CSJ. Decizia nr. 1092/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1092/2003
Dosar nr. 6702/2001
Şedinţa publică din 21 februarie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC F. SA Iaşi a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA Câmpina, solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 5.767.154 lei, plată nedatorată şi la cheltuieli de judecată.
Judecătoria Câmpina, prin sentinţa civilă nr. 2829 din 13 octombrie 2000, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, constatând că, în cererea reconvenţională, pârâta solicită obligarea reclamantei la 58.789.172 lei preţ şi 100.191.400 lei penalităţi de întârziere.
Prin sentinţa nr. 208 din 2 februarie 2001, tribunalul a respins acţiunea şi cererea reconvenţională, ca tardiv formulate.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că cererea, privind plata parţială a facturii 742645 din 19 ianuarie 1995, este prescrisă, art. 3 din Decretul nr. 167/1958, stabilind termenul de 3 ani în care dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge, după cum aceeaşi normă se aplică şi cererii privind plata facturii nr. 743125 din 28 februarie 1995.
Curtea de Apel Ploieşti, sesizată cu apelurile declarate de părţi, prin Decizia nr. 842 din 26 iunie 2001, a admis cererile şi, schimbând sentinţa atacată, a obligat pârâta la 5.767.154 lei către reclamantă, iar pe aceasta din urmă la plata sumei de 158.980.612 despăgubiri, a compensat cheltuielile de judecată şi a obligat pe reclamantă la plata sumei de 4.795.976 lei către pârâtă.
Instanţa de apel a considerat că, din eroare, reclamanta a plătit pârâtei de două ori aceeaşi sumă (5.767.154 lei) ultima plată, a cărei restituire o cere, fiind efectuată la 13 ianuarie 1999, dată faţă de care dispoziţiile privind prescripţia extinctivă nu sunt aplicabile.
Inaplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, au fost considerate şi pentru cererea reconvenţională, întrucât o plată parţială s-a efectuat la 14 aprilie 1998, dată care întrerupe cursul prescripţiei.
Pe fond, curtea de apel a caracterizat drept întemeiată cererea reconvenţională, contractul nr. 1066/1994, instituind şi o clauză penală pentru plata cu întârziere a serviciilor prestate.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de apel a considerat greşit că procesul-verbal de compensare întrerupe cursul prescripţiei, confundând factura nr. 742642 din 19 ianuarie 1995 cu factura nr. 743125 din 28 februarie 1995, după cum greşit a stabilit că debitul din cererea reconvenţională a fost recunoscut.
Privind judecata fondului, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, unind excepţia prescripţiei extinctive cu fondul şi pronunţându-se fără a da posibilitatea apărării, încălcând principiul egalităţii părţilor, după cum greşit a apreciat că pretenţiile practicate de pârâtă erau conforme contractului nr. 1066/1994.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Prescripţia extinctivă este mijlocul de stingere a dreptului la acţiune, în sens material, prin neexercitarea acelui drept în intervalul stabilit de lege, din lipsa de convingere a titularului dreptului în ce priveşte temeinicia pretenţiilor sale şi considerarea stării de fapt ca fiind conformă stării de drept.
De aceea, întreruperea cursului prescripţiei, prin recunoaşterea dreptului a cărei acţiunea se prescrie sau printr-un, act începător de executare, atrage termenul început pentru a determina începutul unei noi prescripţii.
Pe de altă parte, executarea directă prin plată sau compensaţia sunt modalităţi de stingere totală sau parţială a obligaţiilor.
Procedând la compensări reciproce a obligaţiilor, prin mai multe procese verbale, pârâta, pentru sumele plătite în plus, a apelat la imputaţia plăţii, fapt certificat de reclamantă prin adresa 169/360 din 30 martie 2000. Reprezentând o plată parţială, termenul de prescripţie a fost întrerupt.
Critica referitoare la soluţionarea excepţiei şi a fondului litigiului la acelaşi termen nu este întemeiată.
Apărările pe care părţile le evocă reprezintă mijloace pe care acestea le opun dreptului pretins. Fie că sunt apărări de fond, fie excepţii, instanţa este obligată se le soluţioneze, fără, însă, a se stabili prin lege, termenele la care aceasta se va pronunţa.
Principiul egalităţii părţilor, se referă la judecata după aceleaşi reguli pentru toate părţile şi folosirea în măsură egală a dreptului şi obligaţiilor procesuale. Evacuarea încălcării acestuia este, aşadar, nepertinentă.
Instanţa de apel, la singurul termen stabilit, a rămas în pronunţare asupra excepţiei prescripţiei extinctive, cât şi asupra fondului litigiului, astfel că nu-i poate fi imputată încălcarea vreunui principiu procesual.
Dreptul fundamental la apărare este garantat pe tot parcursul procesului civil, fie ca posibilitate efectivă a părţilor de a se folosi de toate mijloacele pentru a învedera instanţei temeinicia cererilor şi susţinerilor, fie ca posibilitate de a-şi desemna un mandatar care să le reprezinte în proces.
Solicitând judecarea în lipsă, recurenta nu se poate prevala de încălcarea dreptului la apărare prin soluţionarea excepţiei şi a fondului litigiului la acelaşi termen. Nici o normă procesuală nu a fost încălcată. Mai mult, principiul disponibilităţii oferă dreptul participanţilor la procesul civil de a dispune de mijloacele de apărare, de a avea o libertate de dispoziţie exercitată potrivit scopului economic şi social al dreptului.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei nr. 842 din 26 iunie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC F. SA Iaşi împotriva deciziei nr. 842 din 26 iunie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi comercial, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 21 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1091/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 1093/2003. Comercial → |
|---|
