CSJ. Decizia nr. 1623/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1623/2003
Dosar nr. 7244/2001
Şedinţa publică din 18 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin sentinţa civilă nr. 846/1999, pârâtul B.T.T. a fost obligat la plata următoarelor sume către reclamanta SC T.F.:
- 90.300.361 lei contravaloare facturi neachitate la termen,
- 413.514.273 lei minus la inventar,
- 602.195.954 lei reactualizarea sumelor datorate la zi.
Prin Decizia nr. 300/A/C din 5 iunie 2001, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondate, apelurile declarate de ambele părţi, reţinându-se, în esenţă, că: şi-a recunoscut calitatea procesuală, iar „înregistrarea facturilor în contabilitatea proprie, cu deducerea T.V.A. şi nerestituirea lor, cu refuz de plată, face dovada acceptării valorii acestora"; minusul la inventar nu a fost contestat la data semnării procesului-verbal de predare – primire; suma de 602.195.954 lei, rezultată din actualizarea în raport cu indicele de inflaţie, se datorează, întrucât, „în cazul obligaţiilor care au ca obiect sume de bani, lipsa de folosinţă a acestora provoacă creditorului un prejudiciu egal cu dobânda legală"; expertiza pusă în discuţie de instanţa de apel nu a fost solicitată de B.T.T.; cursul prescripţiei nu a fost întrerupt, prin introducerea unei acţiuni care a fost anulată, ca netimbrată, astfel că dreptul la acţiune a fost prescris pentru cele 8 facturi.
2. Contra deciziei au declarat recurs ambele părţi.
2.1.Reclamanta SC T.F. SA Băile Felix, pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine că, întrucât pârâta, prin întâmpinare, a recunoscut în parte suma pretinsă prin acţiune, instanţa nu trebuia să înlăture această recunoaştere parţială. În concluziile scrise recurenta solicită modificarea deciziei şi obligarea pârâtei la plata diferenţei, la facturile neachitate, de 107.231.544 lei, în acord cu „Precizarea" la recurs, depusă la 4 februarie 2003, în care recunoaşte că sumele din două facturi (1.192.167 lei din 7 martie 1994 şi 535.443 lei din 3 aprilie 1994).
2.2. Pârâta B.T.T. susţine, în esenţă, că:
- un număr de 4 facturi, din septembrie – decembrie 1995, privesc pe B.T.T., iar 5 facturi sunt din ianuarie - februarie 1996 şi privesc preţul locaţiei şi al utilităţilor pe luna ianuarie 1996;
- contractul de locaţie a încetat la 31 decembrie 1995,
- culpa nepredării la termen a mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar aparţine reclamantei, care, i-a comunicat pârâtei la 3 ianuarie 1996 imposibilitatea de a le prelua, iar
- lipsa obiectelor de inventar nu s-a probat şi, în sfârşit,
- greşit instanţa de apel a acordat sume de 602.195.954 lei reprezentând actualizarea în raport cu indicele de inflaţie a sumei neachitate.
5. Recursul reclamantei este fondat, iar al pârâtei neîntemeiat.
5.1. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a cerut obligarea B.T.T. la plata facturilor neachitate, în executarea contractului de locaţie-gestiuni nr. 3437 din 10 iunie 1991, în sumă totală de 199.260.115 lei, iar instanţele i-au acordat numai suma de 90.300.361 lei, considerând prescris dreptul la acţiune, introdusă la 1 septembrie 1999, pentru diferenţa (facturile din 7 martie 1994, 3 aprilie 1994, 31 martie 1995, 28 aprilie 1995, 31 mai 1995, 30 iunie 1995, 31 iulie 1995 şi 31 august 1995) de 108.959.768 lei.
Recurenta confirmă, în „precizări" şi în concluziile scrise, că dreptul la acţiune, pentru primele două sume, este prescris, astfel că, pârâta datorează 107.231.544 lei, întrucât a recunoscut această datorie, prin întâmpinarea depusă la 12 iunie 1997, în dosarul nr. 301/1997 al Tribunalului Bihor, în care acţiunea, având acelaşi obiect, introdusă de reclamantă la 29 ianuarie 1997, a fost anulată, ca netimbrată, prin sentinţa civilă nr. 128/1998.
Într-o atare situaţie, este eficace dispoziţia din art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care priveşte că prescripţia se întrerupe „prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune s-a prescris, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia". Or, pârâta, în această întâmpinare, contestând numai cele două facturi, (din 7 martie şi 3 aprilie 1994), a recunoscut datoria izvorând din celelalte facturi, adică de 107.231.544 lei.
5.2. a) Cu privire la facturile relevate mai sus, recursul formulat de B.T.T. este nefondat, cât timp, în calitatea sa de debitor, a recunoscut datoria în interiorul termenului general de prescripţie, identificându-se, neechivoc, ca „destinatar" al acelor facturi, iar sumele consemnate în ele, vizând preţul locaţiei şi al utilităţilor în executarea contractului de locaţia gestiunii dintre părţi.
b) Referitor la existenţa lipsei de inventar şi culpa în producerea ei, răspunderea, în mod corect, a fost stabilită în sarcina pârâtei, în baza procesului-verbal nr. 1874 din 29 aprilie 1996, dând o justă interpretare clauzei 6 din contractul privind restituirea „gestiunii în bună stare de funcţiune" şi, în acord cu cerinţa din art. 1432 C. civ., care prevede că: „În lipsă de inventar, se prezumă că locatarul B.T.T. a primit lucrul închiriat în starea în care locatorul (F. SA) era dator a-l preda şi trebuie să-l restituie în aceeaşi condiţie".
c) Asupra motivului de recurs, referitor la beneficiul (foloasele) nerealizat, rezultă, neîndoielnic, faptul că reclamanta a cerut, cu titlu de despăgubiri, numai diferenţa între suma datorată la 1 ianuarie 1996 şi valoarea „acesteia, datorată evaziunii monetare şi calculată pe baza indicelui de inflaţie. Recurenta pârâtă nu contestă suma sau modalitatea de calcul, ci, invocă inadmisibilitatea cererii, în cazul unei datorii în bani, întrucât „reclamanta a schimbat fundamental acest capăt de cerere, prin precizarea din 12 octombrie 1998, din reactualizarea sumei prin aplicarea indicelui de inflaţie, în foloase nerealizate".
Un asemenea motiv, pârâta nu l-a invocat în apel, ci, direct, în recurs, ceea ce este o omisso media şi nu poate fi primit. În apel, aceasta a invocat că „suma, reprezentând foloase nerealizate, nu a fost dovedită de reclamantă, iar sarcina probei îi revine acesteia, astfel că cere „respingerea foloaselor nerealizate, solicitate ca nedovedite".
Însă, cererea reclamantei este în acord cu principiile echităţii şi bunei credinţe în executarea obligaţiilor asumate, ceea ce presupune despăgubirea creditorului, integrală, în cadrul răspunderii contractuale, cu efecte directe asupra actualizării sumei datorate de debitorul obligaţiei comerciale, în cazul eroziunii monetare.
În ce priveşte modalitatea de determinare a sumei, cu titlu de despăgubiri, procedeul utilizat de reclamanta creditoare este cel just, cât timp se raportează la indicele de inflaţie oficializat de autorităţile competente.
Potrivit art. 274 C. proc. civ., pârâta recurentă B.T.T. va fi obligată la plata sumei de 40 milioane lei, cheltuieli de judecată, către recurenta reclamantă SC T.F. SA
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta SC T.F. S.A. Băile Felix împotriva deciziei nr. 300 din 5 iunie 2001 a Curţii de Apel Oradea, modifică Decizia atacată, admite apelul reclamantei, schimbă în parte sentinţa nr. 956 din 13 decembrie 1999 a Tribunalului Bihor, admite în parte acţiunea pentru 107.231.544 lei şi respinge apelul declarat de pârâta SC B.T.T. SA Bucureşti, împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 18 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1622/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 1625/2003. Comercial → |
|---|
