Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința nr. 684/2015. Tribunalul GORJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 684/2015 pronunțată de Tribunalul GORJ la data de 05-06-2015 în dosarul nr. 685/95/2015
Dosar nr._ Cod operator 2443
ROMÂNIA
TRIBUNALUL GORJ
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Sentința nr. 684/2015
Ședința publică de la 05 iunie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. M. N.
Grefier: E. S.
Pe rol fiind judecarea cauzei contencios administrativ și fiscal privind pe reclamanții P. R. G. și G. G., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Centrul Județean Gorj, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea nr. 188/1999).
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat P. A. pentru reclamanți, lipsă fiind reclamanții și reprezentantul pârâtei.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că pârâta A.P.I.A. Gorj a depus răspunsul la adresa emisă la termenul anterior, după care,
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța constată cercetarea judecătorească încheiată, declară deschise dezbaterile și acordă cuvântul părților asupra cererii de chemare în judecată.
Avocat P. A., pentru reclamanți, având cuvântul, solicită respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinarea formulată, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii pentru considerentele expuse, fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj – Secția contencios Administrativ și Fiscal la data de 03.02.2015 sub nr._ /2013, reclamanții P. R. G. și G. G. au chemat în judecată pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Centrul Județean Gorj, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată pârâta la acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar, începând cu 01.01.2011 și în continuare, până la includerea acestuia în salariu, reactualizat în funcție de indicele de inflație la data plății efective; precum și obligarea acesteia la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale începând cu 01.01.2011, potrivit O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legate pentru obligații bănești în vigoare până la data de 01.09.2011, când a devenit aplicabilă O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.
În motivare, reclamanții au învederat că acest drept a fost prevăzut de legislația în vigoare pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat, care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii a statuat că „dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea - cadru DT. nr. 330/2009, ci reprezintă în continuare, o creanță lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, și anume eșalonat și succesiv, în cursul anului 2011, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului soldei/indemnizației de bază.
Or, raportat la această concluzie, s-a reținut că dreptul la premiul anual a fost menținut și după abrogarea art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009 începând cu luna ianuarie 2011. În acest sens, aceeași instanță a stipulat în deciziile menționate că majorarea salarială din anul 2011 a rezultat ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizația de bază, fiind acordată și în continuare.
Curtea Constituțională, prin această interpretare cu caracter obligatoriu, a statuat asupra modalității în care subzistă dreptul de creanță al angajatului în cadrul raportului juridic cu angajatorul, astfel încât, el nu mai poate fi acordat în forma anterioară prevăzută de art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009.
Astfel, nu s-a putut analiza includerea premiului - în majorările salariale prevăzute de art. 1 din Legea nr. 285/2010, ca argument de menținere a dreptului la plata premiului în forma anterioară, întrucât ar contraveni celor stipulate cu forță obligatorie de Curtea Constituțională.
Acest drept de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor celui lucrat s-a stins odată cu abrogarea Legii - cadru nr. 330/2009, fiind înlocuită cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă.
Referitor la interpretarea textului din motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanții au considerat-o ca fiind de natură a îi îndreptăți la introducerea în salariu a premiului anual sub forma unei majorări a salariului lunar.
De altfel, atât Înalta Curte, cât și instanțele ordinare au interpretat în același sens textul Legii nr. 221/2009 pentru acordarea unor diferențe salariale profesorilor.
Aceștia au considerat că cel mai important argument reiese chiar din dispozitivul deciziei nr. 21/2013 care nu prevede imposibilitatea acordării acestui drept salarial, ci „Stabilește că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2010 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări”.
Reclamanții au precizat că li s-a acordat acest drept prevăzut de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, respectiv „(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare după caz, realizate în anul în care se face premierea. (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate. (3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor. (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.”, dar care au fost abrogate prin art. 39 pct. w din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877 din 28 decembrie 2010, ce a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011 (art. 46).
Prevederile art. 8 din Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice publicată în Monitorul Oficial nr. 878 din 28 decembrie 2010 (în vigoare de la data de 31.12.2010) au indicat în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
Aceștia au apreciat că dreptul lor de a beneficia de acest premiu este câștigat, atât timp cât dispozițiile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității care a fost consacrat de art. l din Codul civil, în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. 2 din Constituție principiul neretroactivității legilor.
Potrivit acestui principiu, o lege devine obligatorie numai după promulgare și după aducerea ei la cunoștință prin publicare în Monitorul Oficial al României ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit.
În consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
De aceea, în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, drepturile care în momentul intrării în vigoare a legii noi erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor.
Norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele.
Este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi, excepția, și fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
În speță, dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010, era deja câștigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, iar legile sus menționate ce au abrogat posibilitatea acordării lui intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.
De asemenea, aceștia au considerat că potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului”, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretare și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.
Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Cu privire la prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate în speță, potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”
Reclamanții au precizat că lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept deja câștigat reprezintă indiscutabil o ingerință ce a avut ca efect privarea lor de acest bun în sensul celei de-a două fraze din primul paragraf al art. 1 din protocolul nr. 1, considerând că introducerea premiului anual în salariu se impune prin coroborarea tuturor textelor de lege sau a deciziilor ante - menționate, deoarece pentru perioada de referință - nu s-a acordat al 13 - lea salariu - premiul anual - și nici majorarea salarială, iar prin decizia nr. 21/2013 s-a statuat acordarea majorării în mod succesiv.
De asemenea, aceștia au învederat că trebuie avută în vedere și soluția dată de Comisia Europeană în cauza C-310, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul articolului 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de Curtea de Apel Bacău) secția civilă - România - în cauza aflată pe rolul acestei instanțe privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE (JO L 180 din 19.07.2000 cu privire la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și a art. 17 din Directiva Consiliului 2000/78/CE (JO L 303 din 2.12.2000) de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
Concluziile Comisiei Europene au fost că: „Dreptul primar al Uniunii și dispozițiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 200/43/CE cu privire la punerea în aplicare a egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și ale act. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretate în sensul că se opun unei decizii a Curții Constituționale prin care li se interzice instanțelor naționale să înlăture aplicarea unor dispoziții interne pe care le considera contrare dreptului Uniunii.
Astfel, judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii. În acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii. Aceste instanțe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de Curtea de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispozițiilor legislative naționale sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, art. 1 din Codul civil, art. 15 alin. 2, 20, 41, 44, 124, 125 din Constituția României, art. 1 din primul protocol adițional Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Directiva Consiliului nr._/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, Legea nr. 47/1992, Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Conform Codului muncii art. 272 - sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de la înfățișare.
În baza dispozițiilor art. 254 alin. 2 și 5 C. pr. civ., s-a solicitat încuviințarea probei cu expertiză contabilă extrajudiciară și proba cu înscrisuri, iar în baza art. 223 și art. 411 alin. 2 C. pr. civ. s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
La data de 16.03.2015, prin serviciul registratură, pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Centrul Județean Gorj, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Pe cale de excepție, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, apreciind că regulile care guvernează prescripția în materia drepturilor salariale sunt stabilite de dispozițiile art. 268 alin. (l) lit. c) din Codul muncii, potrivit cărora „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune”, fără însă a fi omisă norma cuprinsă în art. 171 alin. (l) din Codul muncii, potrivit cărora, „dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescriu în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective sunt datorate”.
Așadar, prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 30.01.2015, iar drepturile salariale sunt solicitate de către reclamanți sunt de la data de 01.01.2011, deci cu mult peste termenul de prescripție de 3 ani, de la nașterea dreptului la acțiune, potrivit normelor legale menționate mai sus, motiv pentru care pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, solicitând admiterea sa și în consecință, respingerea acțiunii formulate ca fiind prescrisă.
De asemenea, în speță nu s-a făcut dovada existenței vreunui act de recunoaștere din partea instituțiilor pârâte, care în condițiile art. 171 alin. (2) din Codul muncii și art. 2537 pct. l din Codul civil, dreptul comun în materia prescripției extinctive cu care Codul muncii, respectiv Legea nr. 188/1999 se completează, să ducă la întreruperea prescripției extinctive.
În același sens este și jurisprudența Curții de Apel București, care în mod irevocabil prin decizia nr. 896/R/24.03.2008, pronunțată în dosarul nr._, a constatat prescris dreptul la acțiune al reclamanților pentru drepturile solicitate pentru o perioadă mai mare de 3 ani.
Pârâta a considerat că, dând satisfacție reglementărilor dreptului intern în materia prescripției, nu au fost încălcate nici dispozițiile art. l din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O. și nici jurisprudența C.E.D.O. în aplicarea acestor dispoziții, respectiv jurisprudența C.E.D.O. statuând că în noțiunea de bun se cuprind și drepturile de creanță, respectiv drepturile bănești solicitate de reclamanți prin cererea lor (a se vedea CEDH 5 octombrie 1978 nr. 7775/1977, M. De. Napoles Pacheco c/Belgique în lucrarea Convenția Europeană a Drepturilor Omului - Comentarii și articole de C. B. – pag. 972), iar art. l din Protocol a consacrat dreptul oricărei persoane fizice sau juridice la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa cu excepția a două limitări: a) posibilitatea privării de proprietate pentru cauza de utilitate publică; și b) reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Cu privire la această a doua posibilitate de limitare a dreptului de proprietate permisă de art. l paragraful 2 din Protocol s-a învederat că operează în cadrul prescripției extinctive, întrucât rațiunea existenței acestei instituții este una de interes general și anume aceea a asigurării securității raporturilor juridice și a înlăturării incertitudinii din viața juridică.
În motivare, pe fondul cauzei, pârâta a precizat că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Târgu - J. sub nr._, reclamanții P. R. G. și G. G. au precizat faptul că sunt angajați ai A.P.I.A. Centrul Județean Gorj și au menționat faptul că având în vedere că premiul anual (al 13 - lea salariu), prevăzut pentru anul 2010 de actele normative în vigoare, nu le-a fost acordat ca majorare la salariul de bază, solicitând plata acestuia în cadrul acestei proceduri judiciare, reactualizat cu indicele de inflație la data plății efective.
În raport de pretențiile reclamanților formulate prin cererea de chemare în judecată, pârâta a solicitat să se țină cont de faptul că dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice prevăd că ,,sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.
Aceasta a mai precizat că reclamanții s-au prevalat de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice care prevăd că „pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare după caz, realizate în anul pentru care se face premierea”.
De asemenea, au fost invocate și prevederile art. 25 alin. 2 și alin. 4 din Legea nr. 330/2009, care ulterior au fost abrogate prin art. 39 alin. 1 lit. w din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, prin care s-a instituit un nou sistem de salarizare a acestei categorii profesionale începând cu data de 01.01.2011.
Pârâta a considerat că cererea formulată de reclamanți este neîntemeiată și prin prisma faptului că sumele reprezentând premiul anual cuvenit pentru activitatea desfășurată în 2010 a fost inclusă de legiuitor în majorarea salarială cuvenită personalului din sectorul bugetar începând cu 01.01.2011, astfel că aceștia nu au fost lipsiți de drepturile bănești în discuție.
De asemenea, contrar susținerilor reclamanților, aceasta a apreciat că în cauză nu au fost încălcate prevederile constituționale referitoare la principiul neretroactivității consacrate de art. 15 alin. (2) din Constituție, în condițiile în care prin decizia nr. 257/20.03.2012, publicată în Monitorul Oficial al României cu nr. 331 din 16.05.2012, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile de lege criticate se aplică în egală măsură întregului personal din sectorul bugetar și că nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, așa încât nu este incident art. 41 din Constituție, care garantează salariaților dreptul la salariu.
În același timp, Curtea Constituțională a mai constatat că majorarea salarială din 2011, urmare a includerii premiului anual din anul 2010, a fost acordată și în continuare, dovadă fiind faptul că de la 01.01.2012 a rămas în plată același nivel al retribuției, deși pentru anul 2011 nu s-a acordat nici un premiu, precizând faptul că exercitarea unor drepturi în justiție se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie aceste drepturi și nu la examinarea soluțiilor legislative alese de legiuitor, așa cum tind reclamanții în motivarea acțiunii.
Astfel, a mai opinat că reglementarea legală a drepturilor salariale reprezintă una din dimensiunile esențiale ale statutului funcționarului public, iar în cazul funcționarilor publici, drepturile salariale sunt stabilite de către legiuitor, soluția legislativă cuprinsă în art. 8 din Legea nr. 285/2010 fiind determinată de „menținerea echilibrului între cheltuielile și veniturile publice, urmărind un scop de utilitate publică”.
Deoarece prin Legea nr. 285/28.12.2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice a fost sistată plata premiului anual pentru anul 2010, aceasta nu reprezintă decât o exercitare a prerogativei legiuitorului de a adopta acte normative în materia drepturilor salariale, politicile salariale fiind de resortul absolut al Guvernului și al Parlamentului și nu al instanțelor judecătorești, al căror atribut este doar de a aplica legea nu de a face lege.
Pârâta a menționat că nu au existat temeiuri de drept pentru a se dispune obligarea instituției pârâte la plata vreunei sume cu titlu de premiu anual, precum și faptul că în bugetul pentru anul 2011 al instituției nu au fost prevăzute sau repartizate fonduri bugetare, potrivit legii, pentru cheltuieli cu premiul anual cuvenit personalului acestei instituții sau autorităților din subordine (centre județene/locale), pentru activitatea desfășurată în anul 2010, iar potrivit art. 14 alin. (2) și (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele instituțiilor publice și nici angajată și efectuată, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială și nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.
Premiul anual pe anul 2010, având în vedere faptul că Legea - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a prevăzut un atare drept legal pentru anul 2010, iar legiuitorul nu l-a eliminat în cursul anului 2010, reprezentând o creanța certă, lichidă și exigibilă pe care angajatul o are asupra angajatorului public și constituie un „bun” în sensul art. l din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar dispozițiile de lege criticate prevăd în același timp doar modalitatea prin care statul urmează să își execute întru totul această obligație financiară și anume, eșalonat și succesiv, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul sau întinderea acestei creanțe.
Așadar, pârâta consideră că nu se poate reține încălcarea prevederilor constituționale și convenționale la dreptul de proprietate privată.
Prin decizia nr. 21/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu acordarea premiului anual, stabilind că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. l din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări”.
Totodată, nu s-a putut reține nici încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, deoarece dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, prin conținutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi, pentru a fi posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivități legii.
Așa cum a statuat Î.C.C.J. prin decizia nr. 21/2013, premiile nu au, de regulă, un regim prestabilit, constant și obligatoriu, ci reprezintă bonusuri (gratificații) și sunt facultative, benevole și variabile.
De asemenea, pârâta a indicat și prevederile deciziei nr. 414 din 14 iulie 2005 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 26 august 2005, conform căreia Curtea Constituțională a stipulat că drepturile salariale suplimentare, cum sunt primele, sporurile sau adaosurile, prevăzute în acte normative, nu constituie drepturi fundamentale consacrate în Constituție, care nu ar mai putea fi modificate sau chiar anulate.
În speță, beneficiar al premiului anual este personalul plătit din fonduri publice, în cazul căruia funcționează principiul prestabilirii salariilor prin lege, al cărui nivel stipulat se află în legătură directă în încasările și cheltuielile din bugetul public național, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget.
Așadar, s-a mai apreciat că dreptul de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor celui lucrat s-a stins odată cu abrogarea Legii - cadru nr. 330/2009, fiind înlocuit cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă.
În motivare, pârâta a avut la bază și prevederile art. 20 din Constituția României, decizia nr. 29/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, în care reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat, speța Bahceyaka c. Turciei din 13 iulie 2006, unde Curtea a reiterat faptul că un venit poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă a existat un titlul executoriu cu privire la acel venit, și hotărârea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005, unde Curtea a statuat că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat.
În consecință, pârâta a învederat că dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut până la data de 01.01.2011 o fundamentare în legislația internă, respectiv art. 25 din Legea nr. 330/2009, însă o astfel de plată nu s-a efectuat deoarece prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a stipulat în mod expres că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.
Astfel, amânarea, eșalonarea sau compensarea unor sume de bani cuvenite reclamanților nu constituie în sine o încălcare a dreptului lor de proprietate, înscriindu-se în marja de apreciere a statului în ceea ce privește posibilitățile concrete de plată a acestor sume.
În cazul de față, dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 nu pot fi considerate că au instituit o amânare sau o eșalonare a plății acestor sume, legiuitorul folosind terminologia clară și lipsită de orice echivoc: „nu se mai acordă”, iar în ceea ce privește „majorările salariale” prevăzute de dispozițiile art. 8 din același act normativ s-a specificat că acestea s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010” (alin. 3 al art. 1 din Legea nr. 285/2010).
În consecință, pentru considerentele expuse, pârâta a solicitat admiterea excepției invocate, iar pe fond respingerea acțiunii reclamanților, ca fiind neîntemeiată.
În drept, prezenta întâmpinare a fost întemeiată pe prevederile art. 205 din C. pr. civ., Legea nr. 188/1999, republicată, Codul civil, Legii nr. 284/2010 și Legea nr. 285/2010, iar în probațiune s - a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Conform prevederilor art. 223 coroborate cu prevederile art. 411 alin. (l) pct. 2 C. pr. civ., s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
La termenul de judecată din data de 13.05.2015, avocat P. A., pentru reclamanți, a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare – note de ședință prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâtă și admiterea acțiunii formulate de către reclamanți.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, reclamanții au considerat că aceasta nu poate fi reținută, întrucât termenul de prescripție a drepturilor salariale a început să curgă din data de 01.02.2012 și nu 01.01.2011, așa cum a indicat pârâta, învederând că cererea a fost formulată înlăuntrul termenului de 3 ani, motiv pentru care a solicitat respingerea excepției invocate ca fiind neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, aceștia au precizat că nu pot fi reținute susținerile pârâtei și în motivare s-au reiterat susținerile din cererea de chemare în judecată.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Reclamanții sunt angajați ai A.P.I.A. – Centrul Județean Gorj, iar prin acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar s-a solicitat obligarea acestei pârâte la acordarea diferenței de salariu, reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar, începând cu 01.01.2011 și în continuare până la includerea acestuia în salariu.
Conform art. 25 alin. 4 din Legea nr. 330/2009 invocat de către reclamanți în sprijinul susținerilor acestora, „Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acorda premiul.”
Tribunalul constată însă că dispozițiile enunțate au fost abrogate prin art. 39 alin. 1 lit. w din Legea nr. 284/2010, în temeiul cărora Legea - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, cu modificările ulterioare a fost abrogată la data intrării în vigoare a noii legi.
Art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice stabilește că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
Prin decizia nr. 21/2013 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.
Astfel, instanța supremă a mai reținut că în doctrină s-a considerat că salariul este un element esențial al obiectului contractului individual de muncă, alături de prestarea muncii de către salariat, fiind definit ca remunerație în bani a muncii prestate, cuvenită cu titlu permanent salariatului pentru munca sa, neavând un caracter ocazional, precar sau cu titlu de recompensă.
De asemenea, premiile nu au, de regulă, un regim prestabilit, constant și obligatoriu, ci reprezintă bonusuri (gratificații) și sunt facultative, benevole și variabile. Însă, potrivit doctrinei, criteriile de acordare trebuie să fie precise și verificabile, în cazul în care primele nu se acordă tuturor salariaților care desfășoară muncă egală sau de valoare egală, pentru a evita problema discriminării.
Prin urmare, susținerile reclamanților conform cărora sistarea acordării premiului anual contravine siguranței raporturilor juridice este contrazisă de aceste principii, reținându-se că în art. 41 din Constituția României dreptul la salariu este garantat, precum și alte drepturi de bază, nu și un eventual premiu anual care nu mai este prevăzut expres de legea specială.
În analiza acelorași dispoziții, Curtea Constituțională a României a reținut prin decizia nr. 257/2012 că dispozițiile de lege criticate se aplică în egală măsură întregului personal din sectorul bugetar și că nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, astfel încât nu este incident art. 41 din Constituție, care garantează salariaților dreptul la salariu. Totodată, prin aceeași decizie, s-a arătat că legiuitorul, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, a prevăzut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizația de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeași lege. Premiul anual pe anul 2010, având în vedere faptul că Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, a prevăzut un atare drept legal pentru anul 2010, iar legiuitorul nu l-a eliminat în cursul anului 2010, reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, pe care angajatul o are asupra angajatorului public și constituie un „bun“ în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, dar dispozițiile de lege criticate prevăd în același timp doar modalitatea prin care statul urmează să își execute întru totul această obligație financiară, în forma arătată mai sus, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul sau întinderea acestei creanțe. Așadar, Curtea a concluzionat că nu se poate reține încălcarea prevederilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul de proprietate privată.
În ceea ce privește apărările fundamentate de ambele părți pe Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, tribunalul reține cauza Kechko împotriva Ucrainei, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuși, atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate sunt respectate, autoritățile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispozițiile legale rămân în vigoare.
Așadar, constatând că premiul anual a fost sistat cu data de 01.01.2011, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea, și că nu există discriminări de natura celor vizate de Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE, invocată prin răspunsul la întâmpinare, având în vedere și celelalte argumentele de fapt și de drept expuse, tribunalul apreciază neîntemeiată acțiunea.
În ceea ce privește însă perioada 01.01.2011 – 29.02.2012, se constată că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune, raportat la dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, potrivit cărora cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
De asemenea, art. 171 alin. 1 din Codul muncii stabilește că dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Prin urmare, instanța va dispune admiterea excepției prescripției pentru cererea privind obligarea pârâtelor la acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual și la plata daunelor interese moratorii, respectiv dobânzi legale, aferente perioadei 01.01.2011 – 29.01.2012 (data poștei înregistrării acțiunii este 30.01.2015),va respinge cererea privind obligarea pârâtelor la acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual și la plata daunelor interese moratorii, respectiv dobânzi legale, aferente perioadei 01.01.2011 – 29.01.2012, ca fiind prescrisă, și cererea privind obligarea pârâtelor la acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual și la plata daunelor interese moratorii, respectiv dobânzi legale, aferente perioadei ulterioare datei de 29.01.2012, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția prescripției pentru cererea privind obligarea pârâtelor la acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual și la plata daunelor interese moratorii, respectiv dobânzi legale, aferente perioadei 01.01.2011 – 29.01.2012.
Respinge cererea formulată de reclamanții P. R. G. și G. G., ambii cu domiciliul procesual ales în mun. Târgu – J., b - dul E. T., nr. 92, județul Gorj, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Centrul Județean Gorj, cu sediul în mun. Târgu – J., b - dul E. T., nr. 92, județul Gorj, privind obligarea pârâtelor la acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual și la plata daunelor interese moratorii, respectiv dobânzi legale, aferente perioadei 01.01.2011 – 29.01.2012, ca fiind prescrisă.
Respinge cererea privind obligarea pârâtelor la acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual și la plata daunelor interese moratorii, respectiv dobânzi legale, aferente perioadei ulterioare datei de 29.01.2012, ca neîntemeiată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, ce se va depune la Tribunalul Gorj – secția de contencios administrativ și fiscal.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.06.2015.
Președinte, A. M. N. | ||
Grefier, E. S. |
Red. A.N./Tehn. E.S.
5 ex./01 iulie 2015
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Hotărâre din... | Anulare proces verbal de contravenţie. Hotărâre din... → |
|---|
