite de buletinul de verificare metrologica in termen de valabilitate"
Nu se face vinovat de săvârșirea contravenției stabilite in sarcina sa prin procesul verbal de contravenție contestat. La momentul ca care se deplasa cu autoturismul, pietonii angajați in traversare au pășit pe trecerea de pietoni in momentul in care acesta se găsea deja in deplasare cu autoturismul pe trecerea de pietoni. F. de dinamica evenimentului, este cunoscuta intenția pietonilor de a păși pe trecere in momentul in care autoturismul se găsește deja pe aceasta, întrucât la acel moment autoturismul nu mai constituie un pericol. Aceasta situație de fapt reiese din materialul probator aflat la dosarul cauzei, respective planșele fotografice, însa instanța de fond a apreciat greșit fata de aceasta proba.
Astfel procesul verbal contestat a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 100 aii.3, lit.(b) conform căruia: "constituie contravenție...neacordarea priorității de trecere pietonilor angajați in traversarea regulamentara a drumului public prin locurile special amenajate si semnalizate, aflați pe sensul de deplasare a autovehiculului sau tramvaiului". Ori așa cum am arătat pietonii nu se găsea pe sectorul de trece de pietoni la momentul la care eu treceam ci ei s-au angajat in trecere la momentul la care mașina mea era déjà pe trecerea de pietoni. Procesul verbal de contravenție contestat încheiat, in condițiile arătate si cu încălcarea dreptului meu cu privire la prezumția de nevinovăție nu este legal prin efectul legii, ci legalitatea acestuia este una relativa, ea trebuind dovedita in fata instanței.
Astfel, intimate I. nu a reușit sa producă probe privind contravenția pusa in sarcina mea, orice îndoiala profitându-i potrivit principiului in dubio pro reo. Și-a întemeiat plângerea pe dispozițiile OG nr.2/2001. F. de cele prezentate, a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței nr.6067/2014 in sensul admiterii plângerii, anularii procesului verbal . nr._, și exonerarea sa de la plata amenzii aplicate si obligarea intimatei la a-mi restitui permisul de conducere. În temeiul art.223 cod proc. civ. a solicitat judecarea si in lipsa.
Critica nu este întemeiată pentru următoarele considerente:
Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că apelantul petent a fost sancționat cu amendă contravențională în valoare de 340 lei și cu sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce pe o perioadă de 30 de zile, fiind aplicată ope legis măsura tehnico-administrativă a reținerii permisului de conducere, fiind eliberată dovada . nr._ din 19 mai 2014 cu drept de circulație pe o perioadă de 15 zile, pentru fapta prevăzută de art.135 lit.H din HG nr.1391/2005 și sancționată de art.100 alin.3 lit.b din OUG nr.195/2005.
Din procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor încheiat la data de 19 mai 2014 ora 19:30 de către agentul principal S. I. M. din cadrul Poliției municipiului Tg.J., rezultă faptul că în ziua de 19 mai 2014 ora 19:24 pe . cu . Tg.J., apelantul petent în timp ce conduce autoturismul marca Citroen cu numărul de înmatriculare_, pe . efectuarea virajului la dreapta pe . a acordat prioritate de trecere pietonilor angajați în traversarea regulamentară a străzii, prin loc special amenajat, semnalizată prin indicator și marcaj rutier, pietonii aflându-se pe sensul de deplasare a autoturismului.
La momentul întocmirii procesului verbal apelantul petent a menționat la rubrica „alte mențiuni” faptul că nu este de acord cu cele menționate de agentul constatator, urmând să formuleze obiecțiuni. Ulterior prin plângerea contravențională, apelantul petent invocă o altă situație de fapt în sensul că: „La momentul în care eu mă deplasam cu autoturismul pietonii angajați în traversare au pășit pe trecerea de pietoni în momentul în care eu mă găseam deja în deplasare cu autoturismul pe trecerea de pietoni”.
Contravenția a fost constatată cu ajutorul aparatului video radar verificat din punct de vedere metrologic așa cum rezultă din buletinul de verificare metrologică nr._ din 17 aprilie 2014 și folosit de către agentul operator S. I. M., care este autorizat să desfășoare activități de utilizare și exploatare a cinemometrului conform atestatului nr._ din 30 martie 2010.
În susținerea procesului verbal de constatare a contravenției au fost prezentate fotografiile video radar din care rezultă faptul că autoturismul cu numărul de înmatriculare_ circula în ziua de 19 mai 2014 ora 19:24 pe raza localității Tg.J.,, în sensul că din imaginile prezentate rezultă cu certitudine faptul că acesta se afla pe . cu . Tg.J., iar la efectuarea virajului la dreapta pe . a acordat prioritate de trecere pietonilor angajați în traversarea regulamentară a străzii, prin loc special amenajat, semnalizată prin indicator și marcaj rutier, pietonii aflându-se pe sensul de deplasare a autoturismului.
În condițiile art.22 NCPC coroborat cu dispozițiile art.479 NCPC instanța de apel a dispus completarea probelor administrate la prima instanță, considerând că este necesar pentru soluționarea cauzei comunicarea CD-ului nr.2000/68/406/ ce conține înregistrarea abaterii săvârșită în trafic de către apelantul petent.
În urma vizionării înregistrării video-radar s-a constatat că la momentul 19:24:08 în traversarea trecerii de pietoni, situată pe . cu . Tg.J., erau angajate două doamne, pentru ca la momentul 19:24:09 apelantul petent să efectueze virajul la dreapta pe . ca acesta să oprească și să acorde prioritate de trecere celor două persoane, astfel că se infirmă afirmația acestuia că „pietonii nu se găseau pe sectorul de trecere pietoni la momentul la care” trecea cu autoturismul, întrucât autoturismul a ajuns pe trecerea de pietoni la momentul 19:24:10, astfel că acesta avea obligația acordării priorității de trecere celor doi pietoni care parcurseseră o parte din marcajul pietonal.
Tribunalul constată că situația de fapt menționată în procesul verbal de constatare a contravenției nu a putut fi infirmată prin probele administrate și în consecință, în astfel de situații, procesul verbal de constatare a contravenției se bucură atât de prezumția de legalitate, cât și de prezumția de veridicitate, fiind considerat un mijloc de probă care putea fi răsturnat cu mijloace de probă care să înlăture aceste prezumții relative.
În situația de față este vorba de o faptă comisivă, în sensul că petentul deși a observat că pietonii s-au angajat în traversarea trecerii de pietoni din partea stângă a autoturismului, respectiv pe sensul său de mers, raportat la direcția de circulație, cu toate acestea nu a înțeles să respecte prevederile legale privind acordarea priorității, deși exista un marcaj longitudinal pe carosabil, manevră observată în mod direct de agentul constatator și înregistrată cu mijlocul tehnic din dotare. Acest aspect dovedește o situație de fapt care a dus la încheierea procesului verbal de contravenție de către agentul constatator, întrucât în zona respectivă este obligatorie acordarea priorității și care a constat personal această faptă, conducând în mod rezonabil la ridicarea unei acuzații ce necesită explicații fundamentate pe probe din partea celui sancționat.
Conform dispozițiilor art.6 alin.1 pct.1 din OUG nr.195/2002: „acordare a priorității - obligația oricărui participant la trafic de a nu își continua deplasarea sau de a nu efectua orice alta manevră, dacă prin acestea îi obligă pe ceilalți participanți la trafic care au prioritate de trecere să își modifice brusc direcția sau viteza de deplasare ori să oprească;”.
Conform dispozițiilor art.6 alin.1 pct.26 din aceeași ordonanță: „prioritate de trecere - dreptul unui participant la trafic de a trece înaintea celorlalți participanți la trafic cu care se intersectează, în conformitate cu prevederile legale privind circulația pe drumurile publice;”.
Conform dispozițiilor art.55 și următoarele c.pr.civ.:
„Intersecțiile sunt: a) cu circulație nedirijată; b) cu circulație dirijată. In această categorie sunt incluse și intersecțiile în care circulația se desfășoară in sens giratoriu.”; „La apropierea de o intersecție conducătorul de vehicul trebuie să circule cu o viteza care să îi permită oprirea, pentru a acorda prioritate de trecere participanților la trafic care au acest drept.”;
„(1) La intersecțiile cu circulație nedirijată, conducătorul de vehicul este obligat să cedeze trecerea vehiculelor care vin din partea dreapta, în condițiile stabilite prin regulament. (2) La intersecțiile cu circulație dirijată, conducătorul de vehicul este obligat să respecte semnificația indicatoarelor, culoarea semaforului sau indicațiile ori semnalele polițistului rutier. (3) Pătrunderea unui vehicul într-o intersecție este interzisă dacă prin aceasta se produce blocarea intersecției. (4) In intersecțiile cu sens giratoriu, semnalizate ca atare, vehiculele care circula în interiorul acestora au prioritate față de cele care urmează să pătrundă în intersecție.”;
„In cazul vehiculelor care pătrund într-o intersecție dintre un drum închis circulației publice și un drum public, au prioritate acele vehicule care circula pe drumul public.”;
„(1) In intersecțiile cu circulație nedirijată, conducătorul de vehicul este obligat sa acorde prioritate de trecere vehiculelor care circula pe sine. Acestea pierd prioritatea de trecere când efectuează virajul spre stânga sau când semnalizarea rutieră din acea zona stabilește o alta regulă de circulație. (2) In intersecții, conducătorii vehiculelor care virează spre stânga sunt obligați să acorde prioritate de trecere vehiculelor cu care se intersectează și care circulă din partea dreapta. (3) In intersecțiile cu circulație dirijată prin indicatoare de prioritate, regula priorității de dreapta se respectă numai în cazul in care două vehicule urmează să se întâlnească, fiecare intrând în intersecție de pe un drum semnalizat cu un indicator având aceeași semnificație de prioritate sau de pierdere a priorității. (4) Când un semafor cu trei culori are o lumina verde intermitentă suplimentară, montată la același nivel cu lumina verde normală a semaforului, sub forma unei săgeți verzi pe fond negru, cu vârful spre dreapta, aprinderea acesteia semnifică permisiunea pentru vehicule de a-și continua drumul în direcția indicată de săgeata, indiferent de culoarea semaforului electric, cu condiția acordării priorității de trecere vehiculelor si pietonilor care au drept de circulație.”.
Conform dispozițiilor art.62 alin.1 din ordonanță: „La . lumina roșie a semaforului este în funcțiune ori indicatoarele obligă la acordarea priorității de trecere, conducătorii autovehiculelor prevăzute la art. 61 alin. (1) trebuie să reducă viteza și să circule cu atenție sporită pentru evitarea producerii unor accidente de circulație, în caz contrar urmând să răspundă potrivit legii.”.
Conform dispozițiilor art.72 alin.2: „Pietonii au prioritate de trecere față de conducătorii de vehicule numai atunci când sunt angajați în traversarea drumurilor publice prin locuri special amenajate, marcate și semnalizate corespunzător, ori la culoarea verde a semaforului destinat pietonilor.”.
Conform art.52 alin.2 din regulamentul de aplicare OUG nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice: „La semnalul de culoare roșie vehiculul trebuie oprit înaintea marcajului pentru oprire sau, după caz, pentru trecerea pietonilor, iar în lipsa acestuia, în dreptul semaforului. Dacă semaforul este instalat deasupra ori de cealaltă parte a intersecției, în lipsa marcajului pentru oprire sau pentru trecerea pietonilor, vehiculul trebuie oprit înainte de marginea părții carosabile a drumului ce urmează a fi intersectat.”.
Conform art.135 lit.h din regulament conducătorul de vehicul este obligat să acorde prioritatea de trecere: „pietonului care traversează drumul public, prin loc special amenajat, marcat și semnalizat corespunzător ori la culoarea verde a semaforului destinat lui, atunci când acesta se afla pe sensul de mers al vehiculului.”.
Din interpretarea teleologică și succesivă a dispozițiilor amintite, rezultă faptul că apelantul petent în calitatea sa de conducător auto avea obligația să acorde prioritate pietonilor angajați în traversarea drumului public, pe trecerea marcată sau semnalizată cu indicator. De asemenea, atunci când drumul este prevăzut cu cel puțin două benzi de circulație pe sens, conducătorul de autovehicul trebuie să acorde prioritate de trecere pietonilor angajați în traversare pe sensul lui de mers.
Instanța de apel apreciază că, sancțiunea amenzii contravenționale aplicată de apelantul intimat nu este prea aspră, fiind proporțională cu gradul de pericol social al faptelor, deoarece pericolul social al acestor a fost apreciat de la momentul aplicării sancțiunii ca fiind scăzut, în raport de amenda aplicată, în limita minimă prevăzută de legiuitor, astfel că agentul constatator a respectat principiul proporționalității și în raport de acest criteriu.
În speță, agentul constatator a apreciat în mod corect că sancțiunea aplicată petiționarului nu este mare, raportat la fapta comisă și gradul de pericol social al acesteia, cu atât mai mult cu cât avertismentul este o sancțiune morală și poate interveni în cazurile în care fapta e de mică importanță, de gravitate redusă, existând premiza că acela care a săvârșit-o nu o va mai repeta chiar fără aplicarea unei amenzi.
În ceea ce privește sancțiunea contravențională complementară de suspendare a exercitării dreptului de a conduce pe timp limitat este o sancțiune specifică domeniului circulației pe drumurile publice prevăzută de dispozițiile OUG nr.195/2002 și care are ca scop atât înlăturarea unei stări de pericol, cât și preîntâmpinarea săvârșirii altor fapte contravenționale. Înlăturarea acestei sancțiuni specifice contravențiilor în domeniul circulației rutiere se poate realiza doar în momentul în care se constată nulitatea procesului verbal de constatare a contravenției, însă în situația de față s-a constatat că procesul verbal de constatare a contravenției se bucură de prezumția relativă de legalitate și temeinicie, procedându-se doar la reindividualizarea sancțiunii principale, astfel că restul dispozițiilor procesului verbal de contravenție au fost menținute și ca atare măsura tehnico administrativă a reținerii pe timp limitat în condițiile art.98 din OUG nr.195/2002 și art.231 din HG nr.85/2005 nu putea fi înlăturată, întrucât potrivit acestor dispoziții, permisul de conducere se reține odată cu constatarea faptei în caz de nerespectare a regulilor privind prioritatea de trecere.
Potrivit dispozițiilor art.94 alin.1 lit.c din OG nr.195/2002 suspendarea exercitării dreptului de a conduce vehicule se dispune ca sancțiune complementară conform dispozițiilor regulamentului de aplicare a acestei ordonanțe și care constituie o sancțiune complementară pe lângă sancțiunea principală, care în cazul de față poate fi amenda contravențională sau avertismentul. Potrivit dispozițiilor art.96 alin.l din OUG nr.195/2002: „Sancțiunile contravenționale complementare au ca scop înlăturarea unei stări de pericol si preîntâmpinarea săvârșirii altor fapte interzise de lege si se aplica prin același proces-verbal prin care se aplica si sancțiunea principala a amenzii sau avertismentului.”.
Conform dispozițiilor art.21 alin.2 din OG nr.2/2001: „Dacă, potrivit actului normativ de stabilire și sancționare a contravenției, agentul constatator nu are dreptul să aplice și sancțiunea, procesul-verbal de constatare se trimite de îndată organului sau persoanei competente sa aplice sancțiunea. In acest caz sancțiunea se aplica prin rezoluție scrisă pe procesul-verbal.”.
În art.189 și următoarele din regulament din 4 octombrie 2006 de aplicare a Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice sunt stabilite măsurile tehnico-administrative privind reținerea și retragerea permisului de conducere și din interpretarea succesivă a acestor norme rezultă că, organul competent are obligația ca prin rezoluție scrisă să dispună aplicarea sancțiunea contravențională complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce, respectiv de către șeful poliției rutiere din județul care îl are in evidenta pe titularul permisului de conducere, având totodată obligația de a comunica rezoluția în scris, care poate atacată conform dispozițiilor menționate.
De asemenea, tribunalul a judecat cauza pe baza probelor furnizate de acuzare și administrate în mod contradictoriu în fața petentului, apreciind concludența mijloacelor de probă administrate, în special procesul verbal de constatare a contravenției încheiat de agentul constatator, în lumina circumstanțelor cauzei. Este adevărat că sarcina probei incumbă acuzării și dubiul profită celui acuzat, însă simpla negare a împrejurării nu este suficientă pentru a îl exonera de răspundere, acesta neaducând nici măcar un indiciu pertinent care să dea veridicitate acestei afirmații.
În consecință, procesul verbal de constatare a contravenției se bucură de prezumția simplă a faptului că situația de fapt reținută este confirmată și reprezintă un mijloc de probă raportat la dispozițiile art.327 și următoarele NCPC, care se referă tocmai la îndeplinirea condiției ca prezumția să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea.
În ceea ce privește motivul invocat de apelantul petent, atât prin cererea de apel, cât și prin plângerea contravențională, cu privire la nelegalitate și netemeinicia procesului verbal de constatare a contravenției, acesta nu se încadrează în motivele de nulitate absolută reținute de dispozițiile art.17 din OG nr.2/2001, deoarece conform dispozițiilor art.16 din OG nr.2/2001 se menționează că procesul verbal va cuprinde în mod obligatoriu cele menționate în acest articol sub sancțiunea nulității procesului verbal, iar în momentul încheierii procesului verbal agentul constatator este obligat să aducă la cunoștința contravenientului dreptul de a face obiecțiuni cu privire la conținutul actului de constatare, obiecțiuni ce sunt consemnate distinct la rubrica „alte mențiuni” sub sancțiunea nulității procesului verbal.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța de fond nu a depășit cadrul procesual cu care a fost investită, în sensul că cererea este o plângere contravențională împotriva procesului verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, prin care a fost depistat reclamantul, de către un echipaj de politie din cadrul I.P.J. G. în timp ce se afla pe . cu . Tg.J., iar la efectuarea virajului la dreapta pe . a acordat prioritate de trecere pietonilor angajați în traversarea regulamentară a străzii, prin loc special amenajat, semnalizată prin indicator și marcaj rutier, pietonii aflându-se pe sensul de deplasare a autoturismului.
Ca atare, cadrul procesual era limitat în raport de această plângere contravențională și reglementat de dispozițiile art.33 și 34 din OG nr. 2/2001, instanța fiind investită exclusiv cu examinarea legalității și temeiniciei procesului verbal de constatare a contravenției și deci nu se poate substitui atât agentului constatator, cât și specialiștilor în metrologie privind verificarea metrologică legală a aparatelor video-radar, a cărui denumire științifică este cinemometru. Este de reținut faptul că în situația sancționării unor contravenții ce constă în fapte comisive de nerespectare a unei prevederi legale, procesul verbal constituie un mijloc de probă, fără însă a se putea stabili și vinovăția persoanei sancționate . Procesul verbal dovedește doar o situație de fapt care a dus la încheierea acestuia și care conduce în mod rezonabil la formularea unei acuzații pe împrejurări de fapt, ce necesită existența unor probe în susținerea acesteia, în cazul de față neputându-se reține prezumția simplă a confirmării procesului verbal de contravenție, întrucât acesta deși este susținut de fotografiile video radar ce au fost efectuate de agentul de poliție cu aparatul video radar, înregistrarea lor este contestată.
În ceea ce privește motivul de nulitate absolută invocat privind nefolosirea modelului prevăzut în anexa nr.1D conform art.181 din HG nr.1391/2006 de către agentul constatator, tribunalul urmează să-l înlăture ca nefondat, având în vedere următoarele aspecte de fapt și de drept: nu se poate reține că procesul verbal contestat este afectat de vicii de formă ad validitatem, deoarece forma tipizată a procesului verbal de contravenție nu este prevăzută de lege cu caracter de obligativitate, iar utilizarea formularului 1 D, prevăzut la art.181 din HG nr.1391/2006 se face: „În situația în care fapta a fost constatată cu ajutorul unui mijloc tehnic certificat sau unui mijloc tehnic omologat și verificat metrologic, polițistul rutier încheie un proces-verbal de constatare a contravenției, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 1D, după prelucrarea înregistrărilor și stabilirea identității conducătorului de vehicul.
Datele de identificare a contravenientului care se consemnează în procesul-verbal de constatare a contravenției sunt cele comunicate, în scris, sub semnătura proprietarului sau deținătorului legal al vehiculului.”, raportat și la dispozițiile art.. 180 din același regulament care prevede că:” În cazul în care constata încălcări ale normelor rutiere, agentul constatator încheie un proces-verbal de constatare a contravenției, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 1A, care va cuprinde în mod obligatoriu: data, ora și locul unde este încheiat; gradul profesional, numele și prenumele agentului constatator, unitatea din care acesta face parte; numele, prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința contravenientului, numărul și . de identitate ori, în cazul cetățenilor străini, al persoanelor fără cetățenie sau al cetățenilor romani cu domiciliul în străinătate, . numărul pașaportului ori ale altui document de trecere a frontierei de stat, data eliberării acestuia și statul emitent; descrierea faptei contravenționale, cu indicarea datei, orei și locului în care a fost săvârșită, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravitații faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția; numărul punctelor-amenda aplicate și valoarea acestora, posibilitatea achitării de către persoana fizica, în termen de cel mult doua zile lucrătoare, a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, sancțiunea contravențională complementara aplicată și/sau măsura tehnico-administrativă dispusă; indicarea societății de asigurări, în situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație din care au rezultat numai pagube materiale; termenul de exercitare a caii de atac, semnătura agentului constatator și unitatea de poliție la care se depune plângerea.”. Din interpretarea celor două articole rezultă că formularul 1D este destinat a fi utilizat numai în cazurile în care sancțiunea se aplică fără oprirea conducătorului auto în trafic.
Pe de altă parte, forma tipizată a procesului verbal de contravenție nu este prevăzută de legiuitor cu caracter de obligativitate sau ca o condiție de formă sub sancțiunea nulității, astfel încât nimic nu împiedică agentul constatator ca, atunci când situația de fapt o cere, să încheie procesul-verbal pe un suport material adecvat, care să permită descrierea exactă a faptei, mai ales în situația în care fapta constatată este indirect constatată. Este adevărat că sarcina probei incumbă acuzării și dubiul profită celui acuzat, însă simpla negare a împrejurării că petentul nu avea viteza respectivă la data constatării faptei nu este suficientă pentru a îl exonera de răspundere, acesta neaducând nici măcar un indiciu pertinent care să dea veridicitate acestei afirmații.
În consecință, procesul verbal de constatare a contravenției împreună cu planșele fotografice se bucură de prezumția simplă a faptului că situația de fapt reținută este confirmată și reprezintă un mijloc de probă raportat la dispozițiile art.327 și următoarele NCPC, care se referă tocmai la îndeplinirea condiției ca prezumția să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea.
În cazul de față, agentul constatator a întocmit procesul verbal în condițiile prevăzute de art.16 și urm. din OG nr.2/2001 fiind susținut și de mijloacele tehnice de constatare a faptei din care rezultă cele menționate mai sus. Cât privește forma procesului verbal, așa cum s-a menționat mai sus, se constată că nu există motive de nulitate absolută, procesul verbal conținând toate mențiunile prevăzute de art.17 sub sancțiunea nulității absolute.
Din conținutul dispozițiilor art.16 alin.1 din OG nr. 2/2001: „Procesul-verbal de constatare a contravenției va cuprinde în mod obligatoriu: data și locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea și instituția din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupația și locul de munca ale contravenientului; descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei și locului în care a fost săvârșită, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția; indicarea societății de asigurări, în situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a caii de atac și organul la care se depune plângerea.”, rezultă că legiuitorul a prevăzut sancțiunea nulității relative a procesului verbal, doar în cazul în care agentul constatator nu a consemnat atât datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, cât și celelalte elemente menționate.
Conform dispozițiilor art.17 din OG nr.2/2001: „Lipsa mențiunilor privind numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii și a sediului acesteia, a faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constata și din oficiu.”, rezultă că legiuitorul nu a prevăzut lipsa codului numeric personal ca o nulitate expresă, situație în care vătămarea este prezumată, astfel că în această situație intimatul petent avea obligația atât de a invoca vătămarea produsă, cât și de a face dovada acestei vătămări, pentru a putea fi reținută și analizată de instanța de judecată.
Totodată, reținerea sancțiunii nulității procesului verbal prin interpretarea reținută de instanța de fond ar determina încălcarea principiului general „excepțiile sunt de strictă interpretare.”. Conform acestei reguli, norma care derogă de la dreptul comun este de strictă interpretare. Excepțiile nu pot fi create prin interpretare, ele nu există decât în cazul în care sunt reglementate expres. Cad sub incidența acestei reguli textele legale ce conțin enumerări limitative. Această regulă stă la baza raportului dintre legea generală și cea specială, raport exprimat prin adagiile generalia specialibus non derogant (legea specială nu derogă de la legea specială) și specialia generalibus non derogant (legea specială derogă de la legea generală). Excepția este de strictă interpretare (est strictissimae interpretationis) este punctul de plecare al interpretării restrictive, căci dacă s-ar permite lărgirea excepțiilor, regulile generale și-ar pierde utilitatea.
Nulitatea absolută este nulitatea care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, în cazul de față procesul verbal de constatare a contravenției, a unei norme care ocrotește un interes general, obștesc. În consecință dispozițiile art.17 din OG nr.2/2001 reglementează o nulitate absolută expresă, care nu permite, așa cum s-a menționat anterior, aplicarea acesteia prin analogie la alte situații de fapt asemănătoare, dar care nu au fost prevăzute în mod expres de legiuitor.
Conform dispozițiilor art.175 NCPC nulitatea se clasifică, în funcție de necesitatea condiției existenței unei vătămări, în nulitatea condiționată de existența unei vătămări și nulitate necondiționată de existența acesteia, astfel că în cazul incidenței sancțiunii nulității condiționate, instanța de fond avea obligația verificării îndeplinirii cumulative a celor trei condiții de admisibilitate, și anume: nerespectarea cerințelor legale ale unui act de procedură, existența unei vătămări determinate de nerespectarea condițiilor legale ale actului de procedură și vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură.
Procesul verbal de constatare a contravenției reprezintă atât un act administrativ, cât și un act procedural prin care se constată săvârșirea contravenției, astfel că atât ad validitatem, cât și ad probationem trebuie întocmit în formă scrisă, urmând să respecte elementele obligatorii prevăzute în art.16-19 din OG nr.2/2001, așa cum de altfel s-a reținut și în Decizia nr.XXII/2007 a ÎCCJ („În raport cu acest caracter imperativ-limitativ al cazurilor (art.17 din OG nr.2/2001) în care nulitatea procesului verbal încheiat de agentul constatator al contravenției se ia în considerare și din oficiu, se impune ca în toate celelalte cazuri de nerespectare a cerințelor pe care trebuie să le întrunească un asemenea act, inclusiv cel referitor la consemnarea distinctă a obiecțiunilor contravenientului la conținutul lui, nulitatea procesului-verbal de constatare a contravenției să nu poate fi invocată decât dacă s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act.”), lipsa celorlalte elemente care nu sunt prevăzute în mod expres de lege ca fiind lovite de nulitate absolută, urmează să fie calificate ca nulități relative cărora le sunt aplicabile dispozițiile art.105 și următoarele c.pr.civ. și analizate de la caz la caz.
Conform deciziei nr. XXII/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nulitățile absolute sunt cele prevăzute în art.17 din OG nr.2/2001 arătându-se că: „situațiile în care nerespectarea anumitor cerințe atrage întotdeauna nulitatea actului întocmit de agentul constatator al contravenției sunt strict determinate prin reglementarea dată în cuprinsul art.17 din ordonanță.”, astfel că invocarea altor aspecte privind întocmirea procesului verbal de constatare a contravenției pot fi asimilate unor nulități relative în condițiile art.174 și următoarele NCPC și ca atare intimatul petent avea obligația să invoce și să facă dovada unei vătămări ce nu se poate înlătura decât prin anularea actelor îndeplinite.
În primul rând, conform dispozițiilor art.34 alin.1 din OG nr.2/2001 procesul verbal de contravenție se bucură de forță probantă asemănătoare unui act de constatare încheiat de un funcționar public, aceasta deoarece, de cele mai multe ori constatările personale ale agentului constatator cu privire la care petentul formulează obiecțiuni raportat la lipsa de obiectivitate, reprezintă o prezumție simplă în sensul că situația de fapt și împrejurările reținute corespund adevărului, conform dispozițiilor art.327 și următoarele NCPC astfel că acesta reprezintă un mijloc de probă. Forța probantă a proceselor-verbale a fost lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, care a fost liber să reglementeze importanța fiecărui mijloc de probă, însă instanța națională are obligația de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează și apreciază probatoriul (cauza Bosoni v. Franța, hotărârea din 7 septembrie 1999).
Interpretând dispozițiile art.31-36 din O.G. nr.2/2001, reiese faptul că persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil, în cadrul căruia să utilizeze mijloace de probă și să invoce argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată este de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale, prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional (cauza A. v. România).
Având în vedere aceste principii, instanța de fond a reținut că procesul verbal de contravenție, fiind întocmit de un agent al statului aflat în exercițiul funcțiunii, beneficiază de o prezumție relativă de veridicitate și autenticitate, permisă de Convenția Europeana a Drepturilor Omului, cât timp petentului i se asigură de către instanță condițiile specifice de exercitare efectivă a dreptului de acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil, însă susținerile acestuia nu au fost dovedite în fața instanței prin nici o probă. Prin urmare, prezumția de nevinovăție nu are un caracter absolut, după cum nici prezumția de veridicitate a faptelor constatate de agent și consemnate în procesul-verbal nu au un caracter absolut, dar prezumția de veridicitate nu poate opera decât până la limita la care prin aplicarea ei s-ar ajunge în situația ca persoana învinuită de săvârșirea faptei să fie pusă în imposibilitate de a face dovada contrarie celor consemnate în procesul verbal.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor omului în sensul respectării prezumției de nevinovăție a persoanei sancționate contravențional, prezumție garantată de art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor si libertăților fundamentale ale drepturilor omului si în materie contravențională si care, în plan procedural se concretizează prin răsturnarea sarcinii probei, în speța, agentul constatator fiind nevoit să probeze fapta reținută în sarcina contravenientului, tribunalul reține ca jurisprudența Curții nu interzice, în principiu prezumțiile de fapt sau de drept din sistemele juridice ale statelor semnatare ale Convenției, cu singura condiție ca aceste prezumții să respecte anumite limite rezonabile în raport cu gravitatea faptei si a sancțiunii.
În procedura contravenționala prevăzuta de OG nr.2/2001 procesul verbal de constatare si sancționare a contravenției se bucură de o prezumție relativa de veridicitate, sub aspectul situației de fapt și încadrării juridice reținute de agentul constatator, contestatorul având posibilitatea de a înlătura aceasta prezumție prin administrarea unor probe certe si concludente, în conformitate cu dispozițiile art.249 și următoarele NCPC, probatoriu dublat de rolul activ al judecătorului investit cu soluționarea cauzei.
În al doilea rând, plângerea contravențională conform dispozițiilor art.31 din OG nr.2/2001 este actul de sesizarea al instanței, fiind totodată o formă a acțiunii în justiție care trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de art.192 și următoarele NCPC, raportat la dispozițiile art.47 din OG nr.2/2001, petentul având poziția unui veritabil reclamant cu anumite deosebiri în ceea ce privește limitele cadrului procesual, limite care nu sunt determinate în mod expres de obiectul cererii de chemare în judecată ca și în dreptul comun, deoarece în materia contravențională instanța este obligată să cerceteze existența sau inexistența răspunderii contravenționale, putând, practic, încălca principiul in limine litis, așa cum s-a menționat anterior.
Dispozițiile art.34 din OG nr.2/2001 consacră principiul oficialității procesului contravențional, instanța de fond fiind obligată să antameze fondul problemei, în sensul că este obligată să administreze probe în vederea verificării legalității procesului verbal și temeiniciei plângerii contravenționale, întrucât indiferent de solicitarea părților instanța de fond are îndatorirea de a statua asupra legalității actului contestat analizând implicit existența elementelor constitutive ale contravenției și verificarea legalității sancțiunilor contravenționale aplicate.
În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale (de ex. decizia nr.349 din 18.09.2003 a Curții Constituționale) care reține că: „prin noțiunea de contravenient, folosită în cuprinsul ordonanței, este desemnată persoana cu privire la care agentul constatator a stabilit, în condițiile legii, ca a comis o fapta antisocială definită de legiuitor ca fiind contravenție. Folosirea în actul normativ criticat a noțiunii de contravenient nu implica însă declararea a priori a vinovăției și a responsabilității persoanei împotriva căreia organele administrative abilitate adresează procesul-verbal de contravenție. Din punctul de vedere al agentului constatator, aceasta persoana este vinovată și responsabilă, iar procesul-verbal întocmit are, până la rămânerea lui definitivă, caracterul unui act administrativ de constatare. Vinovăția și răspunderea contravenientului apar, în aceasta faza a procedurii contravenționale, ca elemente stabilite de organul administrativ abilitat, pe baza propriilor constatări și a probelor identificate de acesta în stabilirea existenței și a împrejurărilor comiterii faptei antisociale. Nu se poate reține deci că se încălca principiul prezumției de nevinovăție, dat fiind că persoana împotriva căreia s-a întocmit procesul-verbal de constatare a contravenției nu este pusă în fața unui verdict definitiv de vinovăție și de răspundere, ci doar în fața unui act administrativ de constatare, ale cărui efecte pot fi înlăturate prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Procesul-verbal de constatare a contravenției stabilește definitiv vinovăția persoanei în cauza numai în condițiile în care aceasta nu înțelege să se folosească de căile de atac prevăzute de lege, dar în aceasta ipoteza nu se poate retine că s-a înlăturat prezumția de nevinovăție, ci faptul că, nefolosind căile de atac, contravenientul însuși și-a recunoscut vinovăția. Vinovăția contravenientului se stabilește definitiv, de asemenea, în cazul în care acesta atacă în justiție procesul-verbal de constatare a contravenției, iar instanța respinge plângerea formulată de acesta. Nici în acest caz nu se poate retine ca s-a încălcat principiul prezumției de nevinovăție, căci răspunderea contravenientului a fost stabilită - așa cum prescriu Constituția și Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului - prin hotărâre judecătorească definitiva. În ceea ce privește susținerea autorului excepției că textul de lege criticat încălca principiul dreptului la un proces echitabil, și aceasta susținere este nefondată, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, legea prevede posibilitatea atacării în justiție a actului de constatare a contravenției și deci examinarea cazului de către un judecător independent și imparțial. În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr.183 din 8 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 17 iunie 2003, respingând excepția de neconstituționalitate având ca obiect mai multe dispoziții ale Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.”.
În consecință, instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, întrucât a analizat toate aceste aspecte de fapt și de drept, a pus în discuție administrarea tuturor probatoriilor necesare și utile cauzei, dând eficiență unei prezumții simple cu respectarea dispozițiilor art.327 NCPC, deoarece neîndeplinirea condiției de formă – neîncheierea procesului verbal în tipizatul prevăzut de anexa 1D din Regulamentul de aplicare a OUG nr.195/2002 nu este sancționată cu nulitatea absolută, însă poată atrage nulitatea relativă a actului sancționator, în măsura în care s-a produs o vătămare ce nu a putut fi înlăturată decât prin anularea actului, vătămare ce s-a arătat că a existat în cauza de față, deși procesul verbal a fost încheiat în tipizatul prevăzut de anexa 1A, întrucât conducătorul auto a fost oprit în trafic, i s-a adus la cunoștință motivul opririi, fiind întocmit în prezența intimatului petent, care la momentul semnării actului contestat nu a avut obiecțiuni luând cunoștință de conținutul procesului verbal alături de înștiințarea de plată.
Așa cum s-a reținut mai sus, încheierea procesului verbal în tipizatul prevăzut de anexa 1D din Regulamentul de aplicare a OUG nr.195/2002 se impune a fi realizat și utilizat numai în cazurile în care sancțiunea se aplică fără oprirea conducătorului auto în trafic, cu atât mai mult cu cât dacă s-ar fi studiat cu atenție această anexă nr.1D de către apelantul petent, s-ar fi observat că formularul tipizat este total diferit de cel din anexa nr.1A, în sensul că nu există rubricile cu privire la: obiecțiunile pe care contravenientul le poate formula; martorul asistent în cazurile prevăzute de art.19 din OG nr.2/2001; semnătura contravenientului; iar rubrica privind înștiințarea de plată este total diferită. De altfel, în momentul opririi în trafic a apelantului petent, agentul constatator s-ar fi aflat în imposibilitatea de completa aceste rubrici lipsă din formularul tipizat din anexa nr.1D, ceea ce ar fi atras încălcarea dispozițiilor art.16 și 19 din OG nr.2/2001.
Interpretarea unor norme metodologice, care în raport de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative reglementat de dispozițiile art.4 alin.3 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative sunt inferioare legii organice din domeniul contravențional, prin analogie la dispozițiile art.17 din OG nr.2/2001 ce reglementează instituția nulității absolută și expresă, încalcă acest principiu care nu permite, așa cum s-a menționat anterior, aplicarea acesteia la alte situații de fapt și de drept asemănătoare, dar care nu au fost prevăzute în mod expres de legiuitor.
De asemenea, tribunalul a judecat cauza pe baza probelor furnizate de acuzare și administrate în mod contradictoriu în fața petentului, apreciind concludența mijloacelor de probă administrate, în special procesul verbal de constatare a contravenției încheiat de agentul constatator, în lumina circumstanțelor cauzei. Instanța de apel a făcut o analiză atât în fapt, cât și în drept, raportată la jurisprudența comunitară, cu respectarea garanțiilor procesuale, precum și a tuturor principiilor generale ce guvernează procesul civil, astfel că în raport de dispozițiile art.477 raportat la dispozițiile art.479 alin.2 NCPC se constată că au fost respectate normele de ordine publică, iar cauza a fost examinată sub toate aspectele de fapt și de drept.
Conform dispozițiilor art. 470 NCPC: “Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept”, astfel că apelul este o cale de atac ordinară, cu caracter devolutiv și reformator, iar atunci când se solicită rejudecarea fondului, limitele rejudecării sunt stabilite de către apelant prin cererea și motivele de apel. Cu privire la judecarea apelului în sine, în fața instanței de apel nu se pot invoca alte “motive, mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare“, cu excepția situației în care necesitatea administrării dovezilor decurge din dezbateri.
În raport de toate aceste considerente și având în vedere dispozițiile art.470 și următoarele NCPC, tribunalul constată că nici unul dintre motivele invocate de apelantul intimat nu se încadrează în motivele prevăzute de articolele menționate anterior, deoarece în cazul în care s-ar reține contrariul s-ar încălca principiul general ce guvernează poziția părților în căile de atac, și anume, principiul non peiorationem in appellatione, cu excepția celor două derogări de la această regulă, și anume, cazurile în care apelantul însuși consimte expres la o înrăutățire a propriei situații sau în cazurile anume prevăzute de lege, urmând ca în condițiile art.480 alin.1 NCPC să respingă apelul de față ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de apelantul petent F. C., CNP_,cu domiciliul în municipiul Tg-J., ., ., ., județul G., împotriva sentinței civile nr.6067 din data de 13.10.2014 pronunțată de Judecătoria Tg.J., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul I. G., cu sediul în municipiul Tg-J., ., județul G., ca nefondat.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 6 mai 2015 la Tribunalul G..
Președinte, C. B. | Judecător, C. C. | |
Grefier, E. D. M. |
Red.C.B.
Tehnored.E.D.M.
05.06.2015/4 ex./j.f.D.I.
| ← Anulare act de control taxe şi impozite. Sentința nr.... | Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 945/2015.... → |
|---|
