Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 291/2015. Tribunalul GORJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 291/2015 pronunțată de Tribunalul GORJ la data de 28-01-2015 în dosarul nr. 10285/318/2013
Dosar nr._
Cod operator: 2443
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
Decizie nr. 291/2015
Ședința publică de la 28 ianuarie 2015
Completul compus din:
Președinte: C. C.
Judecător: C. B.
Grefier: R. C.
Pe rol judecarea apelului declarat de apelantul intimat Inspectoratul de Poliție Județean G. împotriva sentinței civile nr.2043 din data de 03.04.2014 pronunțată de Judecătoria Tg.J., în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul petent U. Nicușor M., având ca obiect anulare proces verbal de contravenție.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că apelul este declarat în termen și motivat.
În conformitate cu dispozițiile art.95 alin.2 din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, repartizarea apelului de față a fost efectuată în sistem informatic prin programul ECRIS, astfel că a fost înregistrat la data de 29.05.2014 și repartizat completului C. A03 cu termen recomandat la 12.01.2015. Prin rezoluția privind modificarea datei recomandate prevăzută de sistemul Ecris, s-a dispus din oficiu modificarea datei recomandate de la data de 12.01.2015 la data de 19.11.2014 raportat la dispozițiile Hotărârii Plenului CSM nr.714/2013 și nr.718/2014 coroborat cu Hotărârea Colegiului de Conducere a Tribunalului G. nr.18/2014.
În raport de dispozițiile art.470 NCPC, s-a dispus comunicarea cererii de apel către intimatul petent U. Nicușor M., căruia i s-a pus în vedere să depună întâmpinare, raportat la dispozițiile art.XV alin.3 din legea nr.2/2013, în termen de 15 zile de la comunicarea cererii de apel. Nefiind depusă întâmpinare, prin rezoluția din data de 23.12.2014 a fost stabilit de către președintele completului de judecată primul termen de judecată la data de 28.01.2015, pentru când părțile au fost legal citate.
În condițiile art.131 alin.2 coroborat cu dispozițiile art.482 NCPC tribunalul, din oficiu, a verificat și a stabilit că este competentă general, material și teritorial să judece apelul de față, conform dispozițiilor art.95 pct.2 NCPC, coroborat cu dispozițiile art.34 alin.2 din OG nr.2/2001.
Instanța constată că dispozițiile art.366-388 NCPC nu sunt compatibile cu raportul juridic administrativ contravențional dedus judecății, raportat și la decizia nr.266/2014 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art.2 alin.1 și alin.12 din Legea medierii.
În condițiile art.244 alin.1 și alin.2 NCPC coroborat cu art.34, alin.2 din OG nr.2/2001 se are în vedere că dispozițiile art.242 și art.411 alin.1 și alin.2 NCPC nu se aplică în domeniul de față.
În condițiile art.237 și următoarele coroborat cu art.476 și următoarele NCPC constată că părțile nu înțeleg să îndeplinească alte acte de procedură privind cercetarea procesului de față.
În condițiile art.244 alin.1 NCPC coroborat cu art.479 NCPC tribunalul declară încheiată cercetarea procesului.
Tribunalul apreciază apelul în stare de judecată și trece la soluționarea acestuia, conform dispozițiilor art.477 NCPC.
TRIBUNALUL
Asupra apelului de față;
Prin sentința civilă nr.2043 din 03.04.2014, pronunțată de Judecătoria Tg.J., în dosarul nr._, a fost admisă în parte plângerea contravențională formulată de petentul U. M. Nicușor în contradictoriu cu intimatul I.P.J. G., fiind înlocuită sancțiunea amenzii contravenționale în cuantum de 1000 lei, aplicată petentului prin procesul verbal . nr._/13.08.2013, cu sancțiunea avertisment și a menținut restul dispozițiilor procesului verbal. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin procesul verbal de contravenție contestat, petentul a fost sancționat cu amendă contravențională în cuantum de 1000 lei, reținându-se în sarcina sa faptul că în data de 13.06.2013 ar fi condus autoturismul VW cu numărul de înmatriculare BE 762 FT, transportând patru persoane pe traseul Mătăsari – Tg.J., fără a deține autorizație pentru această activitate comercială. Astfel, petentul a fost sancționat sub aspectul săvârșirii contravenției prevăzute de dispozițiile art.1 lit.a din legea nr.12/1990.
Din probele administrate, instanța de fond a reținut că, într-adevăr, la data la care a fost sancționat, petentul a transportat cu autoturismul personal, mai multe persoane, pe traseul Mătăsari - Tg.J., fără ca acesta să dețină autorizație în acest sens. Este adevărat că toate aceste persoane au susținut că petentul nu le-a perceput bani pentru serviciul prestat, s-a reținut însă că acest aspect, nu are relevanță, câtă vreme, pe de o parte, petentul nu a făcut dovada că ar deține autorizație pentru transport rutier public, de persoane, iar pe de altă parte, controlul efectuat de către organele de ordine a avut loc înainte ca pasagerii să fie transportați la destinație, astfel că petentul ar fi putut renunța la plata acestui serviciu, tocmai pentru că exista intenția de a contesta procesul verbal și avea nevoie de probe pentru a infirma starea de fapt reținută de către organele de poliție.
Pe de altă parte, din depoziția martorului M. I. A., cel care a semnat procesul verbal de contravenție, a reieșit că, fiind oprit de către organele de poliție, la data la care a fost sancționat petentul, acesta a văzut în mașina petentului mai multe persoane care „erau luate la ocazie”, una chiar întrebându-l care este tariful de la o stație din localitate, până la Tg.J.. Din toate aceste depoziții însă, a rezultat că respectivii călători au fost luați de petent în vehiculul său, fără să fie persoane cunoscute, cu excepția uneia dintre acestea, care era rudă, iar oprirea s-a făcut la semnul călătorilor, ceea ce exprimă intenția certă a conducătorului auto de a transporta aceste persoane în mod clandestin, de la locul opririi, până la destinație, deși petentul nu deținea o autorizație în acest sens și, deci, nu a făcut dovada că are abilitățile necesare pentru a efectua transport public de persoane. Același martor a declarat că pe traseul Tg.J.–Motru, pe care circulă frecvent, conducând un microbuz care transportă persoane, există mai multe persoane care efectuează curse nelegale, între acestea apreciind că se află și petentul, pe care l-a mai întâlnit pe traseu și chiar l-a văzut pe un tabel de la Serviciul Poliție Rutieră, în urma unor reclamații pentru aceste curse.
Față de acest probatoriu, instanța de fond a apreciat că petentul se face vinovat de fapta reținută în sarcina sa, existând suficiente dovezi în acest sens și că procesul verbal întocmit de agentul constatator conține date reale și este legal din punct de vedere al formei și al conținutului. Instanța de fond însă, în raport de împrejurările concrete, de circumstanțele personale ale contravenientului, de pericolul social relativ scăzut al faptei reținute în sarcina sa, de urmarea produsă, având în vedere că nu a perceput un tarif pentru serviciile prestate și că nu a mai fost sancționat pentru astfel de fapte, a apreciat că scopul preventiv și educativ al sancțiunii poate fi atins și dacă i se va aplica o sancțiune mai ușoară.
Împotriva sentinței a declarat apel apelantul intimat Inspectoratul de Poliție Județean G., criticând-o pentru netemeinicie.
În motivarea cererii de apel a susținut că, în fapt, contravenientul a fost sancționat pentru că a condus autoturismul VW cu numărul de înmatriculare BE-762-FT, transportând patru persoane pe traseul Mătăsari - Tg.J., fără a deține autorizație pentru această activitate comercială. În opinia sa, fapta săvârșită nu are un grad redus de pericol social, având în vedere că prin aceasta se aduce atingere intereselor transportatorilor autorizați pentru desfășurarea unei astfel de activități. De asemenea, a considerat că trebuie avută în vedere și atitudinea petentului, reflectată în plângerea contravențională, acesta solicitând anularea procesului-verbal, prezentând instanței o stare de fapt care nu corespunde realității.
În condițiile date, este greu de presupus că prin aplicarea sancțiunii avertismentului petentul va putea fi determinat ca pe viitor să nu mai săvârșească astfel de fapte. Față de considerentele expuse, a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii plângerii în totalitate. În drept, și-a întemeiat apelul pe dispozițiile art.466 și următoarele din codul de procedură civilă și art.34 alin.2 din OG nr.2/2001.
Critica nu este întemeiată pentru următoarele considerente:
Din actele și lucrările dosarului se confirmă situația de fapt menționată în procesul verbal de constatare a contravenției, situație recunoscută parțial de către intimatul petent, încă de la motivarea plângerii contravenționale, iar instanța de fond a procedat, în condițiile art.21 alin.3 din OG nr.2/2001, la o reindividualizare a sancțiunii aplicate, în raport de conduita contravenientului, precum și în funcție de împrejurările în care s-a comis fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale intimatului petent.
Ca atare, instanța de fond în mod corect a reținut faptul că probele existente la dosar susțin starea de fapt prezentată în procesul verbal de constatare a contravenției, cu atât mai mult cu cât apelantul intimat nu a administrat vreo contraprobă, raportat la faptul că legiuitorul incriminează fapta prevăzută de art.1 lit.a din legea nr.12/1990, în sensul că intimatul petent, în calitate de conducător auto a transportat un număr de patru persoane pe ruta Mătăsari - Tg.J..
Conform dispozițiilor art.1 lit.a din legea nr.12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite: „Constituie activități comerciale ilicite și atrag răspunderea contravențională sau penală, după caz, față de cei care le-au săvârșit, următoarele fapte: a) efectuarea de acte sau fapte de comerț de natura celor prevăzute în Codul comercial sau în alte legi, fără îndeplinirea condițiilor stabilite prin lege;”.
Din considerentele hotărârii instanței de fond rezultă că atât sub aspectul legalității cât și sub aspectul temeiniciei procesul verbal a fost corect întocmit, raportat la dispozițiile art.16 și următoarele din OG nr.2/2001, însă în urma probatoriului administrat în cauză instanța de fond, raportat la criteriile menționate anterior, a apreciat în mod corect faptul că amenda contravențională aplicată încalcă principiul proporționalității, reglementat de legiuitor în ceea ce privește gradul de pericol social al faptei săvârșite, urmările produse și scopul sancționator al amenzii aplicate, în sensul că acest scop vizează în primul rând reeducarea și prevenirea săvârșirii de noi fapte, astfel că aplicarea sancțiunii contravenționale cu avertisment respectă principiul amintit anterior și realizează în totalitate scopul regimului sancționator.
Nu se poate reține faptul că instanța ar fi favorizat intimatul reclamant pe motiv că aceasta s-a bucurat deja de clemența agentului constatator care a aplicat minimul amenzii întrucât așa cum agentului constatator legiuitorul a permis acestuia să aplice cuantumul amenzii prin aprecierea gravității faptei și, implicit, a cuantificării sancțiunii, tot astfel legiuitorul a prevăzut în art.21 alin.3 din OG nr.2/2001 ca instanța să poată aprecia în raport de împrejurările concrete de săvârșire a faptei contravenționale, aplicarea sancțiunii contravenționale care poate fi avertisment sau amendă contravențională, astfel că soluția pronunțată nu poate fi reținută ca fiind netemeinică sau nelegală.
Instanța de fond a motivat înlocuirea sancțiunii amenzii cu sancțiunea avertismentului raportat la atitudinea intimatului, precum și la gradul scăzut de pericol social și în consecință a respectat dispozițiile art.7 din OG nr.2/2001, care menționează că: avertismentul constă în atenționarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârșite, însoțită de recomandarea de a respecta dispozițiile legale, că acesta se aplica în cazul în care fapta este de gravitate redusă și că se poate aplica și în cazul în care actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede această sancțiune.
Este contrar spiritului legii și intenției legiuitorului să se susțină că numai agentul constatator poate aprecia asupra cuantumului unei amenzi contravenționale și că instanța de judecată, in calitate de cenzor al activității agentului constatator, nu ar avea această posibilitate. Articolul 34 alin.1 prevede clar posibilitatea instanței de a hotărî asupra sancțiunii contravenționale aplicate, iar această prerogativă nu se poate referi numai la alegerea între categoriile de sancțiuni aplicabile, ci și la tot ceea ce presupune legalitate sancțiunii aplicate, inclusiv cuantumul acesteia, care trebuie corelat întotdeauna cu gradul de pericol social al faptei.
În urma probatoriului administrat, instanța de fond a reindividualizat sancțiunea aplicată în condițiile art.7 alin.3 din OG nr.2/2001 având în vedere totodată prevederile art.21 alin.3 din OG nr. 2/2001, în sensul aplicării sancțiunii contravenționale cu avertisment, reținându-se că în conformitate cu principiul proporționalității raportat la gradul redus de pericol social al faptei săvârșite și ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și de mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă.
De asemenea, au fost avute în vedere circumstanțele atenuante raportate la conduita intimatului petent, în sensul că aceasta nu este cunoscut cu antecedente contravenționale, precum și raportat la aspectele și împrejurările în care s-a produs fapta, reținute de instanța de fond în considerentele hotărârii, că la dosarul cauzei nu sunt dovezi cu privire la cazierul contravențional al petentului care să conducă la concluzia unor încălcări repetate a normelor referitoare la paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor. În consecință instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare corectă a legii raportat la dispozițiile menționate anterior, având în vedere atât rolul sancțiunii juridice, cât și al scopului urmărit prin stabilirea și aplicarea caracterului punitiv al sancțiunii reindividualizate, apreciindu-se în mod corect că și prin sancțiunea contravențională cu avertisment se poate îndeplini scopul și rolul acesteia ce poate determina îndreptarea intimatului petent a acestei atitudini necorespunzătoare privind organizarea și funcționarea pazei unității, a bunurilor și valorilor pe care le deține, cu orice titlu. Situația de fapt prezentată de agentul constatator nu a putut fi infirmată în timpul cercetării judecătorești, însă în raport de aspectele și împrejurările de fapt, instanța de fond a procedat la reindividualizarea sancțiunii în condițiile art.7 din OG nr.2/2001 apreciind că sancțiunea amenzii contravenționale nu corespunde gradului de pericol social al faptei, încălcându-se astfel principiul proporționalității în raport de circumstanțele reale ale contravenției prin prisma cărora se poate aprecia întinderea și intensitatea aduse obiectului juridic al contravenției.
În art.7 se menționează următoarele: „Avertismentul constă în atenționarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârșite, însoțită de recomandarea de a respecta dispozițiile legale. Avertismentul se aplica în cazul în care fapta este de gravitate redusă. Avertismentul se poate aplica și în cazul în care actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede aceasta sancțiune.”. Sancțiunea juridică are un dublu rol: rol educativ (se aplică o singură dată) pentru că urmărește îndreptarea celui vinovat și preventiv determină abținerea de la săvârșirea de fapte antisociale și un rol represiv, de pedepsire a celor ce nesocotesc dreptul. Sancțiunea este acel element al normei juridice care precizează urmările, consecințele nerespectării dispoziției normei juridice. Sancțiunea aplicată prin procesul verbal de contravenție, se aplică în limitele prevăzute de actul normativ și ea trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurarea în care a fost săvârșită fapta, de modul și de mijloacele de săvârșirea acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, de circumstanțele personale ale contravenientului, așa cum rezultă și din prevederile art.21 al.3 din OG nr.2/2001.
Tribunalul reține că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, începând cu cauza Öztürk contra Germaniei din 21 februarie 1984, se reține în mod clar și constant că indiferent de distincțiile care se fac în dreptul intern între contravenții și infracțiuni, persoana acuzată de comiterea unei fapte calificate în dreptul intern ca fiind contravenție trebuie să beneficieze de garanțiile specifice procedurii penale. Aceasta deoarece, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, contravenția intră în sfera „acuzațiilor în materie penală” la care se referă primul paragraf al articolului 6 din Convenția Europeană. La această încadrare conduc două argumente: pe de o parte, norma juridică care sancționează astfel de fapte are caracter general, întrucât se adresează tuturor cetățenilor, iar pe de altă parte, sancțiunile contravenționale aplicabile urmăresc un scop preventiv și represiv. În jurisprudența sa, cauza Maszini contra României din 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că aceste criterii, care sunt alternative, iar nu cumulative, sunt suficiente pentru a demonstra că fapta în discuție are caracter penal, în sensul art.6 din Convenție. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumțiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franța, cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic v. Suedia). Forța probantă a proceselor verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, care este liber să reglementeze importanța fiecărui mijloc de probă, însă instanța are obligația de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează și apreciază probatoriul (cauza Bosoni v. Franța, hotărârea din 7 septembrie 1999).
Interpretând dispozițiile art.31-36 din O.G. nr.2/2001, reiese faptul că persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată este de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional (cauza A. v. România).
Având în vedere aceste principii, tribunalul reține că procesul verbal de contravenție, fiind întocmit de un agent al statului aflat în exercițiul funcțiunii, beneficiază de o prezumție relativă de veridicitate și autenticitate, permisă de Convenția Europeana a Drepturilor Omului cât timp petentei i se asigură de către instanță condițiile specifice de exercitare efectivă a dreptului de acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, prezumția de nevinovăție nu are caracter absolut, după cum nici prezumția de veridicitate a faptelor constatate de agent și consemnate în procesul-verbal nu are caracter absolut, dar prezumția de veridicitate nu poate opera decât până la limita la care prin aplicarea ei s-ar ajunge în situația ca persoana învinuită de săvârșirea faptei să fie pusă în imposibilitate de a face dovada contrarie celor consemnate în procesul verbal.
Conform dispozițiilor art.470 NCPC: “Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept”, astfel că apelul este o cale de atac ordinară, cu caracter devolutiv și reformator, iar atunci când se solicită rejudecarea fondului, limitele rejudecării sunt stabilite de către apelant prin cererea și motivele de apel. Cu privire la judecarea apelului în sine, în fața instanței de apel nu se pot invoca alte “motive, mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare“, cu excepția situației în care necesitatea administrării dovezilor decurge din dezbateri.
Instanța de fond a făcut o analiză atât în fapt cât și în drept, iar în raport de jurisprudența comunitară, judecata s-a realizat cu respectarea garanțiilor procesuale, precum și a tuturor principiilor generale ce guvernează procesul civil, astfel că în raport de dispozițiile art.477 raportat la dispozițiile art.479 alin.2 NCPC se constată că au fost respectate normele de ordine publică, iar cauza a fost examinată sub toate aspectele de fapt și de drept ale hotărârii atacate.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța de fond nu a încălcat normele de ordine publică, a analizat cauza sub toate aspectele, pronunțând o hotărâre temeinică în raport de întreg probatoriu administrat. Cu toate acestea se constată că instanța de fond în mod eronat a reținut că au fost respectate dispozițiile art.17 din OG nr.2/2001 referitoare la fapta săvârșită de către intimatul petent, fiind astfel încălcate și dispozițiile art.16 și 17 din OG nr.2/2001, prin care legiuitorul a menționat că trebuie prezentate toate împrejurările și aspectele de fapt în care s-a constat săvârșirea contravenției.
Prin procesul verbal de constatare a contravenției . nr._ din 13.06.2013 se reține că la ora 11 în localitatea Bălești pe DN 67, intimatul petent, în calitate de conducător auto a condus autoturismul marca VW cu numărul de înmatriculare BE -762-FT transportând patru persoane, efectuând transport rutier public de persoane pe traseul Mătăsari – Tg.J., activitate comercială prevăzută de codul comercial fără a îndeplini condițiile legale de transport, în sensul că nu deține autorizație pentru transport rutier.
Din cele menționate anterior, în ceea ce privește fapta prevăzută de art.1 lit.a din legea nr.12/1990, rezultă că fapta de a efectua transport rutier public de persoane descrisă de agentul constatator, nu conține elementele constitutive ale faptei contravenționale în funcție de prevederile textului legal care sancționează contravenția, astfel că acest mod de redare a faptei se circumscrie lipsei descrierii acțiunii ilicite, ceea ce aduce atingere prezumției de nevinovăție a intimatului petent, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin constatarea nulității exprese și relative prevăzută de dispozițiile ordonanței, întrucât prin nedescrierea în concret a faptei comise se provoacă o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea procesului verbal.
În consecință, pe viitor agentul constatator are obligația de a descrie situația de fapt ce se constată la momentul controlului, descriere ce trebuie efectuată în concret și în funcție de prevederile textului legal invocat, arătându-se pe scurt elementele de fapt care pot conduce la concluzia că s-a produs o faptă contravențională, întrucât descrierea în termeni superficiali, insuficienți sau generici a faptei echivalează cu o nedescriere a contravenției prevăzută de legiuitor. Este adevărat că prin raportul din 08.07.2013 întocmit de agentul constatator se precizează ulterior că la momentul controlului, pe linia combaterii transportului ilegal de persoane, a fost depistat în trafic intimatul petent care a declarat verbal că nu posedă autorizație pentru a efectua transport rutier public de persoane, activitate comercială prevăzută de art.3 alin.13 din codul comercial, fapt pentru care a fost sancționat contravențional pentru încălcarea prevederilor art.1 lit.a din legea nr.12/1990 cu amendă în valoarea de 1000 lei.
Totodată menționarea în raportul agentului constatator a dispozițiilor art.3 alin.13 din codul comercial este neavenită, raportat la dispozițiile art.230 lit.c din legea nr.71/2011 care abrogă aceste norme începând cu data intrării în vigoare a codului civil, și anume, 1 octombrie 2011, astfel că la momentul săvârșirii faptei contravenționale, activitatea de transport rutier de persoane nu mai poate fi asimilată unei activități de comerț în condițiile legii nr.12/1990, această activitate fiind reglementată în condițiile HG nr.69/2012, iar fapta contravențională privind activitatea de transport rutier public de persoane fără autorizație este încriminată în condițiile art.4 pct.57.6 din hotărârea amintită, subiectul contravenției fiind calificat, ca atare, agentul constatator avea obligația, cel puțin, de a stabili și calitatea de profesionist al intimatului petent în condițiile art.8 din legea nr.71/2011, dacă nu s-a putut reține calitatea de operator rutier de transport.
Procesul verbal de constatare a contravenției se bucură de prezumția legalității și reprezintă un mijloc de probă, raportat la dispozițiile art.329 NCPC, care se referă tocmai la îndeplinirea condiției ca prezumția să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea, însă toate acestea se pot avea în vedere până la proba contrarie conform dispozițiilor art.249 NCPC
În raport de dispozițiilor art.33 și următoarele din OG nr.2/2001 instanța de apel apreciază că nu poate fi reținută prezumția relativă de legalitate și temeinicie a procesului verbal de constatare a contravenției, cu privire la această faptă, deoarece situația de fapt nu fost descrisă în condițiile art.1 lit.a din legea nr.12/1990, menționându-se doar faptul că intimatul petent, în calitate de conducător auto a condus autoturismul marca VW cu numărul de înmatriculare BE -762-FT transportând patru persoane, efectuând transport rutier public de persoane pe traseul Mătăsari – Tg.J., activitate comercială prevăzută de codul comercial fără a îndeplini condițiile legale de transport, în sensul că nu deține autorizație pentru transport rutier.
Instanța de fond raportat la dispozițiile art.34 din OG nr. 2/2001 avea obligația de a verifica legalitatea și temeinicia procesului verbal de contravenție și de a respecta atât principiul oficialității cât și principiul proporționalității, cu respectarea prezumției de nevinovăție, în sensul că sarcina acesteia este de a se verifica scopul urmărit de autoritățile statului de a sancționa faptele antisociale și pe de altă parte de a folosi toate mijloacele necesare și utile cauzei pentru aflarea adevărului judiciar, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional.
Dincolo de excesivitatea și imposibilitatea obiectivă de realizare a acestei cerințe, mai ales atunci când agentul constatator consemnează în procesul verbal rezultatul propriilor sale constatări, această concluzie ar face ca în materia contravențională sarcina probei să fie mult mai împovărătoare decât în materia dreptului penal, unde, de exemplu, procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante este un mijloc de probă necontestat. Or, sarcina instanței de judecată a fost de a respecta principiul proporționalității între, pe de o parte, scopul urmărit de autoritățile statului de a sancționa faptele antisociale, iar pe de altă parte, mijloacele utilizate în proces pentru aflarea adevărului judiciar, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional. Aceasta presupune prin esență ca sistemul probator să nu ducă la impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit în materie de sarcină a probei.
În consecință, pe viitor agentul constatator are obligația de a descrie situația de fapt ce se constată la momentul controlului, descriere ce trebuie efectuată atât în mod concret și în funcție de prevederile textului legal invocat, arătându-se pe scurt elementele de fapt care pot conduce la concluzia că s-a produs o faptă contravențională, întrucât descrierea în formă generică echivalează cu o nedescriere a contravenției prevăzută de legiuitor, iar invocarea unor dispoziții normative abrogate la momentul săvârșirii faptei impune aplicarea principiului prevăzut de art.1 din codul penal privind principiul legalității incriminării și care atrage dezincriminarea faptei contravenționale.
În situația sancționării unor contravenții constând în fapte comisive de nerespectare a unor prevederi legale, cum este contravenția reținută în cauza de față, procesul verbal poate constitui un mijloc de probă și poate dovedi doar o situație de fapt care a dus la încheierea acestuia, fără însă a stabili vinovăția intimatului petent, întrucât în situația de față petentul a invocat dubii serioase de lipsă de obiectivitate asupra constatărilor personale ale agentului constatator, astfel că acestea nu mai pot da naștere unei prezumții simple, în sensul că situația de fapt și împrejurările reținute corespund adevărului și în cazul de față procesul verbal nu poate constitui un mijloc de probă și ca atare nici nu se impunea administrarea de probatorii din partea petentului, atâta timp cât intimatul nu a prezentat un mijloc de probă care să facă dovada unei aparențe de legalitate și temeinicie ce circumscrie prezumției relative de veridicitate a procesului verbal de constatarea a contravenției.
În consecință înainte de a trece la analiza elementelor care trebuia să le cuprindă un proces verbal de constatare a contravenției, instanța de fond avea obligația să fii verificat elementele obligatorii ale acesteia, întrucât în lipsa unuia, cum sunt insuficienta descriere a faptei, dispare unicul act probator al săvârșirii unei contravenții, măsura în care procesul verbal este lovit de nulitate, temeiul juridic fiind dispozițiile art.17 din OG nr.2/2001, deoarece în lipsa menționării descrierii faptelor sau insuficienta descriere a situației de fapt, evident instanța de judecată este pusă în imposibilitatea obiectivă de a verifica dacă fapta a fost descrisă, unde a fost săvârșită și dacă răspunderea contravențională a fost angajată în condițiile garanțiilor procesuale.
Cu privire la aspectele privind condițiile de fond și de formă ale procesului verbal de constatare a contravenției, tribunalul reține că de regulă acesta reprezintă atât un act administrativ, cât și un act procedural prin care se constată săvârșirea contravenției, astfel că atât ad validitatem, cât și ad probationem trebuie întocmit în formă scrisă, urmând să respecte elementele obligatorii prevăzute în art.16-19 din OG nr.2/2001, așa cum de altfel s-a reținut și în Decizia nr.XXII/2007 a ÎCCJ („În raport cu acest caracter imperativ-limitativ al cazurilor (art.17 din OG nr.2/2001) în care nulitatea procesului verbal încheiat de agentul constatator al contravenției se ia în considerare și din oficiu, se impune ca în toate celelalte cazuri de nerespectare a cerințelor pe care trebuie să le întrunească un asemenea act, inclusiv cel referitor la consemnarea distinctă a obiecțiunilor contravenientului la conținutul lui, nulitatea procesului-verbal de constatare a contravenției să nu poate fi invocată decât dacă s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act.”), lipsa celorlalte elemente care nu sunt prevăzute în mod expres de lege ca fiind lovite de nulitate absolută, urmează să fie calificate ca nulități relative cărora le sunt aplicabile dispozițiile art.105 și următoarele c.pr.civ. și analizate de la caz la caz.
Conform deciziei nr. XXII/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nulitățile absolute sunt cele prevăzute în art.17 din OG nr.2/2001 arătându-se că: „situațiile în care nerespectarea anumitor cerințe atrage întotdeauna nulitatea actului întocmit de agentul constatator al contravenției sunt strict determinate prin reglementarea dată în cuprinsul art.17 din ordonanță.”, astfel că invocarea altor aspecte privind întocmirea procesului verbal de constatare a contravenției pot fi asimilate unor nulități relative în condițiile art.175 NCPC, și ca atare intimatul petent avea obligația să invoce și să facă dovada unei vătămări ce nu se poate înlătura decât prin anularea actelor îndeplinite.
Ca atare raportat la aspectele privind condițiile de fond și de formă ale procesului verbal de constatare a contravenției contestat, tribunalul nu mai poate reține că acesta reprezintă un act administrativ sau un act procedural prin care s-a constatat săvârșirea contravențiilor, astfel că acesta atât din punct de vedere al validității, cât și din punct de vedere al probațiunii se constată că nu mai respectă elementele obligatorii prevăzute în art.16-17 din OG nr.2/2001 și totodată nu se mai bucură de prezumția relativă de veridicitate și legalitate în condițiile art.34 din OG nr.2/2001, în ceea ce privește contravenția descrisă.
Pe cale de consecință se constată că fapta astfel descrisă de către agentul constatator nu este o faptă incriminată de legiuitorul național ca fiind o faptă contravențională, astfel că în condițiile art.16 și 17 din OG nr.2/2001 s-ar fi impus constatarea nulității actului contestat, întrucât în caz contrar s-ar încălca principiul nulla poena sine legem (nici o pedeapsă fără lege), principiu ce reprezintă unul din garanțiile procesuale reglementate în dreptul penal și care este în concordanță cu prezumția de nevinovăție. În constatarea unei fapte contravenționale agentul constatator avea obligația să stabilească și temeiul juridic în care este încriminată fapta contravențională, fără ca agentul să poată face vreo analogie sau vreo apreciere la oportunitatea exonerării vreunei persoane fizice sau juridice, întrucât acolo unde legea nu distinge nici agentul nu poate inventa fapte contravenționale ce nu au fost incriminate de legiuitor, astfel că procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției de față era nul absolut, având în vedere dispozițiile art.16 și următoarele din OG nr.2/2001. În caz contrar, agentul constatator s-ar substitui legiuitorului, încălcând astfel principiul legalității care guvernează răspunderea contravențională și pe cale de consecință procesul verbal de contravenție era lovit de nulitate, deoarece constată și sancționează o faptă ce nu este incriminată ca fiind contravenție.
În raport de toate aceste considerente și având în vedere dispozițiile art.470 și următoarele NCPC, tribunalul constată că nici unul dintre motivele invocate de apelantul intimat nu se încadrează în motivele prevăzute de articolele menționate anterior, deoarece în cazul în care s-ar reține contrariul s-ar încălca principiul general ce guvernează poziția părților în căile de atac, și anume, principiul că nimănui nu i se poate înrăutăți situația în propria cale de atac (non peiorationem in appellatione), cu excepția celor două derogări de la această regulă, și anume, cazurile în care apelantul însuși consimte expres la o înrăutățire a propriei situații sau în cazurile anume prevăzute de lege, urmând ca în condițiile art.480 alin.1 NCPC să respingă apelul de față ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul intimat Inspectoratul de Poliție Județean G. cu sediul în Tg-J., ., județul G. împotriva sentinței civile nr. 2043 din data de 03.04.2014 pronunțată de Judecătoria Tg-J., în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul petent U. Nicușor M., CNP_, domiciliat în Mătăsari, sat Mătăsari, ., ap. 12, ., ca nefondat.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 28 ianuarie 2015, la Tribunalul G..
Președinte, C. C. | Judecător, C. B. | |
Grefier, R. C. |
Red.B.C./Tehnored.C.R.
jf. P. J.
4 ex./ 05 Februarie 2015
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 421/2015.... | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința... → |
|---|
