CSJ. Decizia nr. 1093/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1093/2003
Dosar nr. 6703/2001
Şedinţa publică din 21 februarie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 2 august 1999, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, solicitând, ca, în baza sentinţei civile ce se va pronunţa, să fie obligată la plata reactualizată a sumei de 46.701.050 lei, reprezentând contravaloare lucrări agricole, precum şi cheltuieli de judecată.
Tribunalul Buzău, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 97 din 13 februarie 2001, a admis acţiunea reclamantei, obligând pârâta la plata sumei de 379.979.902 lei, cu cheltuieli de judecată, în sumă de 58.164.590 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a făcut dovada efectuării prestaţiilor fapt recunoscut şi de pârât prin faxul nr. 44658 şi că se justifică şi acordarea procentului de inflaţie stabilit prin raportul de expertiză omologat.
Împotriva acestei sentinţe a promovat apel pârâta, criticile vizând modul eronat în care instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt, în sensul că nu a avut în vedere că factura priveşte o terţă persoană; De asemenea, nu s-a precizat motivele înlăturării suplimentului raportului de expertiză şi nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia civilă nr. 848 din 26 iunie 2001, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa civilă criticată şi a obligat reclamanta la plata sumei de 46.701.050 lei contravaloare prestaţii, cu cheltuielile de judecată aferente, în sumă de 1.284.020 lei, şi a respins, ca nefondată, cererea reclamantei privind reactualizarea preţului.
În motivarea soluţiei date, instanţa de apel a reţinut că acordarea sumei, care constituie obiectul facturii în discuţie, reactualizată în raport cu indicele de inflaţie, motivat de faptul acoperirii integrale a prejudiciului, este o soluţie nelegală, având în vedere că, prin OG nr. 9/2000, s-au stabilit nivelul dobânzilor legale pentru obligaţii băneşti, şi cum în speţă, prin convenţie, nu s-a stabilit rata dobânzii, se putea plăti dobânda legală la nivelul ratei oficiale a scontului stabilită de B.N.R.
S-a mai reţinut că instanţa nu poate acorda dobânda legală, deoarece nu a fost solicitată şi că s-a făcut dovada executării prestaţiilor, fapt confirmat de apelanta-reclamantă.
În ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că aceasta nu a fost ridicată la instanţa de fond, iar pe de altă parte, apreciind că este o excepţie de ordine publică, a soluţionat-o în sensul respingerii, apreciind că acţiunea a fost introdusă în termenul legal, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva soluţiei instanţei de apel, au declarat recurs, în termen şi legal timbrat, atât reclamanta, cât şi pârâta.
Criticile reclamantei fac referire la aspectele de nelegalitate şi netemeinicie vizate de dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., considerând că instanţa de apel nu-şi motivează anularea reactualizării creanţei cu indicele de inflaţie, făcând referire la dobânzile legale şi contractuale ce nu au făcut obiectul pricinii.
De asemenea, consideră că nu s-a motivat neacordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu expertiză şi avocat.
Pârâta critică soluţia instanţei de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Astfel, se susţine că s-a soluţionat greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, raportat la data sesizării instanţei – 30 septembrie 1999 – şi data naşterii dreptului la acţiune, respectiv, emiterea facturii, 19 august 1996.
Se critică faptul nepronunţării asupra cererii privind compensarea eventualelor debite şi neluării în consideraţie a suplimentului de expertiză care a concluzionat inexistenţa debitului.
Din examinarea criticilor reclamantei, Curtea reţine că obiectul cauzei dedus judecăţii l-a constituit plata preţului datorat, reactualizat cu indicele de inflaţie.
Potrivit art. 970 şi 981 C. civ., într-un contract, clauzele obişnuite se subînţeleg, deşi nu sunt expres prevăzute, iar convenţiile obligă nu numai la ceea ce este prevăzut în aceasta, dar şi la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.
Din probele administrate rezultă că prestările de servicii efectuate şi facturate în cursul anului 1996 nu au fost achitate.
În atare situaţie, fiind evidenţiată producerea unei pagube reale reclamantei, prin neplata preţului datorat, hotărârea pronunţată de instanţa de apel se constată eronată.
Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, potrivit art. 1084 C. civ., creditorul este îndreptăţit a pretinde repararea pierderii suferite, deci, preţul, cât şi beneficiul de care a fost lipsit.
Cum nu se poate ignora producerea unei pagube reale, prin neplata preţului corespunzător ratei inflaţiei, rezultă că nici nu era necesar a fi prevăzut expres în contract o clauză în acest sens, iar susţinerea instanţei de apel, privind dobânda comercială, nu are relevanţă faţă de principiul disponibilităţii în proces, reclamanta, prin cererea formulată, solicitând expres preţul reactualizat cu indicele de inflaţie.
În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei SC A. SRL urmează a fi admis, Decizia instanţei de apel urmând a fi modificată, în sensul respingerii apelului pârâtei ca nefondat.
Faţă de această soluţie, critica, privind neacordarea cheltuielilor de judecată, nu se mai justifică.
Cu privire la recursul pârâtei, Curtea reţine că motivele invocate nu pot fi luate în consideraţie.
Astfel, nu se poate reţine că, în speţă, operează prescripţia, atâta timp cât, faţă de data naşterii dreptului la acţiune, data emiterii facturii, respectiv, 19 august 1996, reclamanta a sesizat instanţa în termenul legal de 3 ani, respectiv, 2 august 1999.
Faptul că instanţa a procedat la restituirea acţiunii, în vederea completării timbrajului, nu poate schimba situaţia de fapt, întrucât, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 şi a Normelor date în aplicare, instanţa de fond avea obligaţia să încunoştinţeze partea cu privire la plata taxei de timbru şi a cuantumului acesteia.
Cu privire la realitatea debitului, justificat instanţa de apel nu a luat în consideraţie suplimentul raportului de expertiză, întrucât, din probele administrate cauzei, rezultă, fără putinţă de tăgadă, recunoaşterea acestuia, respectiv, faxul olograf semnat de reprezentantul societăţii, cât şi executarea prestaţiilor, conform notei de recepţie emisă de către Institutul cartofului Braşov, care confirmă executarea prestaţiilor, respectiv, recoltarea a 902 tone cereale.
Din conţinutul telexului (dosar fond) rezultă confirmarea debitului şi nicidecum o încercare de stingere a litigiului.
De altfel, din ansamblul probator al cauzei nu rezultă că recurenta-pârâtă a făcut dovada unor debite reciproce, care să permită compensarea.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Ploieşti, împotriva deciziei nr. 848 din 26 iunie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC A.I. SRL Mărăcineni, judeţul Buzău, împotriva sentinţei civile nr. 97 din 13 februarie 2001 a Tribunalului Buzău, ca nefondat.
Obligă intimata SC A. SRL la plata sumei de 12.165.288 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A.I. SRL Mărăcineni împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 21 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1092/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 1094/2003. Comercial → |
|---|
