CSJ. Decizia nr. 1539/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1539/2003
Dosar nr. 8615/2001
Şedinţa publică din 12 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta S.I.F. Transilvania SA a chemat-o în judecată pe pârâta SC R. SA şi a solicitat ca, prin sentinţa care se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei de 741.945.564 lei, reprezentând dividende aferente anului 1999, actualizarea dividendelor cu indicele mediu de inflaţie şi dobânda legală calculată pe perioada 11 iunie 2000 - 31 octombrie 2000.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că bilanţul contabil pentru anul 1999 a fost aprobat la data de 11 aprilie 2000 şi că, de la această dată, i se cuvine suma ce i-a fost aprobată cu titlu de dividende, sumă pe care pârâta nu a achitat-o.
Tribunalul Braşov, secţia comercială, prin sentinţa nr. 535, pronunţată la data de 24 aprilie 2001, a admis acţiunea aşa cum a fost precizată şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 608.137.109 lei, reprezentând dividende actualizate cu rata medie a inflaţiei, precum şi dobânda legală.
În considerentele sentinţei, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 111 din Legea 31/1990, dividendele se cuvin acţionarilor proporţional cu cota de participare la capitalul social, că deprecierea monedei naţionale constituie daune în sensul art. 1084 C. civ. şi că, potrivit art. 43 C. com., datoriile comerciale, lichide şi plătibile în bani, produc dobândă, aceasta fiind cuantificată în raport de taxa de scont.
Apelul declarat de pârâta SC R. SA, împotriva sentinţei nr. 535/2001, a fost admis de Curtea de Apel Braşov care, prin Decizia nr. 519 din 14 septembrie 2001, a modificat sentinţa apelată în sensul înlăturării obligaţiei de plată a sumei de 172.470.043 lei daune, reprezentând rata inflaţiei, celelalte dispoziţii ale sentinţei fiind menţinute.
Instanţa de apel a analizat criticile aduse soluţiei pronunţată în fond şi a ajuns la concluzia că, pentru întârzierea plăţii dividendelor, debitoarea datorează numai dobânda legală, calculată la nivelul taxei scontului, dobândă care nu se cumulează cu rata inflaţiei. Cumulul dobânzilor cu alte daune-interese, potrivit instanţei de apel, este permis numai în mod excepţional, în situaţiile prevăzute expres de lege, sens în care au fost citate dispoziţiile art. 383 C. com., art. 1669 C. civ., art. 65 alin. (2) şi art. 84 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.
În materia plăţii dividendelor, a mai reţinut instanţa de apel, legea nu prevede nici o derogare de la dispoziţiile art. 1088 C. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs S.I.F. Transilvania SA.
Recurenta a criticat Decizia pronunţată în apel în partea care priveşte înlăturarea sumei reprezentând actualizarea dividendelor cu rata medie a inflaţiei pe care a pretins-o pentru menţinerea valorii creanţei.
Dobânda, potrivit susţinerii recurentei, a fost pretinsă cu titlu de beneficiu nerealizat şi i se cuvine independent de rata inflaţiei.
În sprijinul aceleiaşi critici , S.I.F. Transilvania a invocat art. 43 C. com. prin care se dispune că datoriile lichide, certe şi exigibile produc dobândă de drept din ziua în care devin exigibile.
Cum textul art. 43 C. com. nu face distincţie între dobânda comercială şi cea legală, suma pretinsă i se cuvine şi trebuia acordată de instanţă.
Excepţiile la care se face trimitere prin art. 1084 C. civ. în privinţa dobânzilor, a apreciat recurenta, se referă la obligaţiile civile şi nu la cele comerciale şi cum, în speţă, daunele-interese ce au fost pretinse derivă din obligaţii comerciale, care au ca obiect o sumă oarecare de bani, acestea i se cuvin creditorului, fără să fie ţinut să justifice vreo pagubă.
În concluzie, recurenta a precizat că dobânda a fost cerută şi calculată, conform art. 43 C. com., iar rata medie a inflaţiei s-a solicitat în virtutea principiului impreviziunii aplicabil în raporturile comerciale.
În fine, sumele care au fost pretinse, a arătat recurenta, au izvoare juridice diferite, indicele inflaţiei fiind cerut cu titlu de daune interese compensatorii, iar dobânda cu titlu de daune-interese moratorii, fiind astfel îndreptăţită să le pretindă în conformitate cu art. 1088 C. civ. şi art. 43 C. com.
În sprijinul aceloraşi susţineri au mai fost invocate prevederile art. 970 C. civ. şi ale art. 1 şi 6 din OG nr. 9/2000.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima problemă de drept care a fost ridicată de recurentă prin criticile formulate este cea a acordării daunelor-interese moratorii concomitent cu daunele compensatorii.
Partea care nu îşi execută, la data exigibilităţii, obligaţia de plată a unei sume de bani datorează celeilalte părţi pentru această întârziere "mora" - daune moratorii, adică echivalentul prejudiciului determinat de executarea cu întârziere a obligaţiei de plată, care trebuie distinse de daunele compensatorii datorate pentru neexecutarea în natură a obligaţiei.
Dreptul creditorului de a solicita şi primi daune moratorii rezultă din cuprinsul art. 1082 C. civ., conform căruia "debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune interese sau pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru întârzierea execuţiei".
Atunci când daunele moratorii se solicită pentru întârziere în executarea unei obligaţii ce are ca obiect o sumă de bani, devin aplicabile dispoziţiile art. 1088 C. civ. Care, între altele, prezumă existenţa prejudiciului, ori de câte ori nu s-a executat la termen o asemenea obligaţie de a efectua plata unei sume de bani.
Articolul 1088 alin. (1) C. civ. realizează aşa numita "evaluare legală" a cuantumului prejudiciului, utilizându-se prezumţiaîn baza căreia daunele moratorii, referitoare la obligaţia ce are ca obiect o sumă de bani, "nu pot cuprinde decât dobânda legală".
În înţelesul acestui text, dobânda legală constituie un criteriu de evaluare a daunelor-interese, o comensurare prestabilită şi obligatorie a lor la nivelul dobânzii legale.
Curtea mai are în vedere, pe lângă dispoziţiile menţionate, că, potrivit art. 3 alin. (1) din OUG nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, dobânda legală se stabileşte în materie comercială, când debitorul este comerciant, la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de B.N.R.
În principiu, dobânda legală, stabilită la acest nivel, cuprinde şi rata inflaţiei, deci, şi despăgubirea cuvenită pentru prejudiciul cauzat prin deprecierea monedei naţionale în perioada dintre data exigibilităţii creanţei şi data plăţii, cu alte cuvinte, se dă astfel, expresie principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat.
În consecinţă, în temeiul art. 43 C. com. şi al art. 3 alin. (1) din OUG nr. 9/2000, soluţia de acordare a dobânzii ce a fost solicitată prin acţiune, necumulată cu actualizarea creanţei, este legală şi temeinică.
Printr-o soluţie contrară, astfel cum solicită recurenta, ar însemna să se repare de două ori acelaşi prejudiciu.
Această soluţie dă expresie şi prevederilor art. 970 C. civ., invocate de recurenta în sprijinul argumentelor privind cumulul dobânzii cu actualizarea creanţei, întrucât a avut în vedere "urmările ce echitatea, obiceiul sau legea" le dă obligaţiei, după natura sa.
Pentru argumentele deja expuse, urmează a se vedea că principiul reparării integrale a prejudiciului nu a fost nesocotit prin înlăturarea sumei reprezentând actualizarea creanţei în funcţie de rata inflaţiei, întrucât daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a nerespectării obligaţiei.
În ce priveşte distincţia făcută de recurentă asupra prejudiciului ce trebuie reparat, care ţine de corelaţia dintre prejudiciul direct şi caracterul previzibil al prejudiciului, este de reţinut că, prin soluţia pronunţată de Curtea de Apel, s-a avut în vedere prejudiciul intrinsec (circa rem) care este consecinţa directă a plăţii cu întârziere a obligaţiei din care s-a născut.
Ideea de reparare a prejudiciului (extra rem) extrinsec, care presupune o agravare a răspunderii, nu poate fi reţinută întrucât, în lipsă de stipulaţie contrară, debitorul răspunde pentru daunele previzibile, care se acordă prin aplicarea dobânzii legale, în conformitate cu art. 43 C. com. şi OG nr. 9/2000, coroborate cu art. 1088 C. civ.
În consecinţă, nu sunt motive de nelegalitate şi netemeinicie a deciziei pronunţate în apel, astfel că recursul reclamantei va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.I.F. Transilvania SA Braşov, împotriva deciziei nr. 519 din 14 septembrie 2001 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1538/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 154/2003. Comercial → |
|---|
